De la început accepți convenția, la umbra coregrafiei războinice (Noémi Bezsán), cu acele mărșăluiri amenințătoare, pline de ridicol. Actorii acceptă rolurile ca pe o fatalitate din care nu se mai poate evada. Uneori se produce „ieșirea din ramă" prin câte un monolog explicativ, deoarece actorul-personaj simte nevoia să respire, devoalând sau interogând. Asistăm la un slalom obositor joc-real-amenințare, urmăriți de reflectoare-proiectoare războinice, care te transportă urgent într-un posibil real al atrocităților ilogice (decorul: József Bartha).
Alexandru Jurcan, Coregrafia metateatrală a războiului,
Tribuna, nr. 532 / 2024
Așadar, spectacolul Am bombardat New Haven este mai mult decât o simplă prezentare a unui război. Este vorba despre un avertisment adresat omenirii, despre un urlet al iubirii care de multe ori moare în fuga noastră după lucruri materiale.
Anca Șugar, Între lumea teatrului și antilumea teatrului de război,
Tribuna, nr. 532 / 2024
László Bocsárdi a reușit un spectacol-manifest, în care ridicolul, derizoriul, tragicul se contopesc, o comedie neagră în care actorii se pot revolta împotriva rolului atribuit. Dar oamenii se pot revolta împotriva destinului? Pentru că, după cum sună cinica replică, doar la teatru ne prefacem că murim în război, nimeni nu a murit vreodată în vreun război adevărat!?
Tamara Constantinescu, Teatrul și universul celuilalt. Jurnal de festival (2) - Întâlnirile Internaționale de la Cluj, 2024,
LiterNet.ro
Grupul de soldați care se află în centrul piesei, dar și conducătorii lor sunt prinși ca într-un insectar de ordinele venite de mai sus, cu vaga senzație că libertatea le e anulată constant de absurdul misiunilor pe care trebuie să le execute (cum ar fi bombardarea orașului Constantinopol, care nu mai există). Singura care are îndrăzneala de a demistifica regulamentul militar absurd este o femeie, Ruth, un fel de Mutter Courage mult mai tânără care îndrăznește să spere într-o schimbare. Sânziana Tarța face să se simtă dincolo de alura grotescă a personajului, întărită prin machiaj și costum, o energie capabilă să mute munții din loc. Ea crede în posibilitatea de a ieși din cursa paradoxală în care bărbații din jurul ei se complac, nu din eroism, ci din anxietate. Ce suntem noi fără război, par ei să se întrebe, perpetuând acest joc dement, ca niște copii inconștienți, incapabili să-și asume cu maturitate stoparea violenței.
Cristina Modreanu, Întâlnirile internaționale de la Cluj 2024: Cum să tratăm anxietățile contemporane prin teatru,
Scena.ro
Marina Constantinescu, „Nu mă lăsa să uit vreodată",
în România literară, nr. 29-30/2024
Imboldul acestei noi călătorii în misterele cunoașterii de sine, prin mijlocirea unui discurs scenic hieratic, e preluat și reinterpretat original pornind de la poemul hindus Bhagavad Gita (traducerea Ramona Tripa), parte din epopeea Mahabharata. Căutarea sacralității pierdute primește nuanțări exponențiale prin energiile celor șapte interpreți puse în serviciul unor revelații ritualice. [...] Actorii puși să declame monologuri fac minuni. Dau totul din ei. Limbajul corpului e esențial. Prestația lor tinde spre formula actorului total (care face de toate). Interpretează dramatic modulându-și glasul, cântă vocal și la instrumente, mimează, dansează, țipă și se războiește cu propria conștiință a insului agresat de destin.
Adrian Țion, La sfârșit de stagiune teatrală: Slujitorii Frumuseții,
în Făclia, 10 iulie 2024
Semnând scenariul, inspirat din Bhagavad Gita (în traducerea Ramonei Tripa), regia și decorul, Çağlar Yiğitoğulları așază cu inventivitate în spațiul scenic cinci biciclete generatoare de energie, aducând lumină în întuneric, la propriu și la figurat. Sunetul pedalelor imită sonoritatea vântului, dar și pe cea a luptei, a armelor în plin război. Șapte întrebări, la care Krishna răspunde scurt, îl îndreaptă pe Arjuna să caute în pădurile neexplorate din mintea și sinele său. Îmbrăcați neutru în funcționale costume negre, concepute de Sânziana Tarța, actorii poartă pe biciclete sugestive coifuri de războinic și ochelari de soare, îmbrăcând apoi, pe rând, mantia aurie a prințului neinițiat.
Tamara Constantinescu, Ajutorul poate veni de la celălalt! Jurnal de festival (1) - Întâlnirile Internaționale de la Cluj, 2024,
LiterNet.ro
Adrian Țion, Sfârșit de stagiune - O reconstituire: teatrul cu măști,
în Făclia, 8 iulie 2024
Dialogurile au ritm clovnesc, gesturile actorilor amintesc de marionete. Mi se pare o mare performanță a actorilor să treacă la acest „mecanism" interpretativ. Joacă impecabil Matei Rotaru, Cosmin Stănilă, Cecilia Lucanu-Donat, Cătălin Codreanu, Miron Maxim, Romina Merei, Ruslan Bârlea, Radu Lărgeanu, Adriana Băilescu. Toți se metamorfozează parcă într-o versatilitate de zile mari. L-aș menționa în special pe Miron Maxim, într-un personaj masiv, adesea shakespearian. Pur și simplu face aici un rol care îl propulsează pe mari culmi artistice. Spectacolul validează valoarea Naționalului din Cluj. O premieră curativă, cu catharsis clasic, limpede, atât de necesar într-un secol al nesiguranței.
Alexandru Jurcan, O premieră curativă,
în Tribuna, nr. 526, 1-15 august 2024
Ansamblul interpreților funcționează în logica și rigoarea mizanscenei, momentele corale le susțin pe cele individuale și de duet (cele mai multe). Întregul e concentrat pe poveste și actor, povestea se desface sincron cu căruța care devine pădurea, închisoarea, cabinetul lui Deramo, regele Serendippoului, ori alte odăi ale palatului. E remarcabilă coregrafia bețelor de bambus, ca-n jocurile orientale Mikado, precisă ca determinare localizantă, dar concomitent imaginativă. Aparteurile din textul lui Gozzi sunt marcate de lumină, elementele orientale se simt și în ecleraj, în mișcare și sonorități. Costumele Zsofiei Gabor părăsesc conceptual tiparele Commediei dell'Arte, sunt aparent simple ca piese de vestimentație, într-o cromatică neutră, culori patinate, anunțând declarativ că întâmplările acestea sunt de fapt teme culturale care circulă în geografii îndepărtate. Simetria perfectă e delimitată de Prolog și Epilog, scenele sunt egale ca ritmare da capo al fine. Regele cerb reiterează forța poveștilor, e un îndemn la refugiul temporar în visare, la complicitatea actor-spectator.
Oltița Cîntec, Ce-am făcut la Întâlnirile Internaționale de la Cluj,
Suplimentul de cultură
Cu o scenografie foarte mobilă, în care lumina joacă rol primordial, Regele Cerb pune în evidență memoria scenică a actorilor, care se mișcă foarte mult, intră și ies în spațiu din mai toate locurile posibile, relațiile dintre ei se construiesc cu viteze uluitoare pe alocuri, astfel încât nu există timpi morți. Peste toate, jocul cu uriașele bețe de bambus, care capătă multiple funcții, dar nu și-o pierd deloc pe cea muzicală. O palmă sonoră dată celor care cred că teatrul politic înseamnă documentar(e) fără pic de artă, Regele Cerb este protestul artistic al unui regizor aflat la vârsta maturității profesionale. Îi doresc viață lungă acestui spectacol, pentru că merită!
Nona Rapotan, 5 de Rapotan,
Revista Orizont