Au partituri foarte complexe cele șase personaje feminine ce întruchipează tipologii diferite, unite de disperare și de hotărârea de a-și asuma orice risc pentru o viață mai bună. Sunt admirabile aceste femei cu frustrările, necazurile și neîmplinirile lor, dar și cu acea parte de suflet care a rămas la fiecare necontaminată, în ciuda brutalității vieții de zi cu zi. Umanitate, sinceritate și vulnerabilitate transmit toate șase, încât la finalul spectacolului am avut impresia că am participat la o întâlnire cu prietene la care râdem, plângem, ne înduioșăm și râdem iar. Am râs mult la Audiția, dar m-am și întristat amintindu-mi de perioada tranziției care a fost atât de asemănătoare în Rusia și în România. Și m-am întristat gândindu-mă că lucrurile s-au schimbat probabil doar în mică măsură și că principala întrebare pe care spectacolul o pune este: ce face societatea cu acei membri ai ei care la un moment dat, împinși de istorie, devin inutili? De ce există mereu învinși și învingători și până unde ești dispus să duci sacrificiul personal pentru un iluzoriu confort material? (...) Ionuț Caras pledează mereu pentru un teatru militant și angajat. El reușește cu Audiția o montare limpede, coerentă și echilibrată, care nu cade în capcana stridențelor sau a inovației cu orice preț, o montare care aduce la Cluj un text lucid și de actualitate și care pune în valoare echipa Naționalului care pare mai bună și mai sudată ca niciodată.
Doina Borgovan, Audiția sau revizitarea deceniului disperării, pe Agenda LiterNet, mai 2022
În perioada istorică ce coincide cu transferul de putere dintre Boris Elțîn și Putin, protagonistele din acest spectacol al deșertăciunii sunt motivate exclusiv de dorința de a părăsi Rusia, chiar dacă nu au idee unde vor pleca și ce le așteaptă în țara de destinație. Dezabuzate, personajele știu însă exact de unde pleacă: dintr-o țară unde nimeni nu are nevoie de ele.
Punerea în scenă a Naționalului clujean durează circa 3 ore (cu o pauză), un interval de timp care are însă marea calitate de a da senzația unei durate mult mai mari, fără a plictisi. Deosebit de intensă și de profundă, tragedia scenică, împrumutată din viață, supraviețuiește duratei spectacolului, imprimându-ți-se pe retina sufletului, unde continuă să producă efecte multă vreme după ce se lasă la final cortina.
Florin Moldovan, Audiția, cea mai recentă premieră a Teatrului Național Cluj,
o piesă „rusească” de neratat în contextul actual (și nu numai),
în Ziar de Cluj, 19 aprilie 2022
Sărăcia, comunismul, munca în străinătate, capitalismul sunt doar câteva dintre motivele care se regăsesc în acest spectacol. Însă, cel care mi-a atras mie atenția a fost cel al femeilor puternice. Fiindcă, în fond, despre asta este vorba. Într-o lume în care totul se învârte în jurul bărbaților, patru femei și două fete, de tipologii diferite, se întâlnesc și, dacă la început nu se suportă, în final ajung să se unească pentru un scop comun.(...)
„Audiția” este un spectacol dual, în funcție de cum dorește spectatorul să îl privească. Poate să se întristeze sau poate să râdă, dar cel mai indicat ar fi să le facă pe ambele. Fiindcă un astfel de spectacol ilustrează cel mai bine viața și merită pentru trei ore să punem pauză la orice ar fi în jurul nostru și să ne bucurăm de el.
Bianca Tămaș, Audiția – un spectacol actual în care femeile sunt la putere,
în revista Golan, 28 apr.2022
Piesa Audiția (Konkurs în rusă sau Casting la Kursk după titlul germano-englez) s-a jucat și la noi pe la diverse teatre, în mai multe, variate, montări. Cea de la Cluj e focusată pe caricaturizarea intensivă a personajelor prinse într-un comic de situație aiuritor, bine ritmat, extins spre șarja fără limite. (...) Textul e generos, oferind actrițelor clujene partituri dintre cele mai elocvente, într-un evantai colorat ilar de temperamente și manifestări. Confruntările dintre ele fac deliciul spectatorilor.
Adrian Țion, La teatru, ca altădată,
în Făclia nr.9526, marți, 19 aprilie 2022
Veta, interpretată de Ramona Dumitrean, conferă senzualitate și adevărată simțire de îndrăgostită personajului. Ea este o femeie cu capul pe umeri, amantă și stăpână deopotrivă, știe să îmbine rolurile, dar e chinuită zdravăn de "ambițul erotic". La fel ca Zița, sora Vetei, care în interpretarea Rominei Merei apare în postură de amorezată zăludă, isterică, devorată ilar de flacăra iubirii. "Deh! (zice Jupân Dumitrache reflectând) Ale tinereții valuri". [...]
