Arhiva de cronici

 Arhivă de afişe

Galerie foto

Galerie video

KEAN
după Jean-Paul Sartre și William Shakespeare


regia: Mihai-Florian Nițu
Data premierei: sâmbătă, 6 mai 2017

Textul adaptat de Florian-Mihai Nițu după piesa lui Sartre păstrează doar trei personaje și câteva din ideile fundamentale despre condiția actorului. Rezultatul este un mic paradox: asistăm la un spectacol despre actorie, cu actori jucând roluri de actori, sufleuri sau aspiranți la actorie, chiar dacă pe parcurs apar și alte idei mai accesibile, ținând de psihologia contemporană (cabotinism) sau politică. Partenerii de scenă ai actorului Florian-Mihai Nițu în acest spectacol matur sunt Alexandra Tarce (în rolul Annei Demby) și Matei Rotaru - Salomon. Cei doi fac roluri-suport de oglinzi ale personajului principal. Doar prin intermediul lor îl putem vedea pe marele actor așa cum este el, și putem urmări teatrul din spatele scenei. Acest spectacol de sală mică despre efemeritatea artei sale apare din întâlnirea lui Shakespeare (a fi actor în rolul propriei tale vieți) cu Grotowski (devoalarea condiției actorului, aruncarea măștii) și Artaud (cu teoria dublului și a teatrului în teatru).

 

Marius Oliviu Iacob, Kean,
pe Teatrul românesc, 9 mai 2017 

 


 

„Kean“, ultima premieră a Teatrului Național Cluj, în regia lui Mihai-Florian Nițu, nu este nici un spectacol genial, dar nici o ratare zgomotoasă. E o piesă care merită savurată și aplaudată la final, o piesă „cuminte", care nu-și forțează limitele, dar una făcută cu minte și cu suflet, care le oferă trăiri și bucurii teatrale celor care iubesc această artă.


Florin Moldovan, Kean, cea mai recentă premieră a Teatrului Național Cluj, o piesă „cuminte", dar cu suflet și minte,
în Ziar de Cluj, 8 mai 2017
 



E limpede, Mihai-Florian Niţu investeşte enorm în acest personaj. Îl simte şi-l exprimă în toată complexitatea şi făţărniciile lui, în pasiunea pentru Elena (personaj absent) şi înţelegerea pentru Anna, care intră în viaţa lui ca admiratoare dornică să devină actriţă. În calitate de regizor sedus de vibraţiile personajului, Niţu pune un accent patetic, uneori sfâşietor pe dimensiunile omeneşti ale lui Kean. El explorează zona profundă a personajului şi înscrie discursul pe linia efemerităţii artei actorului, prelucrând nuanţat rolul meditaţiilor pe această temă. Din textul mozaicat, cu extrase şi din alte acte, nu numai din scena întâlnirii cu Anna, regizorul compune profilul personajului interpretat ajuns la apogeul carierei sale, falit, beţiv, decăzut şi poate de aceea ar fi trebuit să apară niţel încărunţit. (...) Actorul Kean cunoaşte bine viaţa şi se pune în diferitele situaţii prin care a trecut. Aici interpretarea lui Niţu combină inteligent registrele, cu şarm şi delicată aprehensiune. E o teamă de bun simţ însă, inerentă la început de carieră, pe care, cu siguranţă, Mihai-Florin Niţu o va depăşi. Atunci când, înarmat cu toate armele de seducţie ale personajului (experienţă, maturitate), va izbuti să joace Kean în integralitatea lui. Datele actuale ale actorului îl sorocesc spre aşa ceva. Indubitabil. Actualul Kean de pe scena clujeană rămâne un studiu extrem de corect elaborat din seria fragmentarismului scenic.


