După îndelungate popasuri în comedia clasică, românească și universală, Ada Milea s-a lăsat inspirată de scrierile Hertei Müller, laureata cu Nobel în 2009, și a prelucrat (cum altfel dacă nu în stil personal?) fragmente din opera literară a acesteia. Fragmente referitoare la biografia scriitoarei de limbă română și germană, emigrată din România în 1987, cu puțin timp înainte de prăbușirea lui Ceaușescu. Adevărurile dure și nostalgice despre copilăria și viața trăite în România sunt puse pe note de o caldă melancolie și candidă melodicitate, adunate sub titlul Cântece de speriat frica. [...] Evocarea atmosferei glaciale din anii dictaturii mi-a amintit de înscenări mai mult sau mai puțin reușite din stagiunile trecute ale Naționalului clujean, cum ar fi Amalia respiră adânc (regia Alina Nelega, 2014), unde Anca Hanu era o adorabilă pionieră fruntașă sau Singur printre mârlani (regia și coregrafia Andrea Gavriliu, după texte de Florin Bican, 2019), secvențe comice construite pe un eșafodaj parodiat de cântece patriotice și sintagme ridicole, lozinci specifice în epocă. Calitățile vocale ale Ancăi Hanu au fost exploatate și în rolul de un comic grotesc al Chiriței, amintit deja. În actuala premieră a Naționalului clujean, talentata actriță adaugă la umorul subtil finețea unei sensibilități poetice rănite în lupta cu realitatea devastatoare. Dar nu realitatea obiectuală, fizică, ci aceea socială, întreținută cu brutalitatea pumnului în gură.
Adrian Țion, Observator teatral: Herta Müller & Ada Milea,
în Făclia, 23 aprilie 2024
Anca Hanu, actriță cu talent poliedric, cu voce de neignorat, ce glisează între sensibilitate și parodic/ludic (când textul o cere). Ea deține forța candorii, care îi păstrează demnitatea. Spectacolele Adei Milea nu au cum să strălucească fără Anca: versatilitate, vitalitate, aplomb, virtuozitate. Spectacolul e absolut necesar: a nu uita spaima oribilă. Știm bine: cine uită trecutul, riscă să-l retrăiască.
Alexandru Jurcan, O triadă insolită: Herta, Ada, Anca,
Tribuna, nr 252, 1-15 iunie 2024
Așadar, spectacolul Cântece de speriat frica îi oferă spectatorului imaginea faptului că în viață poți să greșești, să cazi, dar că în final frica se sperie de caractere puternice și de priceperea cu care echipa spectacolului a menținut vie atenția tuturor pe parcursul unei ore intense de conștientizare a realității din jurul nostru.
Anca Șugar, O dușcă de conștientizare în cinstea curajului,
Tribuna, nr. 520, 1-15 mai 2024
Înainte de a fi convertite poetic, textele Hertei Müller au fost citite și înțelese de Ada Milea pe o treaptă realistă: una extrem de importantă în fixarea cadrului existențial, pentru două-trei generații, dincoace de Cortina de Fier. Lagărul, Partidul, Securitatea, Supravegherea, Delațiunea șcl. nu au fost metafore literare ori simboluri artistice, ci realități istorice în care s-a trăit peste patru decenii, un anumit model (oferit ca singurul) de societate, un anume tip (impus drept unicul) de viață cotidiană. Înainte de a face artă cu ele, și Herta Muller, și Ada Milea le-au de-literaturizat și de-ficționalizat. Cele două artiste parcă ne spun împreună: aveți grijă, aici nu e o distopie literară precum 1984 a lui Orwell. Aici este chiar viața părinților și bunicilor voștri, în patru decenii de dictatură comunistă. Iată de ce era atât de importantă, în economia și în substanța spectacolului-concert, această "treaptă" realistă, înainte de conversiunea poetică a unor secvențe și de generalizarea simbolică a altora.
Daniel Cristea-Enache, 40 de ani de comunism / oră - Cântece de speriat frica la Întâlnirile internaționale de la Cluj, 2024,
LiterNet.ro
Cu candoare, duioșie, naivitatea ochiului de copil uneori, aflăm despre cuvintele decupate ce reprezentă amintiri, iubiri, priviri, despre vinovăția zăpezii, despre batiste ca semn de ocrotire și iubire, despre moartea care nu se poate materializa în orașul asfaltat. Cu o scenografie minimalistă, realizată inspirat de Alexandra Mureșan, și spectaculoase utilizări ale luminii (Mădălina Mânzat), spectacolul-concert, colaj biografic, înduioșează și răscolește.
