Arhiva de cronici

 Arhivă de afişe

Galerie foto

Galerie video

UN CAZ CLINIC
de Dino Buzzati
regia: Claudiu Goga
Data premierei: sâmbătă, 18 octombrie 2008

     Tensiunea spectacolului, generată dinspre text spre jocul actorilor, vine, în mod inegal, din două direcţii: în primul rînd, din semnele ambigue ale coşmarului care se intersectează cu realul şi îl destabilizează; în al doilea rînd, din înfruntarea pacient-lumea medicală (medici, surori, infirmiere). Nodul misterului, bine pus în relief de regia lui Claudiu Goga, constă în ambiguitate funciară a lumii medicale, ce îşi exercită, cu minim efort, autoritatea asupra liniştii şi neliniştii pacienţilor, pe care îi manipulează delicat, trecîndu-i prin toate stările, de la umilinţă (scena examinării neurologice, cu pacientul în patru labe) la iluzionare, de la certidudinea normalităţii la teroarea morţii iminente. Meseria de medic, la urma urmelor, a ieşit din instituţia arhaică, tribală, a vraciului. Fiind „intelectualul“ tribului, vraciul îndeplinea simultan funcţiile de „preot“, de „filosof“, de vindecător - sau medic. Ceva din teroarea sacră pe care o exercita acest prim intelectual al lumii, vraciul, s-a conservat în mod  camuflat în meseria profană de medic. Textul lui Buzzati poate susţine o asemenea interpretare; iar experienţa oricărui om în lumea medicală, de asemenea. În fond, pacientul lui Buzzati se află în faţa unei instanţe (literar vorbind, de tip kafkian; ontologic vorbind, de natură supremă), instanţă care îi inspiră o sacră oroare şi o spaimă atroce.

 

Marta Petreu, Un caz clinic sau linia morţii,

în Apostrof nr. 12 (223), 2008

***

Un spectacol care începe ca o dramă burgheză şi se încheie ca o farsă absurdă este Un caz clinic de Dino Buzzati, în regia lui Claudiu Goga. [...] Textul lui Buzzati mixează abil articulaţiile unei drame cu accentele unui absurd de extracţie kafkiană, în maniera folosită, într-o altă gamă, e-adevărat, şi în romanul care l-a făcut celebru pe scriitorul italian, Deşertul tătarilor.

 

Claudiu Groza, Viaţa pragmatică şi moartea absurdă,

în Clujeanul, 19 oct. 2008

***

     Nu este unul dintre acele spectacole la care să te duci ca să mai uiţi de tensiunile zilnice: dimpotrivă, marele prozator italian Dino Buzzati vrea să spună că tot ceea ce trăim are un sfârşit şi că în acea clipă tot ce avea importanţă - averea, succesul, iubirea - nu mai are niciun sens.

     Un energic şi eficient om de afaceri aude o voce feminină care-l cheamă. Cei din jur nu aud vocea, cred că e bolnav şi-l trimit la nişte analize. Cadrul realist din care se dezvoltă metafora (descris mai întotdeauna minuţios de către marii scriitori din secolele trecute) este transpus scenic cu acurateţe şi cu suficient mister pentru a da de înţeles că adevărul nu locuieşte în biroul industriaşului, ci se transmite prin vocea pe care doar el o aude.

 

Magdalena Boiangiu, Sfîrşitul bolii,

în Adevărul, 29 oct. 2008

***

     Trecerea de la condiţia de om bogat şi influent, în faţa căruia tremură subalternii şi se fîstîceşte noua secretară, la cea de om atins pe neaşteptate de boală, înspăimîntat că aude tot mai des vocea unei femei ce-l cheamă, femeie ce apare uneori în casa lui, dar pe care doar unii se jură că au văzut-o (să fie Frica, să fie Moartea?) se produce firesc, aproape ca în cea mai banală realitate.

     Convins că iubita sa fiică, Bianca, viitoare infirmieră, să se interneze pentru investigaţii, Corte intră definitiv în universul bulversant al unui aşezămînt spitalicesc ce seamănă cu însuşi Infernul. De aici încolo funcţionează puterea incredibilă a metaforei, tot ce i se întîmplă bolnavului se poate asocia cu traseul primejdios al omului spre sfîrşit implacabil: minciunile menite să liniştească, apariţia unor personaje foarte ciudate, comportarea nefireasca a celor din jur, imposibilitatea ieşirii din spaţiul închis în care e claustrat parcă şi cu, şi fără voia lui etc.; un univers apăsător şi ostil, presărat cu tot felul de capcane, un spaţiu foarte asemănător cu cel kafkian, unde şi cea mai neînsemnată urmă de aspiraţie omenească se devalorizează, moarte însăşi devenind un fel de salvare din infern.