Adrian Țion, Kean în culise,
pe Agenda LiterNet.ro, 23.05.2017


PROCESUL
după Franz Kafka, dramatizare de Mihaela Panainte și Daniel Ilea
regia: Mihaela Panainte
Data premierei: sâmbătă, 29 aprilie 2017

Regizoarea își asumă aici un parti-pris radical: condamnarea fără apel a lui Joseph K, devenit model al egocentrismului, ridicat la rangul de simbol al lumii care merge rău. Acesta este punctul de interes al versiunii pe care ea o propune acestui roman. În timp ce majoritatea artiștilor ar profita de faptul că montează acest text pentru a face o declarație politică, care devine repede un kitsch îndreptat către o putere presupusă abjectă, Mihaela Panainte nu urmează nici o clipă această cale și nu profită pentru a face din munca sa port-drapelul unei intenții politice. Iată de ce  din discursul lui Joseph K încarnat de Ionuț Caras este lăsată la o parte orice urmă de politicianism, constituindu-se într-un manifest umanist  prin care se demonstrează, de fapt, propria lipsă de umanitate. În spectacol nu asistăm la o nedreptate făcută unui ins, ci la o demonstrație exacerbată a individului.


Jean-Christophe Brianchon, Quand on n´as pas de pétrole...,
în I/O La gazette des festivals Théâtre, Danse, Opéra, Musique, Arts plastiques, 18 mai 2017
 



Ceea ce vreau să subliniez este că prin reprezentarea vizual-simbolică a mecanismelor acestei dimensiuni absurde, robotice, ilogice, nu doar că se deschide o paletă largă de interpretări, ci se creează şi un liant bine pus la punct care coagulează traseul fragmentar al lui K, traducând conflictele nespuse în mişcare şi imagine.(...) Aşadar, Procesul pus în scenă la Naţionalul clujean este un spectacol curat, complex, care (...) stă pe picioare, oglindind cu fidelitate celebra viziune kafkiană, absurdul fiind un element omniprezent atât în istoria cât şi în prezentul viu al umanităţii.

           
Andreea Lupu, K.olivia,
în Teatu românesc, 2 mai 2017

 



Ținând cont de subiectul de actualitate, Procesul se va juca multă vreme la Cluj cu sala plină, iar publicul (chiar și cel care a uitat romanul lui Kafka) se va recunoaște în personajul K, atins de mecanismul justiției sociale - la fel de rece și impersonal azi, parcă la concurență cu justiția divină.


Marius Oliviu Iacob, Procesul,
în Teatru românesc, 29 aprilie 2017




(...) Din momentul arestării (...) începe calvarul lui Josef K. Prezentat în montare asemenea unui coşmar negru. (...) În spectacolul clujean, Mihaela Panainte are meritul de a fi identificat nenumărate procedee menite a evidenţia tot mai acuta, mai apăsata şi fizic, şi moral, plonjare în absurd a lui Josef K. Interpretat la înalte cote de profesionalism de Ionuţ Caras (aici actorul face un rol de mâna întâi, care se cuvine pus alături de cele anterioare din Revizorul, din Noaptea Walpurgiei sau Paşii Comandorului ori din Clasa noastră). Personajului jucat de Ionuţ Caras trebuie să i se surpe convingerea că are "o identitate precisă", aflată în contradicţie cu toţi ceilalţi, cu cei care îl înconjoară, care nu sunt decât nişte personaje-mască. Aşa cum sunt şi măştile plasate în decorul metalic, cu nenumărate (sugerate) cuşti (într-una din ele cade până la urmă Josef K) creat de Helmut Stürmer.

 

Mircea Morariu, Străin în lumea personajelor-mască,
pe Adevărul.ro, 8 mai 2017

 


 

În Procesul lui Kafka de la Cluj, lumile intelectuale ale celor doi artiști [Mihaela Panainte și Helmuth Stürmer] se unesc într-o simbioză ideală, iar actorii - cu predilecție Ionuț Caras în rolul domnului K., Adrian Cucu și Cristian Grosu - creează o experiență scenică impresionantă, pe parcursul celor nouăzeci de minute.
 