Ambițul politic" e redat în susținut regim comic de Ovidiu Crișan și Miron Maxim. Jupân Dumitrache și Nae Ipingescu sunt jucării tragi-comice întâlnite la margine de București sau oriunde în sudul periferic românesc. Amândoi nutrind sincere sentimente patriotice, alimentate din citirea căznită a ziarului Vocea patriotului naționale, din care nu pricep nimic, dar se grozăvesc mai presus de toate. Specific național. Despre Jupân Dumitrache al lui Ovidiu Crișan putem spune astăzi că e un bărbat stresat. El e prins într-un continuu parapon nevrotic până în finalul expozitiv, când ițele intrigii se descâlcesc. În capul lui sunt numai bagabonți vicleni și insistenți care atentează la "onoarea lui de familist". Miron Maxim (Nae Ipingescu) învelește în servilism personajul, secondându-l umil și grotesc pe "chiristingiu". În rolul lui Spiridon regizorul a preferat pe Alexandra Tarce în travesti, veritabil spiriduș, dirijat și profitor, care știe tot dar face pe prostul în avantajul său.
Întreaga atmosferă a piesei respiră acest parapon generalizat. Personajele își trăiesc supărările, necazurile și obsesiile lor cu ciudă și aprigă dorință de răzbunare sau împlinire. Totul e ambalat strident în hazul și cariaghioslâcul specific caragialian. Regia merge aproape de text, fără să dezvolte chițibușerii anexe. [...]
în Cultura.21, 13 februarie 2022
Florin Moldovan, Piesa anului la Teatrul Național Cluj! „Nu mai ține linia ocupată", un carusel dramatic ce te lipește cu sufletul de scaun, în Ziar de Cluj, 22 dec.2021
De când revoltele și dezbaterile noastre - câte mai sunt - s-au mutat pe Facebook și se consumă acolo, inutil, nu mai speram să găsesc o temă socială majoră pentru societatea românească pe scena unui teatru național. Mă resemnasem să accept că găsesc acest tip de subiect, esențial de dezbătut cu un public cât mai larg, numai în teatrele mici, independente, unde conștiința critică a teatrului este chiar vectorul de motivare a echipelor de lucru. Din fericire, cea mai nouă premieră de la Teatrul Național din Cluj e un semnal fericit că subiectele sociale care ard în România de azi și echipele de creatori care cred în capacitatea teatrului de a le dezbate critic au ajuns în sfârșit să urce și pe cele mai mari scene care sunt mai aproape de "agora" publică. (...) Spectacolul de pe scena Naționalului clujean, realizat de o echipă majoritar feminină, deschide o dezbatere mai mult decât necesară : cum se explică oare, la mai bine de 30 de ani după căderea zidului Berlinului, după două decenii în secolul 21, când în lume au trecut déjà valuri de feminism care au avansat interesele femeilor - chiar dacă nu s-a ajuns încă la o adevărată echitate în ceea ce le privește - faptul că societatea românească a rămas în stadiul primitiv al tratării femeilor ca pe cetățeni de rangul al doilea ? (...) Spectacolul Nu ține linia ocupată ! vorbește (...) despre fiecare dintre femeile traficate în parcările de pe margina drumului sau trimise în același scop peste granițe, ci și despre disoluția și inutilitatea unui stat ai cărui "stâlpi de rezistență", autoritățile, sunt nulificate de incompetență și corupție.
Nu ne rămâne decât să sperăm că exemplul Teatrului Național din Cluj va fi preluat și de alte teatre publice care vor avea curajul de a aduce pe scenele lor subiecte similare, adresându-se unor noi categorii de spectatori interesați de ele. Și că dezbaterea publică, odată deschisă, va continua și, într-o bună zi, va produce și efecte concrete, readucând, pe cale de consecință, și teatrul în centrul realităților sociale de care, cel puțin prin instituțiile sale publice, s-a îndepărtat prea mult timp.
Cristina Modreanu, De ce nu ne credeți? O cruciadă teatrală de sex feminin
pe scena Naționalului clujean, în Scena.ro, 23 decembrie 2021
Ceea ce e înfricoșător, extrem de puternic emoțional, în spectacol e această impresie puternică a vieții din care legea și autoritatea lipsesc ori sînt accidentale și impotente (adolescenta Andreea, al cărei amestec de inocență-naivitate și accelerată maturizare prin sexualizare e excelent redat de Diana Buluga, sfîrșește înapoi în mîinile interlopilor traficanți de carne vie).
