Arhiva de cronici

 Arhivă de afişe

Galerie foto

Galerie video

AM BOMBARDAT NEW HAVEN
de Joseph Heller
regia: László Bocsárdi
Data premierei: joi, 3 octombrie 2024

Atmosfera, ambiguitatea scenică glisează între teatrul absurd (modelul Arabal cu Picnic pe câmpul de luptă e evident) și stereotipiile cazone tip Biloxi blues de Neil Simon. Joseph Heller a avut din cine să învețe. Rigiditatea cazonă, chiar dacă ridiculizată, trimite într-o oarecare măsură și spre ambianța concentraționară din Deșertul tătarilor al lui Buzzati. Între aceste dimensiuni stilistice se desfășoară jocul dublu al actorilor: 1) ca actori, 2) ca personaje. Ieșirile și intrările în rol, în mod deliberat și semnificativ, mai ales ale lui Ionuț Caras, ferchezuit în Căpitanul Starkey, tuns scurt, suplu și robotizat, deschide orizontul receptării spre dezbatere și analiză. Trebuie spus că replicile sunt țipate, nu rostite de persoane umane, ci de niște manechine în acută stare de robotizare. Ionuț Caras devine uman numai când se adresează direct sălii repetând că totul e doar teatru, înscenare și spectatorilor nu li se va întâmpla nimic rău. Deocamdată. Pentru că după bombardarea unui Constantinopol fictiv, urmează Chișinăul, tot fictiv, ales aleatoriu, că așa le-a cășunat unor comandanți superiori, desigur invizibili. Din rațiuni politice, militare? Ce contează! Apoi urmează… Nu se știe cine. Nouă, în sală, ne asigură Ionuț Caras, nu ni se poate întâmpla nimic rău. Răul cel mare i se întâmplă tot lui, în dublă ipostază: cetățean al lumii și tatăl fetei încorporate pe care o trimite la moarte. Ingenioasă multiplicare a personajului-copil trimis la moarte de generația adultă. Sânziana Tarța în dublu rol: menajera, iubita lui Starkey, femeia care face gogoși și fiica lui Starkey, cea care își țipă disperarea încercuirii în circuitul morții. Tot un revoltat împotriva sistemului este Henderson / Matei Rotaru, dezertor nedispus să moară în cadrul unei misiuni comandate de Maiorul / Ovidiu Crișan reprezentant suprem al ordinii cazone gata să omoare pe oricine încalcă ordinile militare.


Am bombardat New Haven este povestea scriitorului american Joseph Heller, autor al celebrei cărți Catch-22. Bazată pe experiența personală a autorului, căpătată de acesta în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, piesa a fost tradusă de Ramona Tripa și regizată de László Bocsárdi. Spectacolul montat pe scena Teatrului Național Cluj-Napoca este pledoaria pacifistă obișnuită, by the book, a anticonflictului militar, acum tratată în cheie metateatrală, adică presărată cu solilocvii și monologuri artistice menite a dezvălui capcanele și dificultății conceperii unui spectacol. În acest demers, publicul este luat nu doar ca simplu martor, ci este pus sub directă acuzare pentru greșelile superficialității și a gustului său pentru facil. Deși numele orașului este real, pentru a da fiori oricărui trăitor, din orice colț al pământului (globul pământesc fiind, de altfel, azvârlit între protagoniști, sub formă de minge plutitoare, într-un remake al scenei Dictatorului lui Chaplin), simbolistica sa este imaginară, "haven" traducându-se prin liman, refugiu, adăpost, ceea ce nu de multe ori se asociază, deloc greșit, cu paradisul (precum în expresia "paradis fiscal", provenită de la aceeași paronimie, îndeosebi trecută asupra semnificației sintagmei traduse). Rezultatul este cel al unui avertisment adresat omenirii: atenție, până și Raiul poate fi bombardat.
Iulia Vucmanovici, Alterități. Ziua 1 - Cântece de speriat frica și Am bombardat New Haven la Întâlnirile internaționale de la Cluj, 2024,
LiterNet.ro



De la început accepți convenția, la umbra coregrafiei războinice (Noémi Bezsán), cu acele mărșăluiri amenințătoare, pline de ridicol. Actorii acceptă rolurile ca pe o fatalitate din care nu se mai poate evada. Uneori se produce „ieșirea din ramă" prin câte un monolog explicativ, deoarece actorul-personaj simte nevoia să respire, devoalând sau interogând. Asistăm la un slalom obositor joc-real-amenințare, urmăriți de reflectoare-proiectoare războinice, care te transportă urgent într-un posibil real al atrocităților ilogice (decorul: József Bartha).

Alexandru Jurcan, Coregrafia metateatrală a războiului,
Tribuna, nr. 532 / 2024


 

Așadar, spectacolul Am bombardat New Haven este mai mult decât o simplă prezentare a   unui război. Este vorba despre un avertisment adresat omenirii, despre un urlet al iubirii care de multe ori moare în fuga noastră după lucruri materiale.