Dieter Topp, Procesul lui Kafka în Klausenburgul românesc (Cluj),
în Ihre Pressemitteilung; Pressemeldungen.at; Hamburg Tipps, its Berlin; Mitteldeutschland; P-WEST; Vienna News; Deutscher Zeitungsdienst;EU-Presse Europa Nachrichten; Nachrichtenpresse; OnlinePresse; Tagesmeldungen.Info; Finanzpressedienst; firmenpresse; Sag-Vision; Unternehmensmeldung.net; Pressemitteilungen NEUE; Impressum; Blitzschnelle News; fair-NEWS.de; Aktuelle Modetipps und Lifestyletipps; Pressestelle online, 4 mai 2017


 

Mihaela Panaite abordează subiectul romanului dintr-o perspectivă crud realist-carnavalescă, la limita suportabilului. E o viziune sobră, nu sumbră, diluat coşmarescă, de o mare unitate regizorală, în care nu lipsesc intruziunile parabolice, fireşte, ca nişte felii de esenţializare a limbajului ce saltă în umor negru cele mai importante momente ale acţiunii. Decorul lui Helmut Stürmer e sobru şi el, sugerând recluziune şi ostracizare: scări verticale şi oblice din fier, plasă de sârmă, birou sluţit cu sertare inegale, fundal cu figurine uriaşe pictate ca la bâlci (cam ieşite din context) şi reflectoare orbitoare. Cadrul neomenos e creat. Agresiunea asupra fragilităţii (fizice şi morale) a lui K. poate începe. Şi personajele nu contenesc să se năpustească asupra lui până în finalul voit scârbos, când i se face (la propriu) disecţie. În ansamblu, limbajul scenic e tăios, glacial, în consonanţă cu problematica naraţiunii kafkiene. În ansamblu, limbajul scenic e tăios, glacial, în consonanţă cu problematica naraţiunii kafkiene. (...) Din multele fantezii teatrale (unele dansante) văzute, inspirate din proza lui Kafka, Procesul pus în scenă de Mihaela Panaite la Naţionalul clujean mi se pare cel mai apropiat de spiritul cărţii, cel mai solid construct scenic din ultimul timp.


Adrian Țion, Procesul kafkian la Naționalul clujean,
în Agenda LiterNet 18 mai 2017


PORTOCALA MECANICĂ
de Anthony Burgess
regia: Răzvan Mureșan
Data premierei: duminică, 15 ianuarie 2017

"Găşcarii" lui Alex DeLarge năvălesc pe scenă comiţând furturi, violuri şi crime. Duhul răului se instalează intempestiv pe toată durata primei părţi a spectacolului. De altfel, secvenţele înşirate cronologic sunt copii mai mult sau mai puţin izbutite ale celor din film: pe stradă, în bar, acasă la Alex, în apartamentele devastate. Odată cu arestarea lui Alex pentru crimă, atmosfera se schimbă, parcă am avea de a face cu două spectacole. Încarcerarea lui aduce în prim plan strategia manipulării sub forma unor tehnici de reeducare sinistre prin implicarea politicului, culminând cu poza finală de grup a unei societăţi dezgustătoare în ridicolul ei. De remarcat că acest expresiv tablou caricatural trimite spre pictura lui Ensor, de o duritate extremă, unde măştile devin personajele macabre ale actualităţii. Mascarada acestor maşinaţii politice este denunţată în forţă prin acest stop-cadru final. Alex, delincventul psihopat, este întruchipat în mod magistral de Cristian Grosu.

 

Adrian Țion, Duhul răului în Portocala mecanică,
pe LiterNet.ro, 14 mai 2017



Cu toate că romanul lui Burgess invită mai curând la o rigoare reflexivă și eventual la acrobații ale kitsch-ului, abordarea lui Răzvan Mureșan oferă surprize de bun augur, prin inserțiile comice din episoadele pur funeste din textul original. Acesta din urmă a fost în mod evident stilizat, atfel încât aspectele subversive și-au estompat cromatica fatală, mizându-se pe un ton mai compatibil cu satira. Versiunea scenică per ansamblu posedă momente umoristice consistente, prin apelul la pedanterii, retorisme și accese de autoderiziune.

                                               
Ana Ionesei, Planeta șerpilor și omul-jucărie stereo,
în Revista Teatrală Radio, 19 ian. 2017