Un spectacol temeinic este Don Juan, piesa lui Molière, în regia lui Roberto Bacci. Spectacolul este construit în viziunea postmodernă - cu acele fangtome-femei, un fel de presimțiri ale apariției finale și răzbunătoare a statuii Comandorului, și ea femeie (...) apariția Comandorului, cu care piesa își atinge vârful tensiunii [făcând] din acesta liderul unui grup (al grupului de înșelați/înșelate de Don Juan) nu e lipsită de interes și de ingeniozitate regizorală, ca și resorbția eroului nostru în acest grup, de unde mai încearcă să dea semne de viață, înainte de a se fi șters definitv, de parcă s-ar scufunda într-o mlaștină.
Nicolae Prelipceanu, Întâlnirile Internaționale ale Teatrului Național din Cluj...,
în Teatrul azi, nr.12/2016
Ambiţia regizorilor importanţi este să monteze piese mari din repertoriul clasic internaţional. Roberto Bacci, director artistic la Fondazione Teatro della Toscana, ne este prezentat ca un regizor important al mişcării teatrale din Italia. Măreţia cu măreţie se respectă, cu grandoarea se confruntă. De ce? Pentru a zgândări zidurile mitului, acolo unde alţii au înălţat catedrale. Nu pentru a le demola neapărat, ci pentru a îmbrăca vechile ziduri în pânza propriei viziuni.
Adrian Țion, Atingerea mitului - Don Juan,
în Agenda LiterNet.ro, 8.10.2016
Viziunea lui Roberto Bacci asupra universului din Don Juan este fondată pe un dublu discurs, pe o indistincţie intenţionată a valorilor afirmate sau contrazise de Don Juan, interpretat de actorul Matei Rotaru, care asimilează personajul într-o variantă care frizează androginia, care jonglează cu seducţia asupra naturii feminine, dar îşi instituie teritoriul cuceririi şi în zona personajelor masculine (un exemplu în acest sens este scena cu accente erotice care îi are ca protagonişti pe Don Juan şi pe Don Carlos, fratele Donnei Elvira, sedusă de Don Juan pentru a părăsi mănăstirea şi a-şi încălca jurămintele faţă de divinitate). (...)Personajele, ca fragmente ale statuii Comandorului se organizează într-un cor aşezat la limita dintre intervalul în care se manifestă exigenţele etice şi un dincolo în care râsul lui Don Juan dizolvă necesitatea emiterii unor principii morale relative prin însăşi sorgintea lor subiectiv umană. Este ştearsă, astfel, graniţa dintre contrarii precum binele şi răul, iar cerul care acoperă la final poarta care dă spre un dincolo (să ne ferim să îl numim infern!) consfinţeşte dizolvarea oricărei dihotomii de factură morală.
Gina Șerbănescu, Fragmente de statuie - Don Juan la Întâlnirile Internaționale de la Cluj, 2016,
în Agenda LiterNet.ro, 11. 10. 2016
(...) aceeași „căutare a autorului", însă prin intermediul unor texte din patrimoniul universal, a fost miza a două dintre demersurile artistice de amplă desfășurare, realizate pentru Sala mare. Cu un legitim și sporit interes a fost primită în festival recenta premieră cu Don Juan. În viziunea regizorului italian Roberto Baci, regizor care revine la Cluj pentru a treia sa montare, spectacolul după acest text singular în creația lui Molière ambiționează și o recuperare a comicului irezistibil al unor situații din paginile clasicului comediei franceze, împlinit cu debordantă dăruire de actori ca Anca Hanu ori Cătălin Herlo, și înțelegerea mai înaltă a eroului titular, ca purtător al unei pofunde filosofii de viață, rol încredințat lui Matei Rotaru. Într-o lume care este de aici, dar este aplecată și către un dincolo, bântuită nu numai de misterul și fiorul statuii Comandorului ucis, ci și de duhurile morții ce umblă printre viii, configurată într-o bogăție de semne scenice de scenograful Marcio Medina.
