Reviews archive

Muzică ritualică, percuție, clape, chitară electrică. Sonorități din multe lumi ritualice. De fapt, acest show este o sumă de ritualuri care se dezvoltă în acest binom, întrebare-răspuns. Un întreg drum spre esență, spre simplu. Dar cît de greu este acest „simplu". Care este primar. Nu simplitate, nu primitiv. Este un performance bazat pe alte tehnici, pe provocarea unui alt tip de emoție, atît pentru actori, cît și pentru spectatori. Pe care îl descopăr, în fața căruia am mirări. Totul este intens, dramatic, cu un control permanent asupra tensiunii. Nu știu cum îi conduce artistul turc, ce și cum îi învață să descopere despre ei ca actori, ca oameni, că trăitori în aici și acum. Cel mai mult se apropie, pentru mine, în experiența pe care am traversat-o ori de cîte ori am văzut derviși. Un altfel de spectacol. Treptele inițierii sînt tot atîtea trepte de aflare a adevărului, de întîlnire cu lumina. Este ca și cum străbați întunericul ca să zărești soarele. Energia actorilor este compexă. Ca și evoluția lor. Dusă mai departe acum. Un nivel mai sus față de Cîntece șamanice. Mă întreb ce au aflat mai mult acum, cum au șlefuit acest limbaj al minții și corpului, al vocii interioare și al exprimării ei în armonie cu toate celelalte componente. Este atîta minuție și atîta mister.

Marina Constantinescu, „Nu mă lăsa să uit vreodată",
în România literară, nr. 29-30/2024

 

---

 

Imboldul acestei noi călătorii în misterele cunoașterii de sine, prin mijlocirea unui discurs scenic hieratic, e preluat și reinterpretat original pornind de la poemul hindus Bhagavad Gita (traducerea Ramona Tripa), parte din epopeea Mahabharata. Căutarea sacralității pierdute primește nuanțări exponențiale prin energiile celor șapte interpreți puse în serviciul unor revelații ritualice. [...] Actorii puși să declame monologuri fac minuni. Dau totul din ei. Limbajul corpului e esențial. Prestația lor tinde spre formula actorului total (care face de toate). Interpretează dramatic modulându-și glasul, cântă vocal și la instrumente, mimează, dansează, țipă și se războiește cu propria conștiință a insului agresat de destin.

Adrian Țion, La sfârșit de stagiune teatrală: Slujitorii Frumuseții,
în Făclia, 10 iulie 2024

Basmul teatral al lui Carlo Gozzi (tradus de N. Al. Toscani) cunoaște, în lectura regizorului, o rafinată evocare a atmosferei vivante din commedia dell'arte, mișcare teatrală de mare anvergură în arta spectacolului european. Așadar, Tudor Lucanu deschide o pagină din istoria teatrului italian, absolut relevantă și reprezentativă pentru perioada când Carlo Goldoni (novatorul) se duela în idei și convingeri cu Carlo Gozzi (tradiționalistul). [...] Au venit artiștii, acrobații, paiațele, saltimbancii! A venit veselia în târg. Și artiștii își pun măștile și se pun pe treabă. Ca odinioară. [...] Mișcare și acrobații, rostogoliri, căderi, ridicări și înălțări ce pun la grele încercări actorii. Cu totul remarcabile au fost costumelerealizate de Zsófia Gábor. Nu în culori țipătoare, carnavalești, cum îndeobște sunt îmbrăcați actorii din commedia dell'arte, ci în bej uniform, pânze înzorzonate cu aplicații și croieli fanteziste, decupate din vechi ilustrate cu paiațe și comedianți. Și din acest punct de vedere montarea lui Tudor Lucanu respectă încadrarea în epocă, o redescoperă.

Adrian Țion, Sfârșit de stagiune - O reconstituire: teatrul cu măști,
în Făclia, 8 iulie 2024

 

---

 

Dialogurile au ritm clovnesc, gesturile actorilor amintesc de marionete. Mi se pare o mare performanță a actorilor să treacă la acest „mecanism" interpretativ. Joacă impecabil Matei Rotaru, Cosmin Stănilă, Cecilia Lucanu-Donat, Cătălin Codreanu, Miron Maxim, Romina Merei, Ruslan Bârlea, Radu Lărgeanu, Adriana Băilescu. Toți se metamorfozează parcă într-o versatilitate de zile mari. L-aș menționa în special pe Miron Maxim, într-un personaj masiv, adesea shakespearian. Pur și simplu face aici un rol care îl propulsează pe mari culmi artistice. Spectacolul validează valoarea Naționalului din Cluj. O premieră curativă, cu catharsis clasic, limpede, atât de necesar într-un secol al nesiguranței.

