Oltița Cîntec, Când Chiritza vrea să evite izolarea,
în Observator Cultural, 13 mai 2021
Într-o atmosferă cu pereţi afumaţi, cu portretul lui Gogol însuşi de-a stânga şi „Nasul" său supradimensionat de-a dreapta, sub lumina caldă a unui candelabru, într-un salon cu obiecte vechi şi mobile patinate, personajele sunt fantoşe ale unui trecut deloc glorios. Modalitatea de joc aleasă ca o croială a unui costum bun e voit exagerată; trăsăturile caracteristice ale fiecăruia sunt etalate asemeni unei mâini câştigătoare la poker. Cu asumare şi mândrie. Energia constantă din scenă, momentele care se leagă foarte fluid, micile şiretlicuri care stimulează curiozitatea, abundenţa de detalii şi mecanismele comice foarte precise care adaugă accesorii acestui haute couture clasic, laolaltă compun o experienţă reconfortantă; îţi e drag să admiri, să te bucuri, să descoperi, să savurezi acest spectacol.
Miza creşte de la o scenă la alta, exact ca într-un joc de cărţi. De la formalismul explicativ şi debutul voit gonflat, cu durată dilatată, convenţia parcurge etapele simplificării până la adevăr scenic. De la o vorbire căutat-răspicată se trece la o preţiozitate expresivă ce denotă subtilităţile la vedere ale personajelor pe care nu le poţi crede a fi naratori demni de încredere. Se ajunge apoi la un naturalism demonstrativ, cu câteva indicaţii de cod definitorii pentru personajele cărora le e dedicată scena, iar la final, interpretarea sinceră, în plin, fără menajamente şi expansivă care ne deschide larg porţile în universul interior bogat al personajului e acel extra mile pentru care merită întreg parcursul.
Regizorul nu a încercat să epateze și să ne arate tot ce știe. Așa cum el însuși declară, în ipostază de director de scenă Ionuț Caras a încercat doar "să nu trădez autorul și povestea și să construiesc un spectacol care să slujească actorilor și, desigur, dumneavoastră". Ceea ce nu înseamnă însă că Ionuț Caras și-ar fi plasat regia pe linia minimei rezistențe. Nu avea cum să se mulțumească cu asta și numai fiindcă din motive felurite, care nu îi sunt doar lui proprii, Naționalul clujean nu prea dispune la ora actuală de ceea ce se cheamă actori de vârstă. Iar cu excepția notabilă a lui Cornel Răileanu care face un foarte bun Glov tatăl și cu cea a veteranului Petre Băcioiu, cu totul remarcabil în Gavriușka, toate celelalte roluri sunt interpretate de artiști care nu au încă 40 de ani. Ceea ce nu avea cum să nu aducă dificultăți surmontate cu bine de toți componenții distribuției. S-a mai recurs la câte o perucă, la machiaj, însă dincolo de asta e de semnalat minuția căutărilor în esența personajelor. Care se văd în ceea ce aduc pe scenă Matei Rotaru (care se simte foarte bine în rolul conducătorului mega-farsei, mă rog, mega, dar nu chiar atât de mare ca și cea din Revizorul), Miron Maxim, Cosmin Stănilă, Cristian Grosu (cu bune tentative de rafinare a expresiei scenice), Radu Dogaru (într-o ipostază artistică nouă în care voiam să îl văd după atâtea cântecele), Ruslan Bârlea. Ar mai fi fost probabil de lucrat la acordul fin, la eliminarea unor mici exagerări, la atenuarea unor excese vocale. Nu exclud însă posibilitatea ca ele să nu fie la fel de deranjante în momentul în care spectacolul se va juca cu publicul în sală.
Ionuț Caras și-a plasat spectacolul sub însemnul zicerii lui Gogol „cu cât mai îndelungat și mai atent privim o povestioară veselă, cu atât mai amară devine în cele din urmă". Or, amarul acesta se simte aievea în premiera clujeană. În al cărei decor, creat de Zsófia Gábor, se află însuși portretul dramaturgului. Sincer să fiu, nu știu dacă era neapărat nevoie de semnul în cauză.
