spectacol-concert de: Ada Milea
scenografia: Alexandra Mureșan
consultant: Ernest Wichner
reglaj sunet: Victor Panfilov
asistent scenografie: Cate Cherecheș
Distribuţia:
Ea: Anca Hanu
Prietenul de la chitara electrică: Radu Dogaru
Prietenul de la tobe: Cristian Rigman
Prietenul de la clape și bas: Mihnea Blidariu
Mama: Adriana Băilescu
Securistul: Miron Maxim
Prietena de la lumini și de la regia tehnică: Mădălina Mânzat
Securistul de la sunet: Vlad Negrea
E o încercare de a „traduce” în cântec o mică parte a universului Hertei Müller, e privirea cu care i-am citit textele și rezultatul felului în care am simțit poezia ființei ei puternice și fragile. Micul spațiu al sălii Euphorion îi invită pe spectatori în interiorul lumii propuse de noi, printre cuvinte, lumini, pași, respirații, instrumente, întâmplări, personaje și batiste.
Ada Milea
Spectacolul-concert Cântece de speriat frica ne invită să pătrundem într-un univers intim, să îl explorăm empatic și să îl recunoaștem în cele din urmă ca parte din noi înșine. Oferind o captivantă interpretare muzicală a biografiei Hertei Müller, reconstituită din varii texte semnate de aceasta, Ada Milea construiește o poveste în versuri despre suferința exilului, despre formele distorsionate pe care le îmbracă iubirea într-o lume a extremelor și despre împăcarea cu micile noastre istorii personale, mai ales sub presiunea istoriei mari, adesea lipsite de scrupule. Ea (Anca Hanu) își trăiește viața sub spectrul unui război deja încheiat, care însă a lăsat în urma lui forța aproape la fel de distructivă a dictaturii comuniste. Personajele care trăiesc în memoria protagonistei devin prelungiri ale ființei sale, prezențe constante, duioase sau amenințătoare. Deși spectatorul de astăzi trăiește într-o realitate aparent diferită și îndepărtată, spectacolul demonstrează universalitatea fricii și forța terapeutică a speranței.
Pentru realizarea spectacolului au fost folosite texte din volumele:
Immer derselbe Schnee und immer derselbe Onkel (Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică) de Herta Müller
După îndelungate popasuri în comedia clasică, românească și universală, Ada Milea s-a lăsat inspirată de scrierile Hertei Müller, laureata cu Nobel în 2009, și a prelucrat (cum altfel dacă nu în stil personal?) fragmente din opera literară a acesteia. Fragmente referitoare la biografia scriitoarei de limbă română și germană, emigrată din România în 1987, cu puțin timp înainte de prăbușirea lui Ceaușescu. Adevărurile dure și nostalgice despre copilăria și viața trăite în România sunt puse pe note de o caldă melancolie și candidă melodicitate, adunate sub titlul Cântece de speriat frica. [...] Evocarea atmosferei glaciale din anii dictaturii mi-a amintit de înscenări mai mult sau mai puțin reușite din stagiunile trecute ale Naționalului clujean, cum ar fi Amalia respiră adânc (regia Alina Nelega, 2014), unde Anca Hanu era o adorabilă pionieră fruntașă sau Singur printre mârlani (regia și coregrafia Andrea Gavriliu, după texte de Florin Bican, 2019), secvențe comice construite pe un eșafodaj parodiat de cântece patriotice și sintagme ridicole, lozinci specifice în epocă. Calitățile vocale ale Ancăi Hanu au fost exploatate și în rolul de un comic grotesc al Chiriței, amintit deja. În actuala premieră a Naționalului clujean, talentata actriță adaugă la umorul subtil finețea unei sensibilități poetice rănite în lupta cu realitatea devastatoare. Dar nu realitatea obiectuală, fizică, ci aceea socială, întreținută cu brutalitatea pumnului în gură.
Anca Hanu, actriță cu talent poliedric, cu voce de neignorat, ce glisează între sensibilitate și parodic/ludic (când textul o cere). Ea deține forța candorii, care îi păstrează demnitatea. Spectacolele Adei Milea nu au cum să strălucească fără Anca: versatilitate, vitalitate, aplomb, virtuozitate. Spectacolul e absolut necesar: a nu uita spaima oribilă. Știm bine: cine uită trecutul, riscă să-l retrăiască.
Așadar, spectacolul Cântece de speriat frica îi oferă spectatorului imaginea faptului că în viață poți să greșești, să cazi, dar că în final frica se sperie de caractere puternice și de priceperea cu care echipa spectacolului a menținut vie atenția tuturor pe parcursul unei ore intense de conștientizare a realității din jurul nostru.
Născută în 1953 în Banat, într-o comunitate germană, romanciera, poeta și eseista Herta Müller a cunoscut de timpuriu nedreptățile și persecuțiile regimului comunist. Sub supravegherea constantă a Securității ceaușiste și supusă la varii șicane pentru activitatea sa literară și pentru asocierea cu societatea disidentă Aktionsgruppe Banat, autoarea a părăsit România în 1987, stabilindu-se la Berlin. Opera sa, indiferent de genul în care se încadrează, este marcată de o poezie a fragilității, ce devoalează suferința oprimării și a exilului. Herta Müller a primit premiul Nobel pentru literatură în anul 2009.
Fragment din discursul susținut de Herta Müller pe 15 martie cu ocazia invitării României ca țară oaspete la Târgul Internațional de Carte de la Leipzig (traducere din limba germană de Corina Bernic): „Toate cântecele Adei Milea, dar absolut toate, mă fac să mă gândesc că viața, indiferent unde și cum, este un iarmaroc. Și cine oare știe dacă fiecare dintre noi își are leagănul lui sau dacă poate suntem toți legănați laolaltă de unul și același leagăn, atunci când uneori în viață ne mai fuge pământul de sub picioare. Sau poate țin ambele tipuri de leagăne de aceeași viață a tuturor? [...] Ada Milea a creat un gen muzical care până mai atunci nu a existat niciodată în România. Ea face poezie politică și politică poetică. Ea este un adevărat noroc pentru România, prin arta ei, dar și prin integritatea personală. Ultima este pentru România cel puțin la fel de importantă. Ea ar fi avut șanse oriunde altundeva în afara țării, dar a preferat să rămână în țară – cu granița-n raniță.”
Dialog cu Ada Milea
Emma Pedestru: Ce v-a atras la universul textelor Hertei Müller?
Ada Milea: Poezia care merge direct în miezul lucrurilor și simplitatea unei lumi atât de complicate. Herta Müller îmi pare înrudită cu Gellu Naum. Pe ambii îi citesc într-un fel care nu are nici o legătură cu literatura. Nu știu cum, că probabil nu există cuvinte pentru ce-aș vrea să zic, dar cea mai apropiată formulare ar putea fi: „îi citesc direct cu inima”.
E.P.: Cum a decurs transpunerea prozei în muzică?
A.M.: Cu nenumărate răzgândiri, ezitări și cu spaima că orice melodie diluează textul. Trei ani am plimbat cărțile Hertei Müller, indiferent unde mergeam și la ce lucram, indiferent dacă aveam speranțe că am timp să deschid vreo carte sau nu. Îmi era greu să mă hotărăsc ce texte să aleg. Le-am citit și recitit de nenumărate ori, am fircălit cărțile până n-am mai înțeles notițele care se suprapuneau peste alte notițe, dar de la început am știut că îmi doresc intimitatea unui spațiu mic, spațiu în care fiecare respirație să potă fi simțită, fiecare privire discretă să fie percepută și fiecare șoaptă să fie auzită.
E.P.: Cum ați făcut selecția textelor?
A.M.: Am vrut să fac un portret al Hertei Müller. Mi-am dorit ca spectatorii să o „citească” prin ochii mei și să vadă dincolo de imaginea pe care i-au croit-o unii. Am selectat o mulțime de fragmente, mult prea multe, dar nu reușeam să le fac să cânte. Orice încercare mi se părea ridicolă. Acesta a fost momentul în care am început să plimb cărțile: pe la alte proiecte, pe la concerte, le-am luat și-n vacanță... Le deschideam aiurea, dar nu le puteam face să cânte. Încercam scheme de spectacol... Le schimbam... Astăzi îmi vine să râd de acele încercări penibile. La un moment dat, povestind cu Alexandra Mureșan (scenografa spectacolului), lucrurile au început să se lege. Ea își dorea să facă obiecte din care lumina să scoată cuvinte. De exemplu, să decupeze pe fundul unui sertar cuvântul „zăpadă”, iar noi să îl vedem scris din lumină (pe podea) de fiecare dată când se deschide acel sertar. Lumea de cuvinte a Alexandrei mi-a ajutat cuvintele să cânte.
E.P.: Care ar fi numitorul comun al textelor și cum se reflectă el în spectacol?
A.M.: Ea. N-am numit-o Herta, ci ne-am gândit să-i spunem „ea”. Anca Hanu e o actriță extraordinară! Nu-mi pot imagina pe altcineva în acest rol. E atât de creativă, profundă și ludică… Simte atât de bine textele Hertei Müller… Le simte adâncimea, fragilitatea, forța…
E.P.: În ce măsură credeți că se poate regăsi publicul de astăzi în lumea atât de personală a operei Hertei Müller?
A.M.: În măsura în care pe toți ne preocupă viața și moartea, toți avem spaime și bucurii, toți avem/am avut o mamă (prezentă, absentă, iubitoare, dură…), toți vorbim și folosim cuvinte pentru asta… Eu rezonez cu absolut tot ce se cântă-n aproape o oră de spectacol.
E.P.: Cât v-ați îndepărtat, prin acest spectacol, de stilistica deja consacrată în spațiul teatral clujean?
A.M.: Nu știu dacă m-am îndepărtat de vreo stilistică, ci doar încerc să nu trădez autorii.
E.P.: În spectacolul dumneavoastră, cuvintele devin simboluri și chiar „evadează” din textul propriu-zis. Cum ați descrie forța lor în situații-limită, precum cele trăite de autoare?
A.M.: Relația mea cu textele e foarte simplă: mă străduiesc să exprim (prin cuvinte) niște idei ale unor autori, fără să „bat câmpii” de dragul vreunei rime, sau de disperare că vreau să lungesc vreun cântec. Toate cuvintele sunt importante și au forță, pentru că exprimă ceva. Când mi se termină ideea, nu mai am nici cuvinte. Forța cuvintelor... Hm... În cazul autoarei, forța se ascunde în fragilitate și cele mai „blânde” cuvinte „lovesc” cel mai tare.
E.P.: Care sunt fricile pe care ați vrea să le speriați?
A.M.: Cele din fiecare spectator. Fiecare cu fricile lui.