Alexandru Jurcan, O premieră curativă,
în Tribuna, nr. 526, 1-15 august 2024

Bântuit de aceleași dileme existențiale ca și Ionesco, Tompa nu se lasă dominat de imposibilitatea găsirii unei soluții unice și definitive la problemele cu care se confruntă omenirea, ci caută în permanență soluții, schimbând roluri, adaptând rețete și integrând elemente noi în structura argumentativă, astfel încât montările textelor lui Ionesco au un ceva comun, dar și suficient de multe elemente distinctive, încât să putem vorbi de un univers ionescian a la Tompa. Ca să montezi Pietonul aerului îți trebuie multă maturitate, o asumare a intertextualității - Ionesco a pus în text, mai mult ca niciodată, suficient de multe interogații, menite să-i dea libertate și opțiuni variate din punct de vedere regizoral - și multă experiență scenică. Textul este scris în 1962, dar e atemporal, pentru că nu-i așa, absurdul n-are treabă cu timpul. Și, totuși, dimensiunea temporală devine cheie de descifrare a întregului construct spectacular în viziunea lui Gábor Tompa.

Nona Rapotan, Pietonul aerului, pacientul timpului,
Book Hub, 5 iunie 2024
 

---

 

Forțele oniricului încep să fie activate spre exasperarea celor prezenți la „înălțare". Exemplaritatea zborului paralizează buluceala englezilor înțepeniți în conveniențe și austerități ridicole. Problematica intră pe făgașul vieții ca vis, preluat din clasicul Calderón de la Barca. Omul a visat să zboare dintotdeauna. Icar e doar un pionier pilduitor. Replicile ionesciene se întețesc în configurarea eseistică a unor dezbateri destul de abstracte despre contingent, atemporalitate, antilume, sublim, armonia sferelor, armonia comunicării. Și pe fundal sunt proiectate simultan imagini cu mișcarea planetelor (motiv vizual des întâlnit în montările lui Tompa), poduri zburătoare, stele scânteind, o lume a miracolelor cosmice, terestre, universale. [...] Proiecțiile video ale lui Radu Daniel devin frisonante, ca și dialogul filmat, adus în prim-plan, în care se spune că nu prietenia guvernează lumea, ci ura. Ceva pe dos față de spunea Dostoievski Frumusețea va salva lumea. Mișcarea scenică în grup, dirijată de Ferenc Sinkó pe muzica lui Vasile Șirli, însoțită de murmur colectiv cantabil uneori lasă impresia unor suspecte armonizări cu stilul parodic dominator. Costumele Luizei Enescu înviorează, prin coloritul lor, atmosfera pestriță a ansamblului. O lume carnavalescă, pestriță rău.

Adrian Țion, Metafora visării la Eugène Ionesco - Pietonul aerului,
Făclia, 3 iunie 2024

---

Energia și emoția călătoresc de la unii la ceilalți. Este vorba despre susținere, despre forța unei trupe devotate regizorului și textului. Mesajul lor este articulat, coerent și puternic. Ca și desenul scenografilor Adrian Damian și Luiza Enescu. Scena mare a Teatrului Național din Cluj este ca un tablou pictat de un pictor naiv, respectînd cîteva din didascaliile lui Ionesco. Imaginea vălurită din text, terasată este trasată de o structură tubulară gonflabilă. În imuabilul peisaj englezesc sînt infiltrate ușor, și în decor, elemente ludice. Aproape monocrom, tabloul se colorează prin costume, în culori vii, ca niște fondante prețioase. De mult nu am mai văzut acest tandem scenografic Adrian Damian-Luiza Enescu, atît de eficient și complementar, impecabil mulat pe sensul ideilor lui Tompa Gabor. Este un desen greu de uitat, ca o emblemă vizuală a acestui manifest despre artă și umanitate. 

Marina Constantinescu, Metoda de a zbura,
în România literară, nr. 28/2024

  

---

Decorul (Adrian Damian) este într-o uluitoare concordanță cu ideea zborului, levitației posibile: saltele imense, gonflabile, într-o etajare ce urcă spre nori. Cer albastru, soare și scriitorul Bérenger, care descoperă că poate zbura. [...] Tompa a ales o piesă jucată foarte rar, revigorându-i mesajul devenit foarte actual, într-o formulă scenică sugestivă, incitantă, demonstrând o versatilitate stilistică de invidiat.

 

Alexandru Jurcan, Botond Nagy și Gábor Tompa la Naționalul din Cluj,

în Tribuna, nr. 525, 16-31 iulie 2024