Arhiva de cronici

 Arhivă de afişe

Galerie foto

Galerie video

CLASA NOASTRĂ
de Tadeusz Słobodzianek
regia: Bocsárdi László
Data premierei: vineri, 11 decembrie 2015

Ce idee extraordinară a avut Bocsárdi László (de al cărui talent nu mă îndoiam, ce-i drept) să transforme piesa aceasta puternică, cu o poveste cutremurătoare (...) într-un poem, într-un oratoriu (...) Bocsárdi a înțeles, găsind această formulă de spectacol, că o poveste, mai ales una reală, interesează întotdeauna, indiferent cum e spusă. Indiferent? N-aș crede. Dar regizorul a mizat și pe cum se povesește, interpreții acestor destine tragice, rostesc textul nu doar cu limpezime de cristal, ci și cu doza aceea de aparentă detașare, care – culmea! – în loc să te lase indiferent, te acaparează până te trezești în chiar miezul sinistrelor întâmplări. (...) Nu există în spectacol actori buni și actori slabi. Toți sunt aduși laaceeași tensiune lăuntrică, ca într-un cazan ce clocotește. (...) Cum, prin ce minune a reușit regizorul să-i facă să și cânte pe cinci voci, neînchipuit de frumos, povestind (în chip brechtian, dacă vreți) și prin cântece fragmente de viață, scurte poeme care întregesc fericit Oratoriul. Da, actorii cântă, au și dirijor... Cântă foarte bine, întregind astfel imaginea muzicală a spectacolului, în nota gravă a întregului. (...) Spectacole ca acesta nu pot și nu trebuie analizate pe porțiuni, pe compartimente, fiindcă sunt spectacole de trupă, în care nimeni nu trișează, nimeni nu păcălește și nici nu se amăgește. Funcționează ca un ceasornic. Nimic în plus, nimic în minus. Rar poți vedea atâta simplitate, ca rezultat al unei munci istovitoare, al unui efort categoric, dar care nu se mai simte pe scenă. Acoloam văzut doar seriozitate, disciplină, răspundere, inteligență, imaginație și bucuria, satisfacția lucrului bine gândit și dus la împlinire.

                                    Elisabeta Pop, Poem dramatic cu îngeri, oratoriu pe unsprezece voci?,
în Teatrul azi nr.7-8-9/20176
 



(...) ce e surprinzător în montarea lui Bocsárdi László? Ideea unui deconstructivism angajat şi asumat în forţă, care impune structura unui dialog viu, direct şi necruţător cu sala, eludând înscenări de tip realist şi costumaţie adecvată. Asta nici n-ar fi atât de şocant. S-a mai văzut aşa ceva. Inovaţia vizează părăsirea cadrului tradiţional. Pe provocarea permanentă a spectatorului mizează regizorul, preluând mesajul textului ca pe un document istoric supus dezbaterii publice. (...) Construit din secvenţe narative şi epice, derulate tensionat, tulburătoare prin dramatismul lor, spectacolul Clasa noastră, în regia lui Bocsárdi László, repune în actualitate problema teatrului-document sub o formă radical transformată în strictă problematizare. Această formulă, sublimată brechtian, se hrăneşte exclusiv din materialul faptic avut la dispoziţie, chiar dacă destinele sunt inventate. Asamblarea părţilor ţine de talent, viziunea de îndrăzneală. De amândouă dă dovadă regizorul. Întrebarea, totuşi, rămâne să mă urmărească mult timp de acum înainte: cât din această formulă e teatru şi cât document?

 

                                  
  Adrian Țion, Destine tragice împletite de istorie - Clasa noastră,
LiterNet.ro, 20.04.2016 și revista Steaua nr.5/2016

 


 

Ceea ce face atît de cumplit de privit acest spectacol, atît de emoționant și dureros, e tocmai dedramatizarea totală, clinica decorticare a unor destine, poate exemplare, în al căror tragism nu există nici un hybris. Nu există nici un fel de logică, rațiune, alegere corectă. E doar viață. 60 de ani de viață în mai puțin de trei ore de imposibilitate de a-i scăpa.