Chiar și familia ca factor de protecție și siguranță funcționează, de fapt aleatoriu - iubirea și dedicarea părinților Berbeceanu e contrabalansată de abandonul mamei Andreei (Elena Ivanca), care se simte în competiție sexuală cu propria fiică. Și chiar și cînd familia e protectivă și dedicată, asta tot nu ajută în fața accidentalului (una dintre cele mai dureroase scene e cea în care mama îi reproșează tatălui Berbeceanu că nu și-a dus cu mașina fiica, pentru că băuse o bere). Lumea - care e țara noastră - din Nu mai ține linia ocupată! e una în care soarta oamenilor (a tinerelor femei) e hotărîtă de noroc sau ghinion, în care principalele funcții și atribute ale Statului, cea executivă și cea judecătorească, menținerea cadrului juridic și monopolul asupra construcției sociale, nu mai există decît pe hîrtie.
Această ramă generală, în care abuzul la adresa femeilor nu e o chestiune de educație, de cultură socială, de mentalitate, iar lipsa de reacție în fața lui ori impunitatea nu ține strict de o gîndire conservatoare cu care avem a ne lupta în numele civilizației și progresului, e ceea ce distinge spectacolul de la Cluj de toate celelalte abordări (tot mai numeroase în ultimii ani) pe acest subiect. Asta, dincolo de faptul că este unul dintre cele mai reușite transferuri pe o scenă italiană de teatru public ale teatralității codificate pe scena independentă (unde s-au format și Alexandra Felseghi, și Adina Lazăr) - realismul de extracție documentară, care schimbă minimalismul scenografic pe multiplicarea în straturi a spațiului de joc.
Dintre producțiile de scenă teatrală ale anului trecut pe care le-am văzut - nu am văzut atît de multe, însă -, Nu mai ține linia ocupată! e cel care se conectează cel mai mult cu preocupările sociale ale momentului (care nu se reduc, în ciuda aparențelor, la pandemie).
Iulia Popovici, Nu mai țineți linia ocupată - nici măcar cu teatrul,
în Observator Cultural nr.1092, 11 ianuarie 2022
Nu mai ține linia ocupată este o tragedie contemporană, cu personaje pe care le învinge destinul nefast și cu un cor de 4 femei furioase în roșu [...]
Mecanismul social funcționează pe sistemul scripeților în care sărăcia și lipsa educației se conjugă cu un mediu violent și cu indiferența autorităților. Victimele sunt prinse într-o capcană, uneori fără să conștientizeze pentru că aceasta este singura realitate pe care o cunosc. Diana Buluga face un rol excepțional prin întruchiparea copilului abandonat, a adolescentei abuzate și a femeii traficate, tripla ipostază a unei persoane transformate într-un monument de durere. Actrița a reușit fabulos redarea disperării unui copil de a înțelege lumea în care trăiește și a confuziei sale în a distinge binele de rău în lipsa unui ghidaj moral pe care nimeni (părinții, comunitatea, statul prin instituțiile sale) nu i l-a făcut. Andreea dezvoltă sindromul Stockholm, o dependență de rău pentru că acesta este singurul bine pe care îl știe. De la un punct încolo, suferința ei devine dureros de privit, țipetele și vânătăile ei sunt acuzații la adresa pasivității noastre. Cazul Andreei nu are o singură sursă de inspirație, ci zeci de surse pentru că astfel de victime sunt nenumărate în satele depopulate de sărăcie, unde migrația economică a lăsat acasă copiii în grija nimănui. [...]
Teatrul nu poate funcționa paralel cu realitatea. Avem nevoie de un teatru care să ne zdruncine. Nu mai ține linia ocupată identifică una dintre specificitățile cotidianului românesc, violența de gen, și conturează întregul tablou social care o întreține, inclusiv această plagă, lipsa empatiei în relațiile umane. Este unul dintre prea puținele spectacole care reduce distanța dintre lumea în care trăim și scenă, un teatru reactiv, protestatar, nu mai puțin poetic și vizual, fără ca asta să edulcoreze tema, dimpotrivă, amplificându-i impactul. La final, corul o strânge în brațe pe Andreea, într-un moment de compasiune și solidaritate feminină. Este ceea ce publicul și-ar dori să facă.
