Marina Constantinescu, „Nu mă lăsa să uit vreodată",
în România literară, nr. 29-30/2024
Imboldul acestei noi călătorii în misterele cunoașterii de sine, prin mijlocirea unui discurs scenic hieratic, e preluat și reinterpretat original pornind de la poemul hindus Bhagavad Gita (traducerea Ramona Tripa), parte din epopeea Mahabharata. Căutarea sacralității pierdute primește nuanțări exponențiale prin energiile celor șapte interpreți puse în serviciul unor revelații ritualice. [...] Actorii puși să declame monologuri fac minuni. Dau totul din ei. Limbajul corpului e esențial. Prestația lor tinde spre formula actorului total (care face de toate). Interpretează dramatic modulându-și glasul, cântă vocal și la instrumente, mimează, dansează, țipă și se războiește cu propria conștiință a insului agresat de destin.
Adrian Țion, La sfârșit de stagiune teatrală: Slujitorii Frumuseții,
în Făclia, 10 iulie 2024
Semnând scenariul, inspirat din Bhagavad Gita (în traducerea Ramonei Tripa), regia și decorul, Çağlar Yiğitoğulları așază cu inventivitate în spațiul scenic cinci biciclete generatoare de energie, aducând lumină în întuneric, la propriu și la figurat. Sunetul pedalelor imită sonoritatea vântului, dar și pe cea a luptei, a armelor în plin război. Șapte întrebări, la care Krishna răspunde scurt, îl îndreaptă pe Arjuna să caute în pădurile neexplorate din mintea și sinele său. Îmbrăcați neutru în funcționale costume negre, concepute de Sânziana Tarța, actorii poartă pe biciclete sugestive coifuri de războinic și ochelari de soare, îmbrăcând apoi, pe rând, mantia aurie a prințului neinițiat.
Tamara Constantinescu, Ajutorul poate veni de la celălalt! Jurnal de festival (1) - Întâlnirile Internaționale de la Cluj, 2024,
LiterNet.ro
Slujitorii frumuseții nu este un spectacol comod. Nu flatează privitorul și nu îi oferă certitudini reconfortante. Dimpotrivă, provoacă, zdruncină și, pe alocuri, neliniștește. Este un act de curaj artistic care îndrăznește să adreseze întrebări fundamentale. Ce înseamnă să acționezi cu adevărat? Unde se sfârșește datoria și unde începe trădarea. Cum poate omul, în vâltoarea lumii, să rămână slujitor al frumuseții?
Anca Șugar, O meditație scenică în cinstea frumuseții, Tribuna,
16-31 martie 2025
Adrian Țion, Sfârșit de stagiune - O reconstituire: teatrul cu măști,
în Făclia, 8 iulie 2024
Dialogurile au ritm clovnesc, gesturile actorilor amintesc de marionete. Mi se pare o mare performanță a actorilor să treacă la acest „mecanism" interpretativ. Joacă impecabil Matei Rotaru, Cosmin Stănilă, Cecilia Lucanu-Donat, Cătălin Codreanu, Miron Maxim, Romina Merei, Ruslan Bârlea, Radu Lărgeanu, Adriana Băilescu. Toți se metamorfozează parcă într-o versatilitate de zile mari. L-aș menționa în special pe Miron Maxim, într-un personaj masiv, adesea shakespearian. Pur și simplu face aici un rol care îl propulsează pe mari culmi artistice. Spectacolul validează valoarea Naționalului din Cluj. O premieră curativă, cu catharsis clasic, limpede, atât de necesar într-un secol al nesiguranței.
Alexandru Jurcan, O premieră curativă,
în Tribuna, nr. 526, 1-15 august 2024
Ansamblul interpreților funcționează în logica și rigoarea mizanscenei, momentele corale le susțin pe cele individuale și de duet (cele mai multe). Întregul e concentrat pe poveste și actor, povestea se desface sincron cu căruța care devine pădurea, închisoarea, cabinetul lui Deramo, regele Serendippoului, ori alte odăi ale palatului. E remarcabilă coregrafia bețelor de bambus, ca-n jocurile orientale Mikado, precisă ca determinare localizantă, dar concomitent imaginativă. Aparteurile din textul lui Gozzi sunt marcate de lumină, elementele orientale se simt și în ecleraj, în mișcare și sonorități. Costumele Zsofiei Gabor părăsesc conceptual tiparele Commediei dell'Arte, sunt aparent simple ca piese de vestimentație, într-o cromatică neutră, culori patinate, anunțând declarativ că întâmplările acestea sunt de fapt teme culturale care circulă în geografii îndepărtate. Simetria perfectă e delimitată de Prolog și Epilog, scenele sunt egale ca ritmare da capo al fine. Regele cerb reiterează forța poveștilor, e un îndemn la refugiul temporar în visare, la complicitatea actor-spectator.
Oltița Cîntec, Ce-am făcut la Întâlnirile Internaționale de la Cluj,
Suplimentul de cultură
Cu o scenografie foarte mobilă, în care lumina joacă rol primordial, Regele Cerb pune în evidență memoria scenică a actorilor, care se mișcă foarte mult, intră și ies în spațiu din mai toate locurile posibile, relațiile dintre ei se construiesc cu viteze uluitoare pe alocuri, astfel încât nu există timpi morți. Peste toate, jocul cu uriașele bețe de bambus, care capătă multiple funcții, dar nu și-o pierd deloc pe cea muzicală. O palmă sonoră dată celor care cred că teatrul politic înseamnă documentar(e) fără pic de artă, Regele Cerb este protestul artistic al unui regizor aflat la vârsta maturității profesionale. Îi doresc viață lungă acestui spectacol, pentru că merită!