Mariana Ciolan, În căutarea autorului, la Întâlnirile Internaționale de la Cluj,
în Revista Teatrală Radio, 12 oct. 2016
Contează în spectacol dimensiunea morală, filosofică a montării. Abordarea problemei libertăţii. Sublinierea faptului că faptele rele nu rămân nepedepsite. Poate tocmai de aceea totul se petrece în faţa Palatului Comandorului (scenografia: Marcio Medina), un Comandor defel înalt, neproeminent, nu însă şi nestatuar (Irina Wintze). Ceea ce nu înseamnă că celelalte spaţii nu ar fi cel puţin marcate ori sugerate. Filosoful, marele discoureur nu e, aşa după cum ne-am putea aştepta, Don Juan (Matei Rotaru), ci preponderent Sganarelle (Cătălin Herlo). El ţine marile tirade, el vorbeşte mai mult, în vreme ce Stăpânul său este mai curând un replicant. Principalul instrument de seducţie al lui Don Juan, un Don Juan tânăr şi frumos, este corpul (de aici şi faptul că de vreo două ori îl vedem pe Matei Rotaru complet nud). Don Juan rămâne seducătorul prin cuvânt, îndeosebi în relaţia cu Charlotte (Anca Hanu), inamica lui Mathurine (Adriana Băilescu), astfel păcălită şi furată lui Pierrot (Radu Lărgeanu). Spectacolul mizează pe un fel de ritual. Vizibil şi în felul în care trece prin scenă suita lui Don Juan (Alexandra Tarce, Diana Buluga, Paula Rotar), prin voalul negru, prematur purtat de Donna Elvira (Sânziana Tarţa). Dar şi prin trimiterile la formula teatrului în teatru.
Mircea Morariu, Jurnalul premierelor clujene,
pe Adevărul.ro, 13 oct. 2016
și în Teatrul azi, nr. 12/2016 sub titlul Un nou Don Juan
(...) Toate personajele au reușit să îmbine perfect seriozitatea cu ironizarea propriului rol, demnitatea clasică cu amuzamentul contemporan, Romeo și Julieta Naționalului clujean devenind astfel o tragi-comedie modernă, două ore și jumătate de deliciu teatral, o piesă ce mai are încă nevoie de retușuri, în ceea ce privește scenografia și jocul actorilor, care vor fi probabil efectuate pe parcurs, până la viitoarele reprezentații, unele, cu siguranță, de văzut și de aplaudat.
Florin Moldovan, Romeo și Julieta – o tragedie cu happy-end la Teatrul Național din Cluj,
în Ziar de Cluj, 26 iunie 2016
Viziunea lui [Tudor Lucanu], contaminată de derizoriu, dar nu complet bolnavă de acest virus al vremurilor noastre, a păstrat totuși tragedia intactă, dându-i un anume farmec modern și, dacă doriți, monden. (...) Tudor Lucanu creează un spectacol deoc convențional, deloc canonic; sau nu canonic în care se înțelegea această noțiune până acum.
Nicolae Prelipceanu, Întâlnirile Internaționale ale Teatrului Național din Cluj...,
în Teatrul azi, nr.12/2016
Începutul spectacolului induce impresia că vechea dispută dintre membrii celor două familii veroneze nu mai e una chiar de foarte mare actualitate. E, cum se zice azi, un conflict „îngheţat". Şi nici Capulet (Ovidiu Crişan), nici vehementul, categoricul Escalus (Cătălin Herlo) nu încurajează nicidecum vreo încercare de reactivare. Mai izbucnesc, e drept, din când în când, dispute, îndeosebi din voia, din acţiunea, din provocările lui Tybalt (Ionuţ Caras), însă ordinele şefilor celor două familii şi ale soţiilor lor (Angelica Nicoară, respectiv Irina Wