Arhiva de cronici

 Arhivă de afişe

Galerie foto

Galerie video

TZARA ARDE ȘI DADA SE PIAPTĂNĂ (Fantoma de la Elsinore)
de Ion Pop, Ștefana și Ioan Pop-Curșeu
regia: Ştefana Pop-Curşeu
Data premierei: marţi, 9 februarie 2016

(…) Spectacolul este (…) unul necesar cultural. Un spectacol de echipă, un proiect cultural făcut cu dragoste și cu entuziasm. Acest lucru l-am apreciat în primul rând, și pentru aceasta le mulțumesc tuturor celor implicate. Cum vedem foarte bine, țara – și de ce nu? – țările încep să ia foc, să ardă chiar, dar oamenii inteligenți nu se… piaptănă (cab abele), ci fac ce știu ei mai bine: citesc, scriu și joacă…

Elisabeta Pop, Spectacol de echipă,

în Teatrul azi 4-8-9/2016

 


 

Nebunie, frondă, cabaret Voltaire şi charleston cu măşti africane, trei judecători transformaţi în trei anarhişti, dada şi pateul de carne umană, războiul sfidat de câţiva artişti eliberaţi de orice morală, tinereţe fără frontiere, viaţă ca un şir de insulte adresate tuturor, jocul duplicitar cu utopia comunistă, poezia din cuvinte aruncate-n văzduh, muza întâmplătoare, miza fărâmiţată, gloria răsturnată-n tristeţe, Tzara catoblepas veninos, acel dram de prezenţă-absenţă al celui ce acţionează de dragul acţiunii pure, l’éternel retour maniacal, emblematic, sfârşit fără final, dada rădăcină fără scop, degringoladă la purtător, văzduh caritabil al profeţiilor, fantoşe interşanjabile dintr-o iubire pierdută pe drum, tot ce nu e acolo unde totul poate fi, e un regret în drama aceasta a mişcărilor ce nu-şi propun decât să stârnească viitoarele gesturi ale constructorilor, e şi drama judecătorilor ce condamnă acele lucruri condamnabile pe care le-au încercat şi ei cândva şi pe care le-au uitat, e intrarea în neant pe sub poarta sărutului, e gustul de farsă al oricărei vieţi „povestită de-o străină gură”. Aceasta ar fi stenograma emoţională transcrisă după vizionarea spectacolului „Tzara arde şi dada se piaptănă” al Teatrului Naţional din Cluj (…) Ca o bucată de meteorit pătrunsă prin efracţie în sală, pulsând şi scăpărând acolo printre spectatori. Meteoritul, cum se ştie, este un conglomerat de materii care au fuzionat în condiţii speciale. Asemeni lui, acest spectacol este rodul unei inspiraţii colective, se simte concepţia afină care leagă actorii de regizor, de scenograf şi costumier, de autorul scenariului, de cel ce a mixat imaginile cinematografice, spiritul de „happening” îi animă pe toţi, profesionalismul se joacă d-a intuiţia genuină, tresăririle de umor, burlesc, groază, stupoare se întrepătrund făcând sensibilă ideea viscerală de neconformism a tinerilor zurbagii ce-au inventat un curent atât de paradoxal încât traduce shakespeariana întrebare „A fi sau a nu fi” prin infantila repetiţie DaDa.


Constantin Abăluță, Un eseu sincretic,
în România literară, nr.37-38/26aug.2016

 


 

Nu aş vrea să se înţeleagă din cele spuse până acum că suntem invitaţi la o doctă, dar plictisitoare dizertaţie consacrată dadaismului. Nici vorbă de aşa ceva! Conceptele teoretice ale curentului sunt ilustrate scenic prin soluţii dintre cele mai diverse. Iar aici, fantezia regizoarei Ştefana Pop-Curşeu şi a colaboratorilor săi se dovedeşte fără limite... Spectacolul este o perpetuă explozie de culoare şi muzică, de extravaganţe aparent spontane ale actorilor, fiecare distribuit în mai multe roluri construite cu migală de artizan, cu obsesia detaliului semnificativ; într-un cuvânt, în totul şi în toate, suntem martorii unui spectacol dadaist 100%, pe care şi l-ar fi asumat, cu siguranţă, şi Tzara! (...) Cei cinci actori dansează, cântă, fac pantomimă, îşi schimbă costumele la vedere, intră printre spectatori antrenându-i în zgomotoasa cavalcada dadaistă. Strigăte. Demolare. Negări vehemente. Inconfundabilul bumbum al avangardei răsună copleşitor în spaţiul de joc clujean, riscând să declanşeze un şoc auditiv spectatorilor. (...)Spectacol beneficiind de un text de mare rafinament literar, cu subtile trimiteri livreşti strecurate printre cascadele dadaiste (Shakespeare – „Restul e tăcere!”, Eminescu – „Ai noştri tineri la Paris învaţă...”), Tzara arde şi Dada se piaptănă este mult mai mult decât un eveniment aniversar; este o pledoarie respectuoasă pentru neuitare.

 

 Radu Constantinescu, Tzara arde și DADA se piaptănă,

în Ziarul de duminică, 18 febr. 2016

 


 

Cine mai poate spune că istoria literară nu este vie? Ea trăiește pe scenă ca la ea acasă. Ba mai mult chiar, întrucât casa ei e biblioteca și acolo pătrund puțini, doar cercetătorii avizați. Unul dintre aceștia este profesorul Ion Pop, specialist în avangarda literară, care, împreună cu apropiații săi, Ștefana și Ioan Pop-Curșeu, s-a gândit să marcheze centenarul mișcării dada prin această transpunere scenică. Rezultatul este această descătușare de forțe creative ce s-au unit sub butada subtil ajustată Tzara arde și Dada se piaptănă.

 

Adrian Țion, Istoria literară ca petrecere,
în Tribuna, nr.326, 1-15 aprilie 2016
 


 

Un carusel întâmplător pare a fi această biografie nuanțată și fragmentată a lui Tzara, de la Dada la părăsirea partidului comunist, al cărui membru a fost până la revoluția din Ungaria. Din nou, trupa de actori excelenți ai acestui Teatru își demonstrează capacitățile: Filip Odangiu, Rareș Stoica, Cătălin Codreanu, Cristian Grosu, Ștefana Pop-Curșeu, directoare artistică a Teatrului, demonstrează și virtuți de actriță, în această înfățișare, pe care tot domnia sa o pune în scenă cu mare succes.


Nicolae Prelipceanu, Întâlnirile Internaționale ale Teatrului Național din Cluj...,

în Teatrul azi, nr.12/2016
 


 

Cu Tzara arde și dada se piaptănă, spectacol dedicat moștenirii pe care i-o datorăm lui Tristan Tzara și celorlalți fondatori ai dadaismului, s-a ajuns la o formulă și mai pronunțată de artă colectivă, conform confesiunilor pline de farmec (și de substanță!) ale realizatorilor. Este o producție unde actorii sunt prieteni și foști colegi, aidoma personajelor din spectacol, dar și unde o componentă de video design, o alta de sound design cu mare pondere, scenografia și coregrafia sunt „compartimente" pe care le „împart" interpreții după înzestrările fiecăruia, lor alăturându-li-se în debut... actoricesc pe scena clujeană Ștefana Pop-Curșeu, director artistic. Scenariul care trasează biografia lui Tristan Tzara, reunind poezii, corespondență și alte texte ale autorului, este semnat de poetul Ioan Pop, Ștefana și Ion Pop-Curșeu.

 

Mariana Ciolan, În căutarea autorului, la Întâlnirile Internaționale de la Cluj,
în Revista Teatrală Radio, 12 oct.2016

 



BZZAP!
de Robert Cohen
regia: Răzvan Mureșan
Data premierei: vineri, 29 ianuarie 2016

Sala „Euphorion" a Naţionalului clujean e neîncăpătoare pentru publicul care şi-a dorit să vină la o premieră inedită: Bzzap de cunoscutul pedagog californian şi fondator al unui renumit teatru, Robert Cohen. Regizorul Răzvan Mureşan ne face martorii unui maraton de 100 de minute, la inaltă tensiune, a disecării pe viu a vieţii unui (incă) tanăr de 39 de ani, care are tot ce-şi doreşte cineva in visurile cele mai frumoase, dar... e complet nefericit!