Clasa noastră a primit, la Gala Premiilor Uniter de anul acesta, Premiul pentru Cel mai bun spectacol din 2015 (a fost și singura nominalizare primită). Cînd l-am văzut, chiar am trăit senzația că văd cel mai bun spectacol al anului trecut.

                              
      Iulia Popovici, Clasa noastră. Viață și destin în Europa de Est,
în Observator cultural, nr.824 (566) 26 mai-1 iunie 2016




Dintre toate spectacolele văzute în 2015, ultima premieră a anului de la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca,
Clasa noastră de Tadeusz Slobodzianek, în regia lui László Bocsárdi, este spectacolul românesc care m-a lăsat fără cuvinte pentru cîteva ore bune. Tenacitatea şi chiar încăpăţînarea cu care este spusă pînă la capăt povestea unor vieţi, cu toată atrocitatea şi inefabilul lor, simplitatea, chiar austeritatea mijloacelor, forţa, energia şi coeziunea actorilor sînt ca un pumn în plex care-ţi taie respiraţia timp de 160 de minute!

 

Raluca Rădulescu, Forța creatoare a artiștilor tineri,
răspuns la ancheta Anul teatral 2015 din Dilema veche, nr.662 din 21-217 ianuarie 2016
 


 

Clasa noas­tră dă glas morților. În spectacolul montat la Teatrul Național din Cluj de regizorul László Bocsárdi, chiar și costumele au ce­va fantomatic. Uniforma celor zece (foști) colegi de clasă e infantilă - ciorapi albi trei sferturi -, nudă - o simplă lenjerie de corp de culoarea pielii - și diafană - haine de plastic transparent. Retrospecția e re­ve­latoare: memoria copilăriei comune nu poa­te fi ștearsă, iar a-l ucide pe tovarășul de joacă de altădată nu are nici măcar scu­za războiului cu străinii. Cu trupuri deja de adulți, protagoniștii sunt, în fond, goi: expuși, vulnerabili, descoperiți. Iar hai­ne­le - contrar celor opace de piele, menite să tempereze dezintegrarea umanității ori­ginare - exprimă o implozie existențială, un simulacru involuntar, ca o viață care nu-ți mai aparține. Decorul este de un mi­ni­malism radical: doar scaune, mi­cro­foa­ne, reflectoare. Realitatea e decon­tex­tua­lizată, aflată parcă sub imperiul unui ata­vism imprevizibil. Cele trei tipuri de obi­ecte vizează, conjugat, istoria memoriei. Continua reconfigurare a locurilor pe scau­ne e conformă instabilității poziției po­ves­titorului - punctul focal se modifică în per­manență. Asistăm, de fapt, la un ritual al ascultării (prin microfoane) și privirii (prin reflectoare) marcat de o constantă redistribuire a atenției. Regizorul a in­tro­dus și un personaj suplimentar: dirijorul corului periodic al protagoniștilor - un mim, nu întâmplător: Dumnezeu, în astfel de mo­mente extreme, nu doar tace, cum de­ja ne-a obișnuit, ci își și în­toarce fața; când cântă, sufletele, deopotrivă des­fi­gurate de indicibila oroare, intră însă într-un registru unde legătura nu se rupe.


Cătălin Bogdan, Omorul serafic (I),
în Revista 22, din 26.01.2016

 



Montarea îi aparţine lui László Bocsárdi şi e, cred, cea dintâi colaborare a regizorului de la Sfântu Gheorghe cu Teatrul Naţional din Cluj. O întâlnire providenţială, trebuie spus de la bun început. (...) opţiunea lui László Bocsárdi e aceea de a înlocui figurarea vizuală, fie ea şi schiţată stilizat, a unei săli de clasă cu un univers sonor cu potenţial neobişnuit, care creează un soi de a patra dimensiune, transtemporală, pentru întreaga construcţie regizorală.

