Ionuț Caras: Citindu-l sau ascultându-l pe Gogol - prin gura actorilor- râzi sincer, sănătos, eliberator
Spectacolul Cartoforii de N.V. Gogol (traducerea Nicolae Iliescu) a beneficiat de „timpi extinși de lucru", de repetiții la distanță impuse de evoluția acestei pandemii care ne-a scos pe toți din timpul viu, trăit, și ne-a aruncat într-un timp mort, încremenit. Aflați acum în preajma premierei, ne-am gândit să-l supunem unui mic „interogatoriu" pe actorul Ionuț Caras, trecut cu acest prilej de partea cealaltă a scenei, în fața ei adică, la masa de regizor, după ce, în urmă cu zece ani, a întrupat el însuși un celebru erou gogolian, pe Hlestakov din Revizorul în regia Monei Chirilă (premiera: 4 mai 2010).
Cum a fost experiența repetiției de la distanță? Cât de mult v-a afectat, știind, doar, că teatrul este în primul rând relație?
Nu e nici foarte plăcut, nici firesc să repetăm fără să ne vedem față în față. Arta teatrului nu poate exista fără întâlnire autentică, cred eu. Se poate și invers, desigur. Să stăm față în față și să nu ne întâlnim niciodată. Din punct de vedere artistic, mă refer. Dar asta e, a trebuit să ne adaptăm și noi, ca și toți ceilalți. Și, totuși, nu am irosit timpul. Am insistat mult pe text, pe documentare, pe discuții în jurul personajelor. Evident, totul se oprea când ar fi trebuit să ne ridicăm în picioare. Dar actorii au fost răbdători și au înțeles perfect contextul. Chiar glumeam la un moment dat, amintindu-ne de legendele din lumea teatrului privitoare la timpii extinși de lucru de care se beneficia pe vremuri. Ne simțeam și noi puțin în lumea lui Dodin sau a lui Esrig. Deja vedeam lunile scurgându-se și transformându-se în ani de exercițiu și repetiții. Ce bine că nu a fost așa!
În ce măsură crezi că povestea lui Gogol poate să intereseze publicul zilelor noastre? A fost nevoie de o ajustare, de o aducere în contemporaneitate a ei? Dacă da, cum ai reușit să faci asta?
Nu am modernizat nimic, nu am schimbat decât pe ici, pe colo mici cuvinte sau construcții lingvistice. Piesa e scrisă cândva între 1832 și 1836, traducerea în limba română e și ea destul de bătrână, deci, evident, parfumul de demult există și erau necesare anumite ajustări. În același timp, construcția dramatică a lui Gogol este extrem de bine pusă la punct (în epocă a și surprins cu acest lucru) și are o anumită prospețime. Știu că s-au făcut și variante moderne după acest text, dar pe mine nu m-a interesat asta. Mai curând aș putea spune că m-a atras această aparentă desuetudine. Construcția mecanismelor comice în cadrul piesei e condusă fin și atent, fără lăbărțări inutile și lungimi parazitare. Textul e construit bine. Și da, cred că subiectul interesează. Este vorba până la urmă de teme care nu ne sunt deloc străine (și la umbra cărora, din păcate, creștem ca popor): corupție, hoție, demagogie, lene, lipsa unor valori autentice, minciună - aceștia sunt demonii care bântuie în textul lui Gogol și în spectacolul nostru. În rest, spectacolul (mă rog, forma la care suntem în acest moment al repetițiilor) e unul clasic, să zicem. În care actorii joacă personaje și situații, spun text și transmit o poveste. Ca la teatru cumva, știți? Am citit recent din gândurile lui David Mamet despre teatru și, printre altele, mi-a plăcut teribil ce spune despre actor (și spectacol): că rolul lui e unul singur - să spună bine povestea pe care a scris-o dramaturgul. Atât. Restul sunt mofturi.
Cum e să treci de pe scenă în sală, la masa regizorului? Ce avantaje / dezavantaje sunt?
Pare seducător și plăcut. De fapt, e solicitant și dificil. Și da, sunt drumuri multe de făcut. Din scenă în sală și viceversa. În rest, nu știu. Repet cu colegii și facem un spectacol împreună. Încercăm să zicem povestea cât mai bine, fără prea multe poticneli și mari ifose. Nici măcar nu am masă de regizor. Am avut una în prima zi de repetiție, dar a zburat. M-o fi simțit că nu sunt regizor-regizor.