Eugen Cojocaru, O, America, am de toate și-s total nefericit!,

în Luceafărul de dimineață, nr.5/2016
 


 

Răzvan Mureşan vine, în ceea ce-l priveşte pe Cohen, cu două abordări atât de diferite, încât ai putea crede că nici măcar nu sunt regizate de aceeaşi persoană. Bzzap!, respectiv Panglica lui Moebius diferă ca stilistică şi spaţiu vizual (extrem de actual versus realist; dinamic versus neelegant; spectacol glacial, necoagulat, cu personaje ce nu devin caractere versus realism psihologic, jocul actorilor degajând energie, relaţii tensionate între personaje, intrigă şi conflicte de factură psihologică), prin soluţii regizorale (pe de o parte, fragmentaritate, măşti, travesti, "ochiul" orwellian, atmosferă psihedelică pentru delirurile personajului principal, omul de afaceri Morris L., prins în secolul vitezei de modul de a trăi american, fără vis, iar, pe de altă parte, narativitate, atmosferă realistă, lipsind disimulările, chiar şi acolo unde ar fi fost nevoie, pentru a nu intra în derizoriu, accent pe subiect), şi coloană sonoră (de la rock, la muzică de relaxare sau clasică versus piese adecvate contextului şi perioadei evocate, e.g. David Bowie, Space Oddity). Bzzap! adresează problema corporatismului şi a insuficienţei unei vieţi intrate în vertijul robotizării (jobul în cadrul companiei, plictisul cotidian, evadarea în onirism sau abuzul de stupefiante), iar mijloacele regizorale supralicitează tematica. Actorii fac faţă cu brio solicitărilor de interpretare (roluri nepsihologizate, joc exteriorizat, pe deasupra, opus modului tradiţional bazat pe interiorizare)

 

Dana Țabrea, În căutarea autorului,
în Ziarul de Iași, 8.10.2016




Mai întâi, am putut urmări spectacolele de la Studioul „Euphorion" cu BZZAP și Panglica lui Moebius, în prezenţa dramaturgului american Robert Cohen, amândouă concepute de regizorul Răzvan Mureșan. Au fost demersuri edificatoare pentru temeritatea și iscusinţa autorului de a fi abordat teme-tabu cu decenii în urmă în teatrul de peste Ocean, vizând intoleranţa majorităţii în disputele pe teme etnice, religioase și sexuale, ori faţa ascunsă și mai puţin plăcută a succesului. Ele au prilejuit autorului satisfacţia și aprecierile călduroase la adresa realizatorilor, în rândul cărora i-am remarcat pe actorii Matei Rotaru, Radu Lărgeanu, Alexandra Tarce, Diana Buluga, Patricia Brad, Ionuţ Caras, Miron Maxim și Cristian Grosu.

Ion Parhon, În căutarea autorului,
în Scrisul Românesc, nr.11(159), noiembrie 2016




Montarea urmărește, la toate nivelurile sale, epuizarea personajului principal, până la ruperea de realitate. Sonor, vizual, prin jocul actorilor, prin ritmul alert al întregii producții, prin elementele de teatru asumat în cheie comică (...) Răzvan Mureșan vorbește despre omul consumat de lumea contemporană, plină de prea multe posibilități, prea multe așteptări, prea multe task-uri, prea multă informație, dar care ascund fiecare, în sine, lipsa de sens

Irina Zlotea, Autorul de teatru,
în Teatrul azi, nr.12/2016




(...) structura secvențială a spectacolului, precum și stilul impus conțin nervozitatea pecifică celui ce schimbă frecvent canalele tv, damnațiune a omului modern stresat care nu mai are răbdare să urmărească un program cap-coadă. (...) În amândouă, ... Moebius și Bzzap!, jocul actorilor urcă spre superlative pe deplin motivate.                