Muzica e semnată de compozitorul Boros Csaba, care e şi corepetitorul şi dirijorul echipei (...) participarea creatoare a lui Boros Csaba la această construcţie mi se pare una fundamentală, de înaltă măiestrie.

Mi se pare important de subliniat că această sobrietate restrictivă a spaţiului are darul de a fluidiza la maximum imaginaţia spectatorului cu privire la staţiunile spaţio-temporale către care se deplasează acţiunea dramatică: pe de-o parte, spectatorul e obligat să configureze imaginar locul, fără a avea nici o altă cârjă vizuală în afara cuvântului şi gestualităţii care îi parvin prin actori, asemeni unui cititor care-şi construieşte mental ambianţa veridică. În cazul nostru, însă, elementele de descriere spaţială sunt aproape inexistente, naraţiunea rostită conţinând în principal doar referiri la stările fizice şi psihice ale celui care povesteşte, portretizări sumare ale celor despre care se povesteşte la un anume moment, reacţii la mediul înconjurător ce cuprind în efigie mediul însuşi. (...)

(...) miza (ecumenic-) estetică a lui Bocsárdi este, cred eu, o chintesenţiere teatrală a viului. Eliminând orice artificiu, regizorul îşi propune să obţină acel transfer direct, instantaneu, al viului în viu. Or, acest efect de experienţă directă a trecerii (aparent nemijlocite) prin iad şi ieşirii purificatoare de cealaltă parte, resimţit de spectator, e produs, desigur, printr-o concentrare neobişnuită a lucrului cu fiecare actor în parte şi cu întregul ansamblu laolaltă. Nici nu-i de mirare că regizorul a optat pentru soluţia integratoare şi totodată constrângătoare a concertului, pentru că topirea sa în acţiunile scenice ale actorilor, în creionarea relaţiilor şi devenirii eroilor e, pe cât de totală, pe atât de (simfonic) coagulantă. Bocsárdi e, aici, total dizolvat în propria construcţie, e dirijorul invizibil.

                       

Miruna Runcan, Clasa noastră, viața / moartea noastră, vinovățiile noastre cele de toate zilele,
în Agenda LiterNet.ro, decembrie 2015 

 


  

Spectacolul clujean e un fel de „călătorie la cei morţi". La care luăm parte noi, spectatorii, şi care, drept răsplată pentru efortul, pentru curajul nostru primim în schimb un concert. Aşa cum îşi autodefineşte regizorul montarea, într-un excelent, edificator text publicat în pliantul de sală. Concertul e unul al îngerilor. Care se cheamă Dora, Zocha, Rachelka, Jakub, Rysiek, Menachem, Zygmunt, Heniek, Wladek, Abram. Îngerii aceştia care au trăit aievea pe acest pământ între 1919 şi 2003, unii mai mult, alţii mai puţin povestesc şi cântă. Îşi istorisesc, cu multe accente subiective propria viaţă prin vorbele lui Tadeusz Slobodzianek, şi-o cântă prin songurile compuse şi dirijate live de Boros Csaba. Uneori mai şi dansează, şi dansează chiar step (instructor: Adrian Strâmtu). Iar din când în când se opresc din povestire spre a-şi trage sufletul şi a bea o gură de apă. Totul se întâmplă cu ajutorul unor microfoane, a unor reflectoare, a unor scaune şi a unui fundal constituit de o cicloramă (decor: Bartha József), în neobişnuite costume de înger semnate de Kiss Zsuzsanna. Într-un stil şi o modalitate îndatorate ba lui Kantor, ba unui Brecht riguros filtrat. Când povestea unei vieţi irosite a ajuns la final, îngerul -povestitor caută într-un buzunăraş al costumului său, găseşte o cutiuţă şi îşi face un semn negru pe frunte.