Ți-a fost utilă această experiență ca să descoperi aspecte, necunoscute, poate, până acum, în tine?
Am descoperit multe despre Gogol, despre text, despre colegii mei. Aș îndrăzni să spun că învăț și descopăr lucruri noi despre teatru și despre meseria mea. Și da, am descoperit cu mândrie că sunt limitat. De bani, de condiții, de mine însumi. Cred că ăsta e un lucru bun.
După ce te-ai afundat în hăul râsului șfichiuitor al lui Gogol, care crezi că e rolul umorului lui?
Ei, aici începe povestea. Mie îmi place Gogol. Am și jucat când eram june într-un mare spectacol regizat de Mona Chirilă: Revizorul. Și dacă mă uit în urmă, nu mi-e deloc rușine cu Hlestakov-ul creat acolo. Îmi place umorul lui Gogol. Pedepsește și iartă în același timp. Vrea să îndrepte, să corijeze și să repare moravuri, defecte sau obiceiuri proaste. În același timp nu este didactic și ațos. Citindu-l (cu ochii tăi) sau ascultându-l pe Gogol (prin gura actorilor) râzi sincer, sănătos, eliberator. Nu e un fandosit. Pe lângă umorul șfichiuitor, vorba dvs., apare și componenta magică, absurdă, suprarealistă. Și o profundă cunoaștere a oamenilor, cunoaștere care e mereu însoțită de o nedisimulată mirare în ceea ce-i privește pe semenii săi.
Până la urmă, vorba lui, oare de ce râdem de fapt? Râdem de noi înșine. Cu gura până la urechi.
Evident, dacă nu-i acoperită de o mască.
De chestionat, nu l-am chestionat doar pe Ionuț Caras, ci și pe colegii lui, interpreții personajelor lui Gogol. Unii dintre ei au avut gentilețea să răspundă la câteva întrebări. Am ales răspunsul la aceea adresată tuturor:
Cum v-a marcat această perioadă pandemică de îndepărtare / distanțare / întoarcere spre sine? Ce lucruri noi ați descoperit în „munca actorului cu sine însuși"?
Mihai-Florian Nițu: Dacă nu ai omul, nu ai actorul. Dacă omul nu trăiește, actorul nu știe ce să joace. Dacă omul nu adună informații, lecturi, povești, actorul nu are instrumente de lucru. Societatea are, în general, o viteză halucinantă care nu îți permite să decantezi, să înțelegi, și atunci rămân goluri în dezvoltarea ta ca om. Pandemia a pus societatea pe pauză; ceva ce nimeni nu credea a fi posibil. Așa că am avut timp să umplem goluri și să ne așezăm în timpul normal de desfășurare a vieții. Pe lângă asta, privarea de libertăți elementare, proximitatea unei posibile îmbolnăviri fatale a celor dragi, însingurarea - te pun într-o relație cu viața mai vie și mai intensă ca oricând. Iată material pentru o scurtă povestire.
Matei Rotaru: Mi-e greu să încep cu „a fost...". Pentru mine, încă este. Descoperirile încă mi se întâmplă. Nu am tras concluziile pentru această periodă. Am simțit frică, dar m-am bucurat și de liniște. Am jonglat cu nervozitate, nerăbdare și invidie. M-am consolat cu ideea că tot ceea ce se întâmplă poate mă va ajuta să devin mai atent și mai curios în meserie și în privința felului în care mă raportez la oameni. Dar încă nu pot spune nimic definitiv. Cercetările n-au fost finalizate. La mine e încă: „Scuzați deranjul! Work in progress! "
Petre Băcioiu: Întotdeauna am propovăduit ideea de comunicare, pentru că incomunicarea cu sinele și cu semenii duce la alienare și depresie. Și iată că, în condiții „pandemice", valoarea de adevăr a spuselor mele devine superfluă și lipsită de substanță. În perioada de opreliști, prin stanislavskiana „muncă a actorului cu sine însuși", am încercat să rămân eu însumi, să mă izolez inteligent „departe de lumea dezlănțuită". Mi-am umplut timpul, urmărind mari spectacole de teatru, de operă și balet. M-am reapropiat, prin lectură, de marile scrieri ale lumii. Am încercat să rămân în viață, prin cunoaștere și autocunoaștere. Și cred că am reușit.