Oana Stoica, Despre nepăsarea noastră de zi cu zi, în Scena9, 3 februarie 2022
Claudiu Groza, Dreptul la fericire, în revista Tribuna,
nr.465, 16-31 ianuarie 2022
O frenezie insolită la Teatrul Național din Cluj, după premiera spectacolului Nu mai ține linia ocupată de Alexandra Felseghi, în regia Adinei Lazări, care aduce - iată - teatrul social într-o instituție prestigioasă, după ce a făcut „ravagii" cu nominalizatul, premiatul, frisonantul Verde tăiat. Un subiect actual, stringent, arzător despre condiția femeii. (...) Marea găselniță: corul (antic!) sui-generis, invaziv, grav, cu accente de Casandră. Patru femei în roșu țipător, ca o urgență viscerală. Regizoarea își construiește spectacolul cu minuție, rigoare și echilibru, servită de textul contondent al Alexandrei Felseghi. Un ritm trepidant, un suspans empatic.
Alexandru Jurcan, Adina Lazăr ține linia ocupată,
în revista Tribuna, nr.465, 16-31 ianuarie 2022
Actrița Diana Buluga, în rol principal, creionează trauma unui copil abandonat și a unei adolescente abuzate. (...) Separarea de abuzator devine tot mai grea pentru victimă, întrucât ar pierde singura relație pozitivă formată. Atât ea, cât și ceilalți actori care formează distribuția au avut roluri puternice cărora le-au dat viață cu o măiestrie de excepție. Acest rol i-a adus actriței o nominalizare la Premiile UNITER 2022 la secțiunea cea mai bună actriță în rol principal. Spectacol al cărui subiect are relevanță socială, Nu mai ține linia ocupată! devine vocea celor vulnerabili, a temerilor și a nevoii de iubire. Prin această creație artistică, teatrul și-a atins unul dintre principalele roluri – de a sensibiliza, de a ne face să ne punem întrebări și de a ne tulbura. Le mulțumesc tuturor celor care au contribuit la acest spectacol și mă înclin în fața lor. Iar vouă vă recomand cu sufletul deschis să mergeți să vedeți acest spectacol.
Izabella Lukacs, Expresivitatea transpusă dramatic într-un semnal de alarmă,
în Jurnalul de sâmbătă, 23 apr.2022
Nu mai ține linia ocupată este povestea unui copil care a rămas fără părinți și a unor părinți care a rămas fără copil, un spectacol despre consecințele pe care lipsa unor exemple morale sănătoase în familie le poate avea asupra copiilor. Pe scurt, este o poveste smulsă din realitatea noastră cotidiană, cea din spatele fotografiilor frumoase și a citatelor motivaționale de pe rețelele de socializare. Este o poveste tristă, dar prezentă și care nu mai trebuie ignorată. Spectacolul e genul care te frânge, te rupe în bucăți și apoi tot el te adună. Te înspăimântă și, în același timp, îți dă curaj.
(...) Cluj-Napoca a găzduit premiera unui spectacol de teatru intitulat „Nu mai ține linia ocupată” (de Alexandra Felseghi, regia Adina Lazăr). Un spectacol în așa fel construit, încât aproape orice „conservator” îl va socoti ideologizat, pătat cu abordări progresiste sau îi va atribui alte etichete „inspirate”. De la afiș, recuzită și aranjarea scenei, la abordarea actoricească și scenariu, piesa va fi privită cu rețineri mari de către orice om „de dreapta”. În schimb trebuie precizat, de la bun început, că în teatru forma poate fi înșelătoare, în timp ce fondul – adică mesajul, ideea în sine – poate exprima o realitate. (...) Spectacolul despre care discutăm transmite foarte fidel atmosfera generală a orașului Cluj-Napoca. Și prejudecățile și etichetele pe care ar tinde omul „de dreapta” să le atribuie unei astfel de manifestări artistice ar părea legitime. În schimb problema rămâne.
Este vorba despre traficul de persoane – o problemă socială ignorată total de către cei „de dreapta”, în schimb asumată de către cei „de stânga”. Piesa a prezentat o poveste asemănătoare cucazul de acum doi ani al Alexandrei Măceșeanu, din Caracal. A fost, în adevăratul sens al cuvântului, un „spectacol-manifest”, o „revoluție” artistică, un „strigăt de disperare” care nu te lasă indiferent. Titlul spune că a fost o premieră „fără” aplauze. Ghilimelele nu sunt întâmplătoare, întrucât firește că au existat aplauze. În schimb starea cu care ai rămas la finalul reprezentației și expresia actorilor abia „ieșiți din rol” nu transmitea același sentiment de entuziasm precum o premieră obișnuită. Procedeele artistice au fost atât de actuale, încât sunt convins că spectacolul va fi un succes, realmente. Acest lucru și în contextul în care orașul transilvănean cere și apreciază un astfel de teatru.
Anand-Sergiu Donca, O premieră teatrală „fără” aplauze și o problemă socială ingnorată de cei „de dreapta”,
în R3media, 22 dec.2021