Regizorul montării a dat o bună probă de înțelepciune reprimându-și tentația de a se distribui pe sine însuși în generosul rol Iharev. Cum spuneam, l-a distribuit pe Mihai-Florian Nițu care are dificila misiune de a se afla în scenă preț de aproape două ore. De a surprinde și de a transmite schimbările de atitudine și emoționale ale păcălitorului păcălit. O face atent, nuanțat, cu multă expresivitate, nu sare nici un moment calul. E de domeniul evidenței că actorul se simte foarte bine în rol. Iar acest confort de pe urma căruia are de câștigat întreg spectacolul e și datorită faptului că Ionuț Caras a mai dat încă o dovadă de înțelepciune. Nu i-a cerut lui Florian-Mihai Nițu să îl interpreteze pe Iharev așa cum ar fi făcut-o el. O hibă semnalată cu ani buni în urmă de Victor -Ion Popa într-un celebru articol în care demonstrează de ce nu poate fi actorul regizor. Totuși, așa după cum se poate vedea cu ochiul liber din spectacolul Naționalului clujean, uneori poate. Dacă are talent, înțelepciune și bun simț. Bun simț artistic, desigur.
Un articol de Mircea Morariu, Contributors.ro, Jurnal de premiere, 15 februarie 2021
Cu fidelitate față de Gogol
Cărțile se răsfiră încet sub privirile iscoditoare și se adună brusc în palmă cu un gest ferm: servit!
Se joacă clar la cacialma.
Miza e destul de mare pentru fiecare participant la joc: îmbogățire urgentă, prin șarlatanie. Potul e generos, de mileniul trei, adunat cu meticulozitate din mizele ofertante extrase din jocurile unui Gogol de acum două secole.
Un spectacol despre naivitate, inteligență și persuasiune, o poveste cu înșelați și înșelători, escroci cu sau fără de voie, trași în piept ori numai pe una dintre sforile care-i leagă fedeleș unul de altul într-o lume decadentă, a viciului, pasiunii și desfrâului. Cu puțin ștaif și rafinament, nimic nu e ceea ce pare în acest joc de băieți de altădată, jucat într-o epocă înfloritoare a jocurilor de noroc, în care casele de pariuri și sălile de jocuri le sunt deschise băieților aproape lângă fiecare farmacie, în timp ce online se pot așeza oricând, cu numai un click, la o masă de joc cu alți băieți, din alte colțuri ale lumii. Pe care-i aduce dintotdeauna împreună goana după câștiguri facile. O vinovată dorință a omului, un consum incredibil dar și o inepuizabilă resursă de energie pusă în slujba atragerii mult râvnitului ochi al dracului, din care s-au născut demult patima, mania ori viciul, nevoite să se redefinească şi să se rafineze de-a lungul timpului, adaptându-se epocilor și societăților din care și-au extras seva și în care au fost nevoite să se împlinească.
Manifestată în multe forme, această dorință de înavuțire rapidă poate ridica apucătura la rang de artă când e dublată de inteligență și perseverență. Incredibil cum un text de aproape două sute de ani (piesa „Jucătorii de cărți" a fost publicată de Nicolai Vasilievici Gogol în 1840) trece în 2021 fără să se poticnească în propriile constrângeri lingvistice și bariere culturale. N-are a face că printre trefle și pică se vorbește despre gubernii sau husari și se negociază zeci și sute de mii de ruble (a căror valoare nu se poate estima astăzi), convenția funcționează ca unsă.
O lecție de teatru despre cum clasicul poate deveni cu ușurință contemporan, fără nicio intervenție brutală. O mână o spală pe alta și împreună obrazul aceleiași rușini, numai pe cel care se vede ori e dinadins dezvăluit publicului, în timp ce celălat rămâne să mai învețe ori să dea socoteală pentru cele ascunse ori mai puțin văzute, care au să se arate întru complot și victorii mai mari sau mai mici, menite să sucească mereu rolurile celor vizați, într-o lume în care nu războiul, ci plictiseala poate cu adevărat să ucidă. Un căscat uriaș îi poate fi fatal. Așa că mai bine să i se găsească un remediu înainte să cadă într-un iremediabil plictis.