Cornel Răileanu: Desigur, perioada aceasta de scurt-circuitare a ceea ce cu un an în urmă numeam normalitate a fost cu adevărat un adevărat cataclism pentru omenire. Nu pot să mulțumesc destul proniei că mi-a dăruit privilegiul de a fi devenit actor și de a fi beneficiat de exercițiul permanent de a mă transpune în diferite situații de viață, unele dintre ele mai dificile, pe care le numeam „situații-limită". Pandemia actuală este o astfel de situație-limită, și vedem cât de nefericit se descurcă omenirea. Noi, actorii, ne-am familiarizat din vreme cu aceste împrejurări, deși imaginare, și am învățat că nu trebuie să disperăm sau să capitulăm, ci să ne hrănim speranța, să folosim capacitatea de a ne acomoda, de a ne dezvolta și folosi creativitatea. Recunosc că am ajuns să apreciez, o dată în plus, beneficiile tehnologiei, dar nu m-am putut împăca cu gândul că micile producții încropite în liniștea căminului, nu vor avea decât un public virtual. Aici mi-a venit în ajutor, iarăși, formația mea actoricească, imaginându-mi, până la concret, sala plină de spectatori, ale căror aplauze îmi răsunau în minte. Le mulțumesc. Mă bucur că sunt din nou pe scenă la repetițiile pentru noul spectacol Cartoforii alături de mai tinerii mei colegi, că lucrurile merg bine și sper să mă întâlnesc cât mai curând, nemijlocit, și cu publicul nostru drag.
Nu aș putea spune că am descoperit lucruri cu totul noi, ci am avut răgazul să mi le amintesc și să le reconsider pe cele deja știute, dar, uneori, uitate.
Ruslan Bârlea: Cum a fost perioada de îndepărtate și distanțare? Grea, pentru că am fost privați de cele mai importante lucruri pentru actor: de spectatori și de scenă! E foarte greu să stai acasă și să încerci să creezi tu cu tine în tine. Arta noastră nu e o artă de sine stătătoare. Nu suntem ca pictorii sau scriitorii care au nevoie de intimitate, de izolare. Noi avem nevoie de zumzetul și gălăgia vieții, de acțiune.
Întoarcere spre sine? Cred că mai degrabă îndepărtare de sine, pentru că liniștea pentru actor e o carceră.
Irina Wintze: Ce m-a marcat în această perioadă? Singurătatea, sau perspectiva solitudinii, a ușurinței cu care centrifuga vieții ne aruncă la margini inexorabil paralele. Munca actorului... în recluziune e la fel cu Munca omului cu sine însuși: o chestiune de rezistență, adaptare, curiozități și preocupări noi, paradoxal - un motor pentru imaginație și un timp pentru apusuri, lucruri mărunte și splendide, de care ne lipseam în viața eficace de dinainte.
Pentru o meserie definită de mișcare - în sensul modificării - și efemer - timp-întotdeauna-la-trecut, perioada asta de îngheț mi-a atras atenția asupra derizoriului pe care-l purtam înainte, cu mândrie, ca panaș.
__________________________________________________________________________________________________________
Într-o atmosferă cu pereţi afumaţi, cu portretul lui Gogol însuşi de-a stânga şi „Nasul" său supradimensionat de-a dreapta, sub lumina caldă a unui candelabru, într-un salon cu obiecte vechi şi mobile patinate, personajele sunt fantoşe ale unui trecut deloc glorios. Modalitatea de joc aleasă ca o croială a unui costum bun e voit exagerată; trăsăturile caracteristice ale fiecăruia sunt etalate asemeni unei mâini câştigătoare la poker. Cu asumare şi mândrie. Energia constantă din scenă, momentele care se leagă foarte fluid, micile şiretlicuri care stimulează curiozitatea, abundenţa de detalii şi mecanismele comice foarte precise care adaugă accesorii acestui haute couture clasic, laolaltă compun o experienţă reconfortantă; îţi e drag să admiri, să te bucuri, să descoperi, să savurezi acest spectacol.