                                               
Adrian Țion, Întâlnirile de la Cluj: trei autori,
în revista Tribuna, nr. 340, 1-15 nov. 2016

 


 

Am luat contact cu mai noua producție semnată tot de Răzvan Mureșan cu un text al acestui din urmă autor, Bzzap!, o dramă din lumea business-ului american care poate genera pregnante ecouri europene și, firește, dâmbovițene. Apropierea a fost subliniată și la întâlnirea în carne și oase cu publicul festivalului a binecunoscutului profesor american Robert Cohen, renumit teoretician și practician al scenei, fondatorul Departamentului de Teatru de la University of California, care a făcut precizarea că aceste singure piese de teatru ale sale au fost scrise cu decenii în urmă, fiind inspirate de cazuri reale din propria familie.


Mariana Ciolan, În căutarea autorului, la Întâlnirile Internaționale de la Cluj,
în Revista Teatrală Radio, 12 oct. 2016
 


 

Răzvan Mureşan ne propune în spectacolul său tot felul de remodelări ale multiplelor faţete ale realismului, dar şi ale realităţii. Se joacă cu formele lor, le supradilatează, le supraritmează, le trece în hiper-realism şi psihedelic în încercarea de a surprinde feluritele contorsiuni ale realităţii. Are un gust al exagerării deliberate, de unde şi felul în care sunt rezolvate scenic apariţiile anumitor personaje.


Mircea Morariu, Jurnalul premierelor clujene,
pe Adevărul.ro, 13 oct. 2016


CLASA NOASTRĂ
de Tadeusz Słobodzianek
regia: Bocsárdi László
Data premierei: vineri, 11 decembrie 2015

Ce idee extraordinară a avut Bocsárdi László (de al cărui talent nu mă îndoiam, ce-i drept) să transforme piesa aceasta puternică, cu o poveste cutremurătoare (...) într-un poem, într-un oratoriu (...) Bocsárdi a înțeles, găsind această formulă de spectacol, că o poveste, mai ales una reală, interesează întotdeauna, indiferent cum e spusă. Indiferent? N-aș crede. Dar regizorul a mizat și pe cum se povesește, interpreții acestor destine tragice, rostesc textul nu doar cu limpezime de cristal, ci și cu doza aceea de aparentă detașare, care – culmea! – în loc să te lase indiferent, te acaparează până te trezești în chiar miezul sinistrelor întâmplări. (...) Nu există în spectacol actori buni și actori slabi. Toți sunt aduși laaceeași tensiune lăuntrică, ca într-un cazan ce clocotește. (...) Cum, prin ce minune a reușit regizorul să-i facă să și cânte pe cinci voci, neînchipuit de frumos, povestind (în chip brechtian, dacă vreți) și prin cântece fragmente de viață, scurte poeme care întregesc fericit Oratoriul. Da, actorii cântă, au și dirijor... Cântă foarte bine, întregind astfel imaginea muzicală a spectacolului, în nota gravă a întregului. (...) Spectacole ca acesta nu pot și nu trebuie analizate pe porțiuni, pe compartimente, fiindcă sunt spectacole de trupă, în care nimeni nu trișează, nimeni nu păcălește și nici nu se amăgește. Funcționează ca un ceasornic. Nimic în plus, nimic în minus. Rar poți vedea atâta simplitate, ca rezultat al unei munci istovitoare, al unui efort categoric, dar care nu se mai simte pe scenă. Acoloam văzut doar seriozitate, disciplină, răspundere, inteligență, imaginație și bucuria, satisfacția lucrului bine gândit și dus la împlinire.

                                    Elisabeta Pop, Poem dramatic cu îngeri, oratoriu pe unsprezece voci?,
în Teatrul azi nr. 7-8-9/20176
 



(...) ce e surprinzător în montarea lui Bocsárdi László? Ideea unui deconstructivism angajat şi asumat în forţă, care impune structura unui dialog viu, direct şi necruţător cu sala, eludând înscenări de tip realist şi costumaţie adecvată. Asta nici n-ar fi atât de şocant. S-a mai văzut aşa ceva. Inovaţia vizează părăsirea cadrului tradiţional. Pe provocarea permanentă a spectatorului mizează regizorul, preluând mesajul textului ca pe un document istoric supus dezbaterii publice. (...) Construit din secvenţe narative şi epice, derulate tensionat, tulburătoare prin dramatismul lor, spectacolul Clasa noastră, în regia lui Bocsárdi László, repune în actualitate problema teatrului-document sub o formă radical transformată în strictă problematizare. Această formulă, sublimată brechtian, se hrăneşte exclusiv din materialul faptic avut la dispoziţie, chiar dacă destinele sunt inventate. Asamblarea părţilor ţine de talent, viziunea de îndrăzneală. De amândouă dă dovadă regizorul. Întrebarea, totuşi, rămâne să mă urmărească mult timp de acum înainte: cât din această formulă e teatru şi cât document?

 

                                  
  Adrian Țion, Destine tragice împletite de istorie - Clasa noastră,
LiterNet.ro, 20.04.2016 și revista Steaua nr. 5/2016

 


 

Ceea ce face atît de cumplit de privit acest spectacol, atît de emoționant și dureros, e tocmai dedramatizarea totală, clinica decorticare a unor destine, poate exemplare, în al căror tragism nu există nici un hybris. Nu există nici un fel de logică, rațiune, alegere corectă. E doar viață. 60 de ani de viață în mai puțin de trei ore de imposibilitate de a-i scăpa.

Clasa noastră a primit, la Gala Premiilor Uniter de anul acesta, Premiul pentru Cel mai bun spectacol din 2015 (a fost și singura nominalizare primită). Cînd l-am văzut, chiar am trăit senzația că văd cel mai bun spectacol al anului trecut.

                              
      Iulia Popovici, Clasa noastră. Viață și destin în Europa de Est,
în Observator cultural, nr. 824 (566) 26 mai-1 iunie 2016




Dintre toate spectacolele văzute în 2015, ultima premieră a anului de la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca,
Clasa noastră de Tadeusz Slobodzianek, în regia lui László Bocsárdi, este spectacolul românesc care m-a lăsat fără cuvinte pentru cîteva ore bune. Tenacitatea şi chiar încăpăţînarea cu care este spusă pînă la capăt povestea unor vieţi, cu toată atrocitatea şi inefabilul lor, simplitatea, chiar austeritatea mijloacelor, forţa, energia şi coeziunea actorilor sînt ca un pumn în plex care-ţi taie respiraţia timp de 160 de minute!

 

Raluca Rădulescu, Forța creatoare a artiștilor tineri,
răspuns la ancheta Anul teatral 2015 din Dilema veche, nr. 662 din 21-217 ianuarie 2016
 


 

Clasa noas­tră dă glas morților. În spectacolul montat la Teatrul Național din Cluj de regizorul László Bocsárdi, chiar și costumele au ce­va fantomatic. Uniforma celor zece (foști) colegi de clasă e infantilă - ciorapi albi trei sferturi -, nudă - o simplă lenjerie de corp de culoarea pielii - și diafană - haine de plastic transparent. Retrospecția e re­ve­latoare: memoria copilăriei comune nu poa­te fi ștearsă, iar a-l ucide pe tovarășul de joacă de altădată nu are nici măcar scu­za războiului cu străinii. Cu trupuri deja de adulți, protagoniștii sunt, în fond, goi: expuși, vulnerabili, descoperiți. Iar hai­ne­le - contrar celor opace de piele, menite să tempereze dezintegrarea umanității ori­ginare - exprimă o implozie existențială, un simulacru involuntar, ca o viață care nu-ți mai aparține. Decorul este de un mi­ni­malism radical: doar scaune, mi­cro­foa­ne, reflectoare. Realitatea e decon­tex­tua­lizată, aflată parcă sub imperiul unui ata­vism imprevizibil. Cele trei tipuri de obi­ecte vizează, conjugat, istoria memoriei. Continua reconfigurare a locurilor pe scau­ne e conformă instabilității poziției po­ves­titorului - punctul focal se modifică în per­manență. Asistăm, de fapt, la un ritual al ascultării (prin microfoane) și privirii (prin reflectoare) marcat de o constantă redistribuire a atenției. Regizorul a in­tro­dus și un personaj suplimentar: dirijorul corului periodic al protagoniștilor - un mim, nu întâmplător: Dumnezeu, în astfel de mo­mente extreme, nu doar tace, cum de­ja ne-a obișnuit, ci își și în­toarce fața; când cântă, sufletele, deopotrivă des­fi­gurate de indicibila oroare, intră însă într-un registru unde legătura nu se rupe.