Totul pare foarte simplu. Nu e defel aşa. Şi nu e fiindcă spectacolul e unul complex, dar şi de o rigoare exemplară. Simplitatea lui a fost plătită cu un efort ieşit din comun. Un efort de grup care încă o dată probează condiţia de trupă la care au ajuns contribuţiile reunite ale unor tinere personalităţi actoriceşti, astăzi artişti în lege precum Sânziana Tarţa, Irina Wintze, Anca Hanu, Cristian Rigman, Radu Lărgeanu, Miron Maxim, Cătălin Herlo, Ovidiu Crişan, Matei Rotaru, Ionuţ Caras. 

                                   
Mircea Morariu, Uite așa ni s-a irosit viața, dar și istoria!,
în adevărul.ro, 21 dec. 2015
 



Ultima seară de festival a coincis cu prezentarea spectacolului excepţional cu Clasa noastră, de Tadeusz Słobodzianek, în regia lui Bocsárdi László, cel care a și cucerit Premiul pentru cel mai bun spectacol la Gala UNITER din acest an. Cred că a fost un adevărat „regal" actoricesc, o seară memorabilă de teatru menit să se constituie și ea drept o carte de vizită pentru potenţialul actual al trupei clujene, reprezentată aici cu brio de actorii Sânziana Tarţa, Irina Wintze, Anca Hanu, Cristian Rigman, Radu Lărgeanu, Miron Maxim, Cătălin Herlo, Ovidiu Crișan, Matei Rotaru și Ionuţ Caras.

 

Ion Parhon, În căutarea autorului,
în Scrisul Românesc, nr.11(159), noiembrie 2016
 


 

„Întâlnirile" s-au încheiat cu un spectacol excelent, cu piesa Clasa noastră de Tadeusz Słobodzianek, în regia lui Bocsárdi László. Povestea colegilor de clasă, polonezi și evrei, dintr-un orășel polonez unde a avut loc un teribil pogrom în 1941, este spusă în aparență simplu, liniar, dar atât autorul, cât și regizorul au avut abilitatea de a împleti liniile povestirii, astfel încât să creeze tensiunea dramatică maximă. (...) Fără alt decor, spectacolul este impresionant nu doar prin substanța sa (...) ci și prin viziunea regizorală și actoricească, a celor zece personaje, interpretate cu har de actorii Teatrului, în majoritate tineri. (...) Întâlnirile Internaționale ale Teatrului Național „Lucian Blaga" din Cluj-Napoca s-au încheiat, astfel, în forță. Sau, mai degrabă, la un înalt nivel artistic.
 

Nicolae Prelipceanu, Întâlnirile Internaționale ale Teatrului Național din Cluj...,

 în Teatrul azi, nr.12/2016


RICHARD AL III-LEA SE INTERZICE!
de Matei Vișniec
regia: Răzvan Mureșan
Data premierei: vineri, 18 septembrie 2015

Simțim în textul lui Vișniec ecoul lui Camus din Omul revoltat - crima din pasiune (pentru pu­tere) e mai benignă decât crima (ideo)logică. Ideologicul - o po­țiune care în anumite condiții devine fu­nestă, dezarmând cu o diabolică eficiență conștiințele - are însă o decisivă di­men­siune performativă. Trebuie pus în scenă pentru a-și da adevărata măsură. Cenzura însăși, dincolo de hermeneutica sus­pi­ciu­nii, își dramatizează excursul, fiindcă lo­gica ei e una biopolitică. Costumele, de­co­rurile, gesturile, privirile, replicile - toate devin un câmp de luptă pentru a domina trupurile. Și implicit omul întreg. Sha­kespeare nu e ales întâmplător, fiindcă el este, cum ne-a amintit Jan Kott, con­tem­poranul nostru. Cel care ne vorbește des­pre obscena banalitate cotidiană a crimei (în numele politicii). Cea care ne trans­for­mă societățile în jungle. Regizorul Răzvan Mureșan apelează și la măști de animale. Nu pentru a intra în convenția fabulei, ci pentru a ilustra deriva antropologică - un bestiar circumscrie cel mai elocvent o radicală alteritate morală. Ei nu mai pot fi oameni - spune umanistul exasperat din noi. Miza unei asemenea confruntări nu e, nici ea, scutită de ambiguități. Acești non-oameni sunt mai degrabă hilari sau în­fricoșători? De un adevărat dușman nu poți râde. Și astfel, o dată în plus, con­știința e derutată de confuzie.

 

Cătălin Bogdan, Arta confuziei,
în Revista 22, 29.09.2015



Stagiunea 2015-2016 include, la Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj Napoca, montarea spectacolului Richard al III-lea se interzice de Matei Vișniec, în regia lui Răzvan Mureșan. În stagiunea 2014-2015, Răzvan Mureșan a semnat și regia spectacolului Spectatorul condamnat la moarte, tot de Matei Vișniec. Este importantă relaționarea celor două montări, nu numai pentru că e vorba de piese semnate de același autor, a cărui creație se înscrie perfect în sfera preocupărilor estetice ale regizorului clujean, ci mai ales pentru că înscenarea succesivă a celor două texte face parte dintr-o linie de intervenție artistică a lui Răzvan Mureșan: aceea prin care accentul cade, pe de o parte, asupra funcției publicului, pe de altă parte pe explorarea potențialităților spațiului de joc, în acest caz Studioul Art Club, unde numărul maxim de spectatori care pot asista la spectacol este de aproximativ 43.

 

Gina Șerbănescu, File din meniul istoriei: răul la sertar,
în Dilema veche, 26 ian. 2016
 



Nu mai puţin semnificativă a fost și întâlnirea noastră cu spectacolul Richard al III-lea se interzice, de Matei Vișniec, în spaţiul foarte restrâns al studioului „Art Club", unde regizorul Răzvan Mureșan și valoroși interpreţi ai acestui violent și tulburător „protest"artistic la adresa condiţiei dramatice a creaţiei și a celor care o săvârșesc în relaţia cu Puterea, au întrunit aprecieri elogioase ale spectatorilor și ale autorului stabilit la Paris.

 

Ion Parhon, În căutarea autorului
în Scrisul Românesc, nr.11(159), noiembrie 2016 



 


Un extraordinar spectacol (...) este semnat de Răzvan Mureșan, cu piesa lui Matei Vișniec Richard al III-lea se interzice. Piesa lui Matei Vișniec este una puternică. Demascatoare, s-ar fi spus în anii despre care este vorba în ea; dar noi vom spune doar că ea dezvăluie mecanismele terorii puse în mișcare de stalinismul atotputernic în Rusia anilor '30. (...) Viziunea grotesc-sângeroasă impusă de autorul piesei este augmentată, ca-ntr-un adevărat coșmar, de regia lui Răzvan Mureșan - artist tânăr, lansat de Teatrul clujean, demn de a fi luat în seamă.

 

Nicolae Prelipceanu,Întâlnirile Internaționale ale Teatrului Național din Cluj...,

în Teatrul azi, nr.12/2016
 


 

[În Richard al III-lea se interzice] regizorul Răzvan Mureșan reușește să se desfășoare în spațiul înghesuit de la Studio „Art Club" și realizează un spectacol viu, bine articulat. Își conduce actorii în descoperirea personajelor cu atenție, mizând atât pe tensiunea și universul ofertant al piesei (pe care îl transpune pe scenă cu îndemânare), cât și pe distribuția inspirat aleasă, ceea ce oferă montării o coerență de ansamblu.