Un articol preluat de pe blogul personal al Lucianei Antofi, 3 martie 2021
Un as în mâneca Naționalului clujean: „Cartoforii”, un joc de teatru cu pot generos
Aici e vorba cum spune şi titlul de năravul jocului de cărţi, cadru excelent pentru practicarea minciunii, şarlataniei, corupţiei pentru care se fac şi desfac alianţe şi strategii de păcălit proştii. Doar că prost la prost trage aşa încât tema păcălitorului păcălit nu întârzie să-şi enunţe morala. Simbolul jocului de cărţi nu e ce-i drept la fel de puternic ca terifiantul comerţ cu suflete moarte dar scriitorul e tot acelaşi neiertător observator al unei societăţi despre care Gogol spune că s-a degradat şi îndrăcit din plictis ( Nu războiul ci plictiseala va duce lumea la pieire. Din asta va ieşi diavolul) Cum Gogol supranumit le diable, a făcut din literatura sa un fel de dicţionar al viciilor, opus eseurilor moralistului Montainge de pildă, în piesa asta descoperim aceeaşi tehnică a exhibării răului şi a demontării prin eşec a strategiei corupătorilor care se înfrăţesc ca să-şi escrocheze partenerii. Doar că ferocitatea căreia-i cade victimă chiar iniţiatorul devine semnalul de trezire prin care autorul speră în privinţa viitorului. Se pare că s-a înşelat în speranţe am spune noi cei de astăzi care asistăm, dimpotrivă la o perfecţionare a uneltelor farseurilor de tot felul din societatea contemporană. Despre distribuţie: Mihai Florian Niţu, un actor cu carismă care are de înfruntat un rol negativ e potrivit în postura unui meneur - manipulator. Denotă capacităţi de versatilitate nebănuite animând societatea ad hoc a cartoforilor cu abilitate , ca şi pe cea a echipei de actori aleasă de Ionuţ Caras în calitate de regizor, să o reprezinte.
Un articol de Doina Papp, Adevărul-blogguri, 2 martie 2021
Oameni furioşi şi Cartofori pe scena Naţionalului din Cluj
Înșelătorul înșelat, un motiv cu vechime în arta umorului teatral, și-a dezvoltat scenic resursele în abordarea imaginată de Ionuț Caras. Care nu și-a propus nici reinventare, nici vreo revoluție estetică, a dorit un spectacol cu largă adresabilitate de public, pe o temă încă actuală, a pasiunii necontrolate a jocurilor de noroc care-ți ruinează viața. Patima, lipsa de scrupule, înscenarea sub forma „teatrului în teatru" nasc un șir de surprize înlănțuite logic de condeiul clasicului rus. Căruia i se face reverență nu doar prin fidelitatea față de text, ci și prin evocare vizuală, un portret plasat pe un perete al decorului (scenografie de Zsófia Gábor), evidențiat prin spoturi, prin adresare directă în momente cheie și, simetric, printr-un nas în basorelief cu rost de citare culturală. Intertextualități mai există, se aude „mantaua", „jurnalul unui nebun", „suflete moarte", chiar un cehovian „la Moscova, la Moscova, la Moscova".
Sursele redutabile ale comicului provin din dramaturgie (strategii de păcălire ajustate din mers, deghizări, alianțe, trișori care se vânează reciproc, peștele mare care-l înghite pe cel mai mic), dar i se adaugă la scenă accente suplimentare. Pentru autenticitate, actorii au deprins trucuri cu cărțile de joc, amestecându-le spectaculos, fac gaguri, evidențiază perenități tematice (corupția funcționarilor, șarlatania, banul ca ochi al dracului etc.).
Un articol de Oltița Cîntec, Suplimentul de cultură, rubrica Datul în spectacol, 8 martie 2021
La Cartoforii de la Cluj, online