Nona Rapotan, 5 de Rapotan,
Revista Orizont
Nona Rapotan, Pietonul aerului, pacientul timpului,
Book Hub, 5 iunie 2024
Forțele oniricului încep să fie activate spre exasperarea celor prezenți la „înălțare". Exemplaritatea zborului paralizează buluceala englezilor înțepeniți în conveniențe și austerități ridicole. Problematica intră pe făgașul vieții ca vis, preluat din clasicul Calderón de la Barca. Omul a visat să zboare dintotdeauna. Icar e doar un pionier pilduitor. Replicile ionesciene se întețesc în configurarea eseistică a unor dezbateri destul de abstracte despre contingent, atemporalitate, antilume, sublim, armonia sferelor, armonia comunicării. Și pe fundal sunt proiectate simultan imagini cu mișcarea planetelor (motiv vizual des întâlnit în montările lui Tompa), poduri zburătoare, stele scânteind, o lume a miracolelor cosmice, terestre, universale. [...] Proiecțiile video ale lui Radu Daniel devin frisonante, ca și dialogul filmat, adus în prim-plan, în care se spune că nu prietenia guvernează lumea, ci ura. Ceva pe dos față de spunea Dostoievski Frumusețea va salva lumea. Mișcarea scenică în grup, dirijată de Ferenc Sinkó pe muzica lui Vasile Șirli, însoțită de murmur colectiv cantabil uneori lasă impresia unor suspecte armonizări cu stilul parodic dominator. Costumele Luizei Enescu înviorează, prin coloritul lor, atmosfera pestriță a ansamblului. O lume carnavalescă, pestriță rău.
Adrian Țion, Metafora visării la Eugène Ionesco - Pietonul aerului,
Făclia, 3 iunie 2024
Energia și emoția călătoresc de la unii la ceilalți. Este vorba despre susținere, despre forța unei trupe devotate regizorului și textului. Mesajul lor este articulat, coerent și puternic. Ca și desenul scenografilor Adrian Damian și Luiza Enescu. Scena mare a Teatrului Național din Cluj este ca un tablou pictat de un pictor naiv, respectînd cîteva din didascaliile lui Ionesco. Imaginea vălurită din text, terasată este trasată de o structură tubulară gonflabilă. În imuabilul peisaj englezesc sînt infiltrate ușor, și în decor, elemente ludice. Aproape monocrom, tabloul se colorează prin costume, în culori vii, ca niște fondante prețioase. De mult nu am mai văzut acest tandem scenografic Adrian Damian-Luiza Enescu, atît de eficient și complementar, impecabil mulat pe sensul ideilor lui Tompa Gabor. Este un desen greu de uitat, ca o emblemă vizuală a acestui manifest despre artă și umanitate.
Marina Constantinescu, Metoda de a zbura,
în România literară, nr. 28/2024
Decorul (Adrian Damian) este într-o uluitoare concordanță cu ideea zborului, levitației posibile: saltele imense, gonflabile, într-o etajare ce urcă spre nori. Cer albastru, soare și scriitorul Bérenger, care descoperă că poate zbura. [...] Tompa a ales o piesă jucată foarte rar, revigorându-i mesajul devenit foarte actual, într-o formulă scenică sugestivă, incitantă, demonstrând o versatilitate stilistică de invidiat.
Alexandru Jurcan, Botond Nagy și Gábor Tompa la Naționalul din Cluj,
în Tribuna, nr. 525, 16-31 iulie 2024
Într-o lume care pășește pe pământuri gonflabile și ridică coloane ce comută, digital, de la orizontal la vertical, de la 0 la 1, printr-o simplă apăsare de buton (remarcabile decorurile lui Adrian Damian), Bérenger își permite luxul de a naviga liber (citește: de a zbura) printre semeni și idei. E drept, periplul său pe deasupra capetelor privind mereu în jos și bucurându-se cu roză superficialitate de toate inutilele delicii ale confortabilei existenței vide (foarte fain personajul colectiv creat, și cu complicitatea coregrafiei lui Ferenc Sinkó, de actrițele și actorii interpretând felurite roluri secundare, dar deloc nesemnificative) se termină prost.
Mihai Brezeanu, Zbor deasupra unui cuib de umbrele - Pietonul aerului la FNT, 2024,
LiterNet.ro
Cunoscător perfect al operei lui Eugène Ionesco, pe textele căruia a realizat memorabile montări, Cântăreața cheală, Jacques sau Supunerea, Scaunele, Noul locatar, Rinocerii, regizorul Gábor Tompa construiește un alt spectacol remarcabil - Pietonul aerului, un veritabil poem oniric. Imaginea centrală a spectacolului este zborul, mersul prin aer, imagine care își are originea în vis, vis ce are legătură și cu motivul mitologic al lui Icar, intrând în sfera arhetipurilor și a logicii care guvernează inconștientul colectiv. La baza piesei stă ideea potrivit căreia în trecut omul era capabil să zboare, pe când omul prezentului și-a pierdut această abilitate, pe care Bérenger încearcă să o regăsească.
Tamara Constantinescu, Teatrul și universul celuilalt. Jurnal de festival (2) - Întâlnirile Internaționale de la Cluj, 2024,
LiterNet.ro