Cătălin Bogdan, Omorul serafic (I),
în Revista 22, din 26.01.2016

 



Montarea îi aparţine lui László Bocsárdi şi e, cred, cea dintâi colaborare a regizorului de la Sfântu Gheorghe cu Teatrul Naţional din Cluj. O întâlnire providenţială, trebuie spus de la bun început. (...) opţiunea lui László Bocsárdi e aceea de a înlocui figurarea vizuală, fie ea şi schiţată stilizat, a unei săli de clasă cu un univers sonor cu potenţial neobişnuit, care creează un soi de a patra dimensiune, transtemporală, pentru întreaga construcţie regizorală.

Muzica e semnată de compozitorul Boros Csaba, care e şi corepetitorul şi dirijorul echipei (...) participarea creatoare a lui Boros Csaba la această construcţie mi se pare una fundamentală, de înaltă măiestrie.

Mi se pare important de subliniat că această sobrietate restrictivă a spaţiului are darul de a fluidiza la maximum imaginaţia spectatorului cu privire la staţiunile spaţio-temporale către care se deplasează acţiunea dramatică: pe de-o parte, spectatorul e obligat să configureze imaginar locul, fără a avea nici o altă cârjă vizuală în afara cuvântului şi gestualităţii care îi parvin prin actori, asemeni unui cititor care-şi construieşte mental ambianţa veridică. În cazul nostru, însă, elementele de descriere spaţială sunt aproape inexistente, naraţiunea rostită conţinând în principal doar referiri la stările fizice şi psihice ale celui care povesteşte, portretizări sumare ale celor despre care se povesteşte la un anume moment, reacţii la mediul înconjurător ce cuprind în efigie mediul însuşi. (...)

(...) miza (ecumenic-) estetică a lui Bocsárdi este, cred eu, o chintesenţiere teatrală a viului. Eliminând orice artificiu, regizorul îşi propune să obţină acel transfer direct, instantaneu, al viului în viu. Or, acest efect de experienţă directă a trecerii (aparent nemijlocite) prin iad şi ieşirii purificatoare de cealaltă parte, resimţit de spectator, e produs, desigur, printr-o concentrare neobişnuită a lucrului cu fiecare actor în parte şi cu întregul ansamblu laolaltă. Nici nu-i de mirare că regizorul a optat pentru soluţia integratoare şi totodată constrângătoare a concertului, pentru că topirea sa în acţiunile scenice ale actorilor, în creionarea relaţiilor şi devenirii eroilor e, pe cât de totală, pe atât de (simfonic) coagulantă. Bocsárdi e, aici, total dizolvat în propria construcţie, e dirijorul invizibil.

                       

Miruna Runcan, Clasa noastră, viața / moartea noastră, vinovățiile noastre cele de toate zilele,
în Agenda LiterNet.ro, decembrie 2015 

 


  