 

Elisabeta Pop, Ciudata moarte a lui Dino Buzzati,

în Teatrul azi, nr. 1-2/2009


BÎLCI: FEMEIA-ŢINTĂ ŞI CEI ZECE AMANŢI
de Matei Vişniec
regia: Mona Marian
Data premierei: marţi, 3 iunie 2008

     Bîlci trebuie privit ca un fel de joacă histrionică, niţel artificială, niţel sordidă, ca pe placul unui „consumator“ de uimiri ieftine, dar plină de culoare şi cuceritoare prin naivitatea sa spoită grosolan. De altfel, regizoarea Mona Chirilă a imaginat într-o grilă acut-vizuală oferta piesei. Un soi de joc ieşit din ţîţîni domină construcţia regizorală (...) Remarcabilă a fost interpretarea actorilor clujeni. În Bîlci s-a văzut o echipă redutabilă, cu ritm, nerv şi prezenţă scenică în toate secvenţele spectacolului, deşi, normal, „temperatura de joc“ a diferit de la actor la actor (...) premiera Naţionalului merită văzută de spectatori. Însă doar dacă aceştia renunţă să caute o „poveste mură-n gură“ şi intră în jucăuşa convenţie a bîlciului la care sîntem cu toţii părtaşi. Pentru că Bîlci este, pînă la urmă, un basm despre nebuna imaginaţie a fiecăruia.

 

Claudiu Groza, Bîlciul imaginaţiei,

în Clujeanul, ediţia on-line, 4 iunie 2008

***

     Ca şi în alte montări ale Monei Chirilă, spectacolul teatral este o contopire a artelor - muzica, artele plastice, teatrul - îmbinate într-o compoziţie care reflectă montajul psihic ca modalitate scenică specifică a talentatei regizoare. Recognoscibilă este magma fierbinte în care se topesc teatrul tradiţional codificat şi teatrul modern contemporan. (...) Dimensiunea verticală, adîncă, regăsibilă în montarea Monei Chirilă ca supratemă a piesei, este viaţa trăită ca un mecanism din care lipseşte iubirea. Numai în acest context din care a fost eliminată iubirea se poate identifica lumea bîlciului, jocul deşertăciunilor deasupra căruia veghează din pubele îngeri bandajaţi, cu aripi ciopîrţite. Este o identificare teatrală pe deplin realizată în această admirabilă punere în scenă a uneia dintre cele mai recente şi valoroase piese ale lui Vişniec.

 

Ileana Alexandra Orlich, Un joc al deşertăciunilor,

în Teatrul azi, nr. 8-9-10/2008


ARTĂ
de Yasmina Reza
regia: Sorin Misirianţu
Data premierei: duminică, 4 mai 2008

....ecuaţia pusă în piesă e extrem de simplă. Trei puncte sunt necesare pentru a determina un plan. Planul tabloului problematic în acest caz. Cei trei eroi înfăţişează punctele nevralgice ale geometricului plan înclinat spre derivă în care sunt incluse şi analizate cu acribie relaţiile umane din ziua de azi. De aceea tabloul suspect atârnă deasupra capetelor celor trei căutându-şi stabilitatea? S-ar putea aici să fie o fericită rezoluţie regizorală. Cele mai neînsemnate reacţii sau consideraţii despre "artă", despre partenere, despre cum dau deoparte fumul de la ţigară, despre căsătoria apropiată a lui Yvan pot sta la baza unor iritări de moment, transformate în jigniri ce pot degenera în violenţă. Spiritele se aprind uşor, omul de azi e tot mai vulnerabil, mai susceptibil de tot ce-l înconjoară şi edificiul prieteniei poate ajunge la fel de uşor să se clatine ori chiar să se prăbuşească.


Piesa scrisă de Yasmina Reza se opreşte aici pe linia conflictului. Evidenţiază fragilitatea relaţiilor umane pornind de la un debuşeu comic atracţios, fără ca eroii să ajungă la ură agresivă sau la ambiţia de a-şi impune punctul de vedere prin forţă. (...) arta (plastică, teatrală) poate fi şi un semn de avertizare, poate o lecţie sau o revanşă. Revanşa artei.

 

Adrian Ţion, Ciorovăială pentru Arta modernă,
în Agenda LiterNet.ro, 12.05.2008