Miza creşte de la o scenă la alta, exact ca într-un joc de cărţi. De la formalismul explicativ şi debutul voit gonflat, cu durată dilatată, convenţia parcurge etapele simplificării până la adevăr scenic. De la o vorbire căutat-răspicată se trece la o preţiozitate expresivă ce denotă subtilităţile la vedere ale personajelor pe care nu le poţi crede a fi naratori demni de încredere. Se ajunge apoi la un naturalism demonstrativ, cu câteva indicaţii de cod definitorii pentru personajele cărora le e dedicată scena, iar la final, interpretarea sinceră, în plin, fără menajamente şi expansivă care ne deschide larg porţile în universul interior bogat al personajului e acel extra mile pentru care merită întreg parcursul.
Regizorul nu a încercat să epateze și să ne arate tot ce știe. Așa cum el însuși declară, în ipostază de director de scenă Ionuț Caras a încercat doar "să nu trădez autorul și povestea și să construiesc un spectacol care să slujească actorilor și, desigur, dumneavoastră". Ceea ce nu înseamnă însă că Ionuț Caras și-ar fi plasat regia pe linia minimei rezistențe. Nu avea cum să se mulțumească cu asta și numai fiindcă din motive felurite, care nu îi sunt doar lui proprii, Naționalul clujean nu prea dispune la ora actuală de ceea ce se cheamă actori de vârstă. Iar cu excepția notabilă a lui Cornel Răileanu care face un foarte bun Glov tatăl și cu cea a veteranului Petre Băcioiu, cu totul remarcabil în Gavriușka, toate celelalte roluri sunt interpretate de artiști care nu au încă 40 de ani. Ceea ce nu avea cum să nu aducă dificultăți surmontate cu bine de toți componenții distribuției. S-a mai recurs la câte o perucă, la machiaj, însă dincolo de asta e de semnalat minuția căutărilor în esența personajelor. Care se văd în ceea ce aduc pe scenă Matei Rotaru (care se simte foarte bine în rolul conducătorului mega-farsei, mă rog, mega, dar nu chiar atât de mare ca și cea din Revizorul), Miron Maxim, Cosmin Stănilă, Cristian Grosu (cu bune tentative de rafinare a expresiei scenice), Radu Dogaru (într-o ipostază artistică nouă în care voiam să îl văd după atâtea cântecele), Ruslan Bârlea. Ar mai fi fost probabil de lucrat la acordul fin, la eliminarea unor mici exagerări, la atenuarea unor excese vocale. Nu exclud însă posibilitatea ca ele să nu fie la fel de deranjante în momentul în care spectacolul se va juca cu publicul în sală.
Ionuț Caras și-a plasat spectacolul sub însemnul zicerii lui Gogol „cu cât mai îndelungat și mai atent privim o povestioară veselă, cu atât mai amară devine în cele din urmă". Or, amarul acesta se simte aievea în premiera clujeană. În al cărei decor, creat de Zsófia Gábor, se află însuși portretul dramaturgului. Sincer să fiu, nu știu dacă era neapărat nevoie de semnul în cauză.
Regizorul montării a dat o bună probă de înțelepciune reprimându-și tentația de a se distribui pe sine însuși în generosul rol Iharev. Cum spuneam, l-a distribuit pe Mihai-Florian Nițu care are dificila misiune de a se afla în scenă preț de aproape două ore. De a surprinde și de a transmite schimbările de atitudine și emoționale ale păcălitorului păcălit. O face atent, nuanțat, cu multă expresivitate, nu sare nici un moment calul. E de domeniul evidenței că actorul se simte foarte bine în rol. Iar acest confort de pe urma căruia are de câștigat întreg spectacolul e și datorită faptului că Ionuț Caras a mai dat încă o dovadă de înțelepciune. Nu i-a cerut lui Florian-Mihai Nițu să îl interpreteze pe Iharev așa cum ar fi făcut-o el. O hibă semnalată cu ani buni în urmă de Victor -Ion Popa într-un celebru articol în care demonstrează de ce nu poate fi actorul regizor. Totuși, așa după cum se poate vedea cu ochiul liber din spectacolul Naționalului clujean, uneori poate. Dacă are talent, înțelepciune și bun simț. Bun simț artistic, desigur.