  Anca Șugar, Între lumea teatrului și antilumea teatrului de război,
Tribuna, nr. 532 / 2024



László Bocsárdi a reușit un spectacol-manifest, în care ridicolul, derizoriul, tragicul se contopesc, o comedie neagră în care actorii se pot revolta împotriva rolului atribuit. Dar oamenii se pot revolta împotriva destinului? Pentru că, după cum sună cinica replică, doar la teatru ne prefacem că murim în război, nimeni nu a murit vreodată în vreun război adevărat!?

 

Tamara Constantinescu, Teatrul și universul celuilalt. Jurnal de festival (2) - Întâlnirile Internaționale de la Cluj, 2024,
LiterNet.ro 



Grupul de soldați care se află în centrul piesei, dar și conducătorii lor sunt prinși ca într-un insectar de ordinele venite de mai sus, cu vaga senzație că libertatea le e anulată constant de absurdul misiunilor pe care trebuie să le execute (cum ar fi bombardarea orașului Constantinopol, care nu mai există). Singura care are îndrăzneala de a demistifica regulamentul militar absurd este o femeie, Ruth, un fel de Mutter Courage mult mai tânără care îndrăznește să spere într-o schimbare. Sânziana Tarța face să se simtă dincolo de alura grotescă a personajului, întărită prin machiaj și costum, o energie capabilă să mute munții din loc. Ea crede în posibilitatea de a ieși din cursa paradoxală în care bărbații din jurul ei se complac, nu din eroism, ci din anxietate. Ce suntem noi fără război, par ei să se întrebe, perpetuând acest joc dement, ca niște copii inconștienți, incapabili să-și asume cu maturitate stoparea violenței. 

Cristina Modreanu, Întâlnirile internaționale de la Cluj 2024: Cum să tratăm anxietățile contemporane prin teatru,
Scena.ro

 


SLUJITORII FRUMUSEȚII
scenariu de Çağlar Yiğitoğulları, inspirat de Bhagavad Gita
regia: Çağlar Yiğitoğulları
Data premierei: sâmbătă, 6 iulie 2024

Muzică ritualică, percuție, clape, chitară electrică. Sonorități din multe lumi ritualice. De fapt, acest show este o sumă de ritualuri care se dezvoltă în acest binom, întrebare-răspuns. Un întreg drum spre esență, spre simplu. Dar cît de greu este acest „simplu". Care este primar. Nu simplitate, nu primitiv. Este un performance bazat pe alte tehnici, pe provocarea unui alt tip de emoție, atît pentru actori, cît și pentru spectatori. Pe care îl descopăr, în fața căruia am mirări. Totul este intens, dramatic, cu un control permanent asupra tensiunii. Nu știu cum îi conduce artistul turc, ce și cum îi învață să descopere despre ei ca actori, ca oameni, că trăitori în aici și acum. Cel mai mult se apropie, pentru mine, în experiența pe care am traversat-o ori de cîte ori am văzut derviși. Un altfel de spectacol. Treptele inițierii sînt tot atîtea trepte de aflare a adevărului, de întîlnire cu lumina. Este ca și cum străbați întunericul ca să zărești soarele. Energia actorilor este compexă. Ca și evoluția lor. Dusă mai departe acum. Un nivel mai sus față de Cîntece șamanice. Mă întreb ce au aflat mai mult acum, cum au șlefuit acest limbaj al minții și corpului, al vocii interioare și al exprimării ei în armonie cu toate celelalte componente. Este atîta minuție și atîta mister.

Marina Constantinescu, „Nu mă lăsa să uit vreodată",
în România literară, nr. 29-30/2024

 


 

Imboldul acestei noi călătorii în misterele cunoașterii de sine, prin mijlocirea unui discurs scenic hieratic, e preluat și reinterpretat original pornind de la poemul hindus Bhagavad Gita (traducerea Ramona Tripa), parte din epopeea Mahabharata. Căutarea sacralității pierdute primește nuanțări exponențiale prin energiile celor șapte interpreți puse în serviciul unor revelații ritualice. [...] Actorii puși să declame monologuri fac minuni. Dau totul din ei. Limbajul corpului e esențial. Prestația lor tinde spre formula actorului total (care face de toate). Interpretează dramatic modulându-și glasul, cântă vocal și la instrumente, mimează, dansează, țipă și se războiește cu propria conștiință a insului agresat de destin.

Adrian Țion, La sfârșit de stagiune teatrală: Slujitorii Frumuseții,
în Făclia, 10 iulie 2024




Semnând scenariul, inspirat din Bhagavad Gita (în traducerea Ramonei Tripa), regia și decorul, Çağlar Yiğitoğulları așază cu inventivitate în spațiul scenic cinci biciclete generatoare de energie, aducând lumină în întuneric, la propriu și la figurat. Sunetul pedalelor imită sonoritatea vântului, dar și pe cea a luptei, a armelor în plin război. Șapte întrebări, la care Krishna răspunde scurt, îl îndreaptă pe Arjuna să caute în pădurile neexplorate din mintea și sinele său. Îmbrăcați neutru în funcționale costume negre, concepute de Sânziana Tarța, actorii poartă pe biciclete sugestive coifuri de războinic și ochelari de soare, îmbrăcând apoi, pe rând, mantia aurie a prințului neinițiat.

 

Tamara Constantinescu, Ajutorul poate veni de la celălalt! Jurnal de festival (1) - Întâlnirile Internaționale de la Cluj, 2024,
LiterNet.ro
 



REGELE CERB
de Carlo Gozzi
regia: Tudor Lucanu
Data premierei: joi, 4 iulie 2024

Basmul teatral al lui Carlo Gozzi (tradus de N. Al. Toscani) cunoaște, în lectura regizorului, o rafinată evocare a atmosferei vivante din commedia dell'arte, mișcare teatrală de mare anvergură în arta spectacolului european. Așadar, Tudor Lucanu deschide o pagină din istoria teatrului italian, absolut relevantă și reprezentativă pentru perioada când Carlo Goldoni (novatorul) se duela în idei și convingeri cu Carlo Gozzi (tradiționalistul). [...] Au venit artiștii, acrobații, paiațele, saltimbancii! A venit veselia în târg. Și artiștii își pun măștile și se pun pe treabă. Ca odinioară. [...] Mișcare și acrobații, rostogoliri, căderi, ridicări și înălțări ce pun la grele încercări actorii. Cu totul remarcabile au fost costumelerealizate de Zsófia Gábor. Nu în culori țipătoare, carnavalești, cum îndeobște sunt îmbrăcați actorii din commedia dell'arte, ci în bej uniform, pânze înzorzonate cu aplicații și croieli fanteziste, decupate din vechi ilustrate cu paiațe și comedianți. Și din acest punct de vedere montarea lui Tudor Lucanu respectă încadrarea în epocă, o redescoperă.

Adrian Țion, Sfârșit de stagiune - O reconstituire: teatrul cu măști,
în Făclia, 8 iulie 2024

 


 

Dialogurile au ritm clovnesc, gesturile actorilor amintesc de marionete. Mi se pare o mare performanță a actorilor să treacă la acest „mecanism" interpretativ. Joacă impecabil Matei Rotaru, Cosmin Stănilă, Cecilia Lucanu-Donat, Cătălin Codreanu, Miron Maxim, Romina Merei, Ruslan Bârlea, Radu Lărgeanu, Adriana Băilescu. Toți se metamorfozează parcă într-o versatilitate de zile mari. L-aș menționa în special pe Miron Maxim, într-un personaj masiv, adesea shakespearian. Pur și simplu face aici un rol care îl propulsează pe mari culmi artistice. Spectacolul validează valoarea Naționalului din Cluj. O premieră curativă, cu catharsis clasic, limpede, atât de necesar într-un secol al nesiguranței.

Alexandru Jurcan, O premieră curativă,
în Tribuna, nr. 526, 1-15 august 2024



Ansamblul interpreților funcționează în logica și rigoarea mizanscenei, momentele corale le susțin pe cele individuale și de duet (cele mai multe). Întregul e concentrat pe poveste și actor, povestea se desface sincron cu căruța care devine pădurea, închisoarea, cabinetul lui Deramo, regele Serendippoului, ori alte odăi ale palatului. E remarcabilă coregrafia bețelor de bambus, ca-n jocurile orientale Mikado, precisă ca determinare localizantă, dar concomitent imaginativă. Aparteurile din textul lui Gozzi sunt marcate de lumină, elementele orientale se simt și în ecleraj, în mișcare și sonorități. Costumele Zsofiei Gabor părăsesc conceptual tiparele Commediei dell'Arte, sunt aparent simple ca piese de vestimentație, într-o cromatică neutră, culori patinate, anunțând declarativ că întâmplările acestea sunt de fapt teme culturale care circulă în geografii îndepărtate. Simetria perfectă e delimitată de Prolog și Epilog, scenele sunt egale ca ritmare da capo al fine. Regele cerb reiterează forța poveștilor, e un îndemn la refugiul temporar în visare, la complicitatea actor-spectator.

Oltița Cîntec, Ce-am făcut la Întâlnirile Internaționale de la Cluj,
Suplimentul de cultură

 



Cu o scenografie foarte mobilă, în care lumina joacă rol primordial, Regele Cerb pune în evidență memoria scenică a actorilor, care se mișcă foarte mult, intră și ies în spațiu din mai toate locurile posibile, relațiile dintre ei se construiesc cu viteze uluitoare pe alocuri, astfel încât nu există timpi morți. Peste toate, jocul cu uriașele bețe de bambus, care capătă multiple funcții, dar nu și-o pierd deloc pe cea muzicală. O palmă sonoră dată celor care cred că teatrul politic înseamnă documentar(e) fără pic de artă, Regele Cerb este protestul artistic al unui regizor aflat la vârsta maturității profesionale. Îi doresc viață lungă acestui spectacol, pentru că merită!

Nona Rapotan, 5 de Rapotan,
Revista Orizont