Spectacolul clujean e un fel de „călătorie la cei morţi". La care luăm parte noi, spectatorii, şi care, drept răsplată pentru efortul, pentru curajul nostru primim în schimb un concert. Aşa cum îşi autodefineşte regizorul montarea, într-un excelent, edificator text publicat în pliantul de sală. Concertul e unul al îngerilor. Care se cheamă Dora, Zocha, Rachelka, Jakub, Rysiek, Menachem, Zygmunt, Heniek, Wladek, Abram. Îngerii aceştia care au trăit aievea pe acest pământ între 1919 şi 2003, unii mai mult, alţii mai puţin povestesc şi cântă. Îşi istorisesc, cu multe accente subiective propria viaţă prin vorbele lui Tadeusz Slobodzianek, şi-o cântă prin songurile compuse şi dirijate live de Boros Csaba. Uneori mai şi dansează, şi dansează chiar step (instructor: Adrian Strâmtu). Iar din când în când se opresc din povestire spre a-şi trage sufletul şi a bea o gură de apă. Totul se întâmplă cu ajutorul unor microfoane, a unor reflectoare, a unor scaune şi a unui fundal constituit de o cicloramă (decor: Bartha József), în neobişnuite costume de înger semnate de Kiss Zsuzsanna. Într-un stil şi o modalitate îndatorate ba lui Kantor, ba unui Brecht riguros filtrat. Când povestea unei vieţi irosite a ajuns la final, îngerul -povestitor caută într-un buzunăraş al costumului său, găseşte o cutiuţă şi îşi face un semn negru pe frunte.

Totul pare foarte simplu. Nu e defel aşa. Şi nu e fiindcă spectacolul e unul complex, dar şi de o rigoare exemplară. Simplitatea lui a fost plătită cu un efort ieşit din comun. Un efort de grup care încă o dată probează condiţia de trupă la care au ajuns contribuţiile reunite ale unor tinere personalităţi actoriceşti, astăzi artişti în lege precum Sânziana Tarţa, Irina Wintze, Anca Hanu, Cristian Rigman, Radu Lărgeanu, Miron Maxim, Cătălin Herlo, Ovidiu Crişan, Matei Rotaru, Ionuţ Caras. 

                                   
Mircea Morariu, Uite așa ni s-a irosit viața, dar și istoria!,
în adevărul.ro, 21 dec. 2015
 



Ultima seară de festival a coincis cu prezentarea spectacolului excepţional cu Clasa noastră, de Tadeusz Słobodzianek, în regia lui Bocsárdi László, cel care a și cucerit Premiul pentru cel mai bun spectacol la Gala UNITER din acest an. Cred că a fost un adevărat „regal" actoricesc, o seară memorabilă de teatru menit să se constituie și ea drept o carte de vizită pentru potenţialul actual al trupei clujene, reprezentată aici cu brio de actorii Sânziana Tarţa, Irina Wintze, Anca Hanu, Cristian Rigman, Radu Lărgeanu, Miron Maxim, Cătălin Herlo, Ovidiu Crișan, Matei Rotaru și Ionuţ Caras.

 

Ion Parhon, În căutarea autorului,
în Scrisul Românesc, nr.11(159), noiembrie 2016
 


 

„Întâlnirile" s-au încheiat cu un spectacol excelent, cu piesa Clasa noastră de Tadeusz Słobodzianek, în regia lui Bocsárdi László. Povestea colegilor de clasă, polonezi și evrei, dintr-un orășel polonez unde a avut loc un teribil pogrom în 1941, este spusă în aparență simplu, liniar, dar atât autorul, cât și regizorul au avut abilitatea de a împleti liniile povestirii, astfel încât să creeze tensiunea dramatică maximă. (...) Fără alt decor, spectacolul este impresionant nu doar prin substanța sa (...) ci și prin viziunea regizorală și actoricească, a celor zece personaje, interpretate cu har de actorii Teatrului, în majoritate tineri. (...) Întâlnirile Internaționale ale Teatrului Național „Lucian Blaga" din Cluj-Napoca s-au încheiat, astfel, în forță. Sau, mai degrabă, la un înalt nivel artistic.
 

Nicolae Prelipceanu, Întâlnirile Internaționale ale Teatrului Național din Cluj...,