Un articol de Mircea Morariu, Contributors.ro, Jurnal de premiere, 15 februarie 2021
Clujul, capitala neoficială a Ardealului, a deschis / răsfoit alte pagini de istorie, istorie teatrală de această dată, prin cea de-a IX-a ediṭie a Ȋntâlnirilor Internaṭionale de la Cluj, eveniment organizat de Teatrul Naţional "Lucian Blaga", ṣi desfăṣurat între 9-13 octombrie 2019 sub semnul cuvântului ȊMPREUNĂ / TOGETHER. (...) O trupă echilibrată, poate una dintre cele mai bune din ţară, bine pusă în valoare, cu actori totali cu voci excelente, expresivi corporal, a prezentat creaṭii din anul teatral 2019, cât ṣi realizări valoroase mai vechi. (...)Străjuită şi de cele două muze, "Thalia" şi "Eutherpe" (opere ale sculptorului Vasile Rus-Batin, adăugate în anul 1990 în nişele de pe faţada clădirii Teatrului Naţional), a noua ediţie a Ȋntâlnirilor Internaţionale de la Cluj a fost un eveniment pentru care merită felicitări întreaga echipă: Mihai Măniuţiu, managerul teatrului, Ştefana Pop-Curşeu, directorul artistic, dar şi Iulia Huiculescu, Andreea Iacob, Delia Oancea, Oana Herlo.
Tamara Constantinescu, O sută de ani de teatru românesc, nouă ediții și multe aplauze -
Întâlnirile Internaționale de la Cluj, 2019,
pe LiterNet.ro, 6 nov.2019
Undeva, deasupra tuturor sau în spatele lor se simte mâna adevăratului Prospero al acestui spectacol, care este marele regizor Tompa Gábor. El a știut să-și aleagă actorii potriviți, dintr-o trupă excelentă, de altfel, astfel încât să obțină acest spectacol de neuitat, rol cu rol și scenă cu scenă. Mâna lui s-a văzut încă din scena furtunii, de la început adică, în care cele trei parce, Elena Ivanca, Angelica Nicoară și Romina Merei, apar în loja de lângă scenă și, cu niște pretinse partituri în mâini, scot țipete de spaimă la vederea mării dezlănțuite de pe pereții video ai decorului.(...) Furtuna a fost, nu probabil, ci sigur, vârful artistic al Întâlnirilor Internaționale ale Teatrului din Cluj-Napoca, alături de, în alt gen, cel comic, dar tot dezlănțuit, Chiritza în concert, după Alecsandri și Matei Millo.
Nicolae Prelipceanu, O Furtună de neuitat,
în Teatrul azi nr.12/2019
Furtuna lui Tompa Gábor se insinuează ca sinteză a artei scenice în care învățăturile din cărțile lui Prospero, preluate subtil de regizor, se răsfrâng asupra actorilor cu harul unui magician.
Să ne amintim. La 1 decembrie 1919, pe scena Teatrului Național din Cluj se rosteau primele cuvinte în limba română: „S-a potolit furtuna". Este replica de început din piesa Poemul Unirei de Zaharia Bârsan, primul director al teatrului. Da, într-adevăr, prin spectacole de asemenea calibru putem spune că s-a potolit furtuna și s-a așezat ARTA.
Adrian Țion, Cartea de magie a regizorului,
în revista Steaua nr.10/2019
(cronică scanată)
Gábor Tompa optează pentru o montare modernă, în care accentul cade pe actor ṣi personajul său. (...) Momentele scenice, lupta dintre bine ṣi rău, alternează mai degrabă între liric ṣi comic. Prezenṭa binelui este oarecum intuită prin permanenta reprezentare a ochiului divin din tavan.
Tamara Constantinescu, O sută de ani de teatru românesc, nouă ediții și multe aplauze -
Întâlnirile Internaționale de la Cluj, 2019,
pe LiterNet.ro, 6 nov.2019
Nona Rapotan, Între ochiul de veghe și focul (ne)stins al creației - „Furtuna“ lui Gábor Tompa,
pe BookHUB, 25 sept. 2019
(...) Ar trebui să încep (...) aceste însemnări prilejuite de superbul, clasicul, în sensul plasării lui hotărâte sub însemnele solare ale simplităţii, clarităţii, rigorii, spectacol cu Furtuna săvârşit la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca de marele regizor Gábor Tompa, (...) [Furtuna este] o piesă pe care Gábor Tompa o citeşte drept o scriere despre ingratitudine şi despre trădare, despre răzbunare şi iertare, despre magie şi despre artă, despre viaţă, moarte şi pregătirea pentru aceasta. (...) Montând Furtuna Gábor Tompa a pus în scenă un copleşitor omagiu adus teatrului.
Mircea Morariu, „Furtuna“ sau despre veșnicia teatrului,
în adevărul.ro, 27 sept.2019