Irina Zlotea, Autorul de teatru,
în Teatrul azi, nr.12/2016 


AGAMEMNON
de Rodrigo García
regia: Andrei Măjeri
Data premierei: miercuri, 16 septembrie 2015

Poemul subversiv al lui Rodrigo García este transpus scenic de Andrei Măjeri cu mijloacele teatrului absurd, fără a exclude teatralitatea, explorând dramaticul şi dramatismul la nivel de convenţie (nu întâmplător, la începutul şi finalul montării se reia melodia Puro teatro), chiar expunând teatralul la vedere (improvizaţia coregrafică dirijată de la început introduce conceptul de teatru ca iluzie în permanenţă demascată). În acelaşi timp, efervescenţa transpunerii scenice duce esteticul într-o zonă a teatrului militant. Anarhismul lui García se regăseşte, însă poeticul se dizolvă în burlesc sau în tăceri semnificative. Fără a fi un poem anarhist, spectacolul reuşeşte să surprindă naşterea tragediei domestice, printr-o dublă ridiculizare a apolinicului (WC-ul aurit) şi a dionisiacului (voluptatea trucată), şi moartea speranţei (sunetul de raid aerian din main track) (...)Scenariul, revăzut de Măjeri, aspiră la o cursivitate care la García rămânea în stadiul de fragmentaritate suspendată postmodern.
 

Dana Țabrea, Agamemnon (Nașterea tragediei, moartea speranței),

în Ziarul de Iași din 30.07.2016

 



Rodrigo Garcia îşi montează spectacolele şi îşi scrie textele pe măsura lucrului la scenă, ceea ce face dificilă apropierea altui regizor de aceste piese. Andrei Măjeri glisează dinspre grotesc spre poezia tragică a personajelor aflate într-o situaţie fără ieşire. Violenţa domestică compensată de inutile recompense materiale, lipsa sentimentelor autentice mascată de mimarea fericirii se năruie Undeva, între Tragedie şi Speranţă. Metaforic şi concret, copilul se umflă  sub presiunea consumului bulimic, o boală de esenţă tragică a cărei vindecare o poate oferi doar speranţa. (...)

Sorin Leoveanu, Miriam Cuibus şi Sânziana Tarţa sunt cei trei versatili protagonişti ai acestui dificil spectacol, în care glisează de la mască grotescă la sinceritate maliţioasă. O distribuţie omogenă, credibilă, relaxată şi serioasă în acelaşi timp, pe măsura  temei spectacolului.

Dacă tragedia se planifică în lumea industrializată, unde trebuie să mergem să căutăm speranţa? - e întrebarea deschisă a textului lui Garcia. În căutarea răspunsului familia trimite imaginare cărţi poştale politicienilor vremii, semnate cu numele eroilor greci Agamemnon, Ifigenia, Clitemnestra, ... Războiul troian continuă.

                                              
  Oana Cristea Grigorescu, Bulimia, o boală tragică,
pe Radio România Cluj, 17 sept. 2015

 



Meritul indiscutabil al regizorului An­drei Măjeri e de a fi mutat accentul de pe text - nu foarte pretențios - pe o eloc­ventă gestualitate scenică. O gestualitate pe măsura noii noastre retorici corporale, rezultat al unui intens consum mediatic: hip-hop, dance-pop, arte marțiale, wes­tern, fitness, tango. Cu alte cuvinte, con­su­mismul a invadat și registrul mișcărilor noastre.

 

Cătălin Bogdan, Gastrosofia sinelui,
în Revista 22, din 5.01.2016




Măjeri reușește să personalizeze conștiincios piesele [Moarte și reîncarnare într-un cowboy, Agamemnon], le decupează și le reasamblează după forma dorită, în spectacole care nu pun pe fugă spectatorii conservatori, dar nici nu îi lasă să stea confortabil în scaune și să viseze. [În Agamemnon] regizorul urmărește voluptatea și absurditatea societății de consum și propune un spectacol în care artificialul are un rol principal (de la spațiu și costume, la interpretare). 
 

Irina Zlotea, Autorul de teatru,
în Teatrul azi, nr.12/2016