Tamara Constantinescu, Ajutorul poate veni de la celălalt! Jurnal de festival (1) - Întâlnirile Internaționale de la Cluj, 2024,
LiterNet.ro
Pe străzile memoriei, cum spune unul dintre song-uri, poți să te întâlnești cu oameni dragi - cum ar fi mama, sau o prietenă care te-a îmbrățișat la plecarea în exil - dar și personaje periculoase, amenințătoare - securistul care te-a presat fără succes să devii colaboratoare - însă totul se transformă spectaculos în acest plan secund al amintirii. Acolo se alcătuiesc propriile colaje, așa cum scriitoarea a făcut decupând litere și transformându-le în poeme, acolo se caută salvarea, eliberarea de praful toxic al trecutului. Modelul colajului de imagini, cuvinte, lumini, dar mai ales sunete e preluat de Ada Milea (în scenografia empatică a Alexandrei Mureșan), pentru a țese învelișul din care amintirile, semnificative pentru întregi generații, apar mai puternice, cântate de minunata Anca Hanu (alter-ego-ul scriitoarei). Actrița este acompaniată de colegii ei de scenă extrem de înzestrați muzical, Radu Dogaru, Cristian Rigman, Mihnea Blidariu, dar și de cei care întrupează personajele din amintire: mama (Adriana Băilescu), securistul (Miron Maxim), prietena (Mădălina Mânzat). Versurile song-urilor sunt o creație originală a Adei Milea, care a distilat inspirat opera Hertei Müler, a trecut-o prin filtrul personal și i-a dat apoi din nou drumul în lume, sub formă de spectacol, pentru a ne ajuta pe noi toți să „speriem frica".
Cristina Modreanu, Întâlnirile internaționale de la Cluj 2024: Cum să tratăm anxietățile contemporane prin teatru, Scena.ro
Botond Nagy nu se dezminte. Trece povestea prin filtrul stilului său, lăsând intact mesajul, păstrând personajele, acțiunea. [...] La A douăsprezecea noapte expozițiunea începe în sală. Malvolio a devenit... Malvolia (Cecilia Lucanu-Donat). Modernizările există și coexistă. Un decor modern (Andreea Săndulescu): o vană, mingi albe, scaune, televizor, bar, lumini stroboscopice. Muzică perpetuă („muzica e hrana dragostei"), psihedelică uneori, întreruptă de acele neașteptate bubuituri, semnificând fulgurația unor evidențe ce transpar subit. Se vorbește moldovenește, ungurește, cu alunecări în contemporaneitate. [...] Ludic, poetic, dramatic, oniric, clasic și modern, într-o osmoză provocatoare - așa se prezintă spectacolul.
Fiecare corp care intră în decor (și automat se combină cu atmosfera) capătă valențe estetice net superioare obișnuitului. Așadar, avem dovada că spațiul, decorul, muzica și atmosfera influențează mintea și viziunea privitorului. Ajungem la o răscruce unde ne întâlnim cu partea în fiecare element constituent (decor, muzica, lumini, actor, etc) ce transmite propriul mesaj, obținând astfel un spectacol plin de mesaje, însă care poate fi copleșitor pentru spectator, oferind o doză mică și variată de informații, și calea prin care toate elementele enumerate anterior se unesc (ca în cazul de față) și formează un întreg. Atmosfera spectacolului e cea care dictează energiile sălii, spectatorii și actorii provenind acum din aceeași lume. Acestea sunt datorate unei capacități impresionante posedată de regizorul Botond Nagy de a turna muzica potrivită în spațiul și cu oamenii potriviți. Astfel, poți să te adâncești în scaun și să asculți vocea Ancăi Hanu & trap & disco & orice ți-ai putea imagina că poate cânta într-un paradis pe care tristețea a călcat. Prezența continuă a universului sonor mențin tensiune și coordonează emoțiile publicului cu mare ușurință.
Antonia Mihăilescu, Shakespeare în roz,
7 Iași
Adrian Țion, Încă un omagiu adus lui Mihai Eminescu: Înger și Demon - o experiență teatrală reușită,
Făclia, 15 ianuarie 2024
În acest spațiu modest se duce tot zbuciumul creatorului care reușește în câteva episoade să evadeze, devenind poetul lovit de săgeata zeiței Diana, întruchipată de actrița Angelica Nicoară. Totodată, iubirea îl aduce lângă femeia iubită, Veronica Micle, care e când înger, când demon. Cu toate zbaterile sale legate de lume, de semeni, cu toate sentimentele contradictorii trăite, cu toate ideile și frâmântările așternute pe hârtie, creatorul de geniul se stinge singur în sărăcie. Este de remarcat îndrăzneala cu care tratează regizorul Emanuel Petran plasarea în timp a piesei, respectiv în ajunul Crăciunului, o sărbătoare însemnată a creștinătății. Cu același curaj creativ tratează regizorul finalul piesei. Poetul moare singur, nu are alături căldura unei ființe omenești, însă este petrecut în viața de dincolo de către figura Fecioarei Maria. Obișnuiți cu piese adaptate concepțiilor moderniste, progresiste regizorul Emanuel Petran face un salt imens întocându-ne cu fața spre spiritualitatea poporului român, în fapt spre esența lui, așa precum și poetul Mihai Eminescu s-a manifestat în capodoperele sale.
Un scenariu inteligent după poezii de Mihai Eminescu și Veronica Micle, ca un fel de călătorie inițiatică, unde se produc conexiuni sibilinice. Mirajul respiră: poeziile dialoghează între ele, într-o neasemuită complementaritate, marcând stări diafane sau focalizând corespondențe ingenioase. Osmoza finalizată resetează înțelesurile, într-un ecleraj multifuncțional. [...] Cei doi actori evoluează firesc, uimind prin fabulosul slalom al memoriei poetice. O dragoste platonică se desenează gradat, deși „despărțiți de-a vieții valuri, între el și între dânsa/veacuri sunt de cugetare".
Alexandru Jurcan, Conexiuni sibilinice,
în Tribuna, nr. 515,16-29 februarie 2024