 în Teatrul azi, nr. 12/2016



Clasa noastră
, montat de László  Bocsárdi, la Teatrul Naţional din Cluj - spectacolul cel mai împlinit pe care l-am văzut în acest Festival.(...) Bocsárdi construieşte un spectacol extrem de puternic, greu de suportat tocmai pentru că pune spectatorului întrebări pe care acesta, de obicei, le evită. Totul se petrece în avanscenă. Actorii, în costume (Zsuzsanna Kiss) care evocă uniformele şcolare, dar cu un fel de pelerine de plastic transparent - un fel de giulgiuri translucide, pentru că de suflete, nu de cadavre e vorba. Tablourile se succedă în ritm alert, unele despărţite de coruri foarte bine interpretate (muzica: Csaba Boros), actorii povestesc mai degrabă, nu joacă. Cînd nu vorbesc, stau pe scaune verzi (decorul: József Bartha), cele de la şcoală, şi asistă la scenele jucate de ceilalţi. În momentul cînd personajul lui moare, actorul îşi face un semn negru pe frunte, se aşază şi rămîne în scenă. E nevoie de o mare rigoare actoricească pentru turul acesta de forţă, pentru ca tensiunea să nu scadă (...)viziunea lui Bocsárdi e deplin asumată, iar spectacolul e admirabil.


Liviu Ornea, FNT 2016,
în Observator cultural nr.848 (590) 10-16 nov. 2016




Destinele a zece colegi de şcoală (de ambele religii) sunt urmărite din anii '20 până în zilele noastre, iar spectacolul Teatrului Naţional din Cluj-Napoca îşi propune să reînvie spiritul tragediei în prezentul unei istorii care nu trebuie lăsată să se repete. Şi reuşeşte pe deplin. Probabil că aşa trebuie să arate catharsisul contemporan. Spiritul se purifică prin arta actorului şi prin muzică. „Dirijor" al celor zece remarcabili actori este regizorul László Bocsárdi, care optează cu imens curaj pentru măreaţa simplitate a rostirii textului şi eliminarea oricăror artificii scenografice sau coregrafice. Text şi personaj. Şi muzică. Compozitor şi dirijor al corului celor zece actori -  impecabil pregătiţi vocal - este Boros Csaba, care devine, la rându-i, personaj în spectacol. O apariţie alb-spectrală, dirijând destinele celor pe care moartea îi va însemna cu negrul ei. „Clasa noastră" este un concert a capella, în care, conform teoriei (deloc paradoxale), actorii sunt şi instrumente (din carne şi oase) şi instrumentişti.


Maria Zărnescu, Sunetul muzicii FNT. Muzici și muze,
în Yorick.ro nr.336, 8-14 nov. 2016

 


 

Regizorul László Bocsárdi montează sub forma unui concert destinele celor zece personaje care întruchipează o tragedie la o scală mult mai mare, uciderea a 1 600 de evrei în satul Jedwabne, ironic, „Jedwabny" în polonă înseamnă mătase și aduce aminte de zvastica nazistă înfășurată pe braț. (...)László Bocsárdi redă „Clasa noastră" ca pe o satiră usturătoare la adresa celor care își construiesc o imagine măreață pe fondul unei istorii pătate care mai devreme sau mai târziu iese la iveală și îți distruge viața pe care credeai că ai cucerit-o. (...)Poveștile celor din „Clasa noastră" sunt țesute în aceeași pânză îngălbenită și au unitatea unui concert, așa cum și-a imaginat László Bocsárdi acest spectacol. Cele zece voci se unesc și în final spun povestea clasei, a unor copii care visau la un viitor normal, împreună. (...)Spectacolul lui László Bocsárdi funcționează tocmai pentru că din spatele microfoanelor placide răzbate povestea asumată în toată cruzimea ei, care nu naște „emoție" sterilă de tip documentarist, ci emoție profund umană.

                       
Oana Bogzaru, „Clasa noastră" - o poveste spusă de cei morți celor vii,
în Yorick.ro, nr.335, 8-14 nov. 2016

 


 

Întâlnirile Internaționale de la Cluj s-au încheiat cu un mare dar făcut de către organizatori cu mărinimie și publicului și invitaților festivalului: spectacolul cu Clasa noastră de Tadeusz Słobodzianek, în regia lui Bocsárdi László, spectacol încununat cu Premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol al anului trecut. Un construct scenic bulversant prin subiect și expunerea lui, prin suculența temelor de meditație pe care le insuflă spectatorului, prin inventivitatea formulei scenice și interpretative.

 

Mariana Ciolan, În căutarea autorului, la Întâlnirile Internaționale de la Cluj,
în Revista Teatrală Radio, 12 oct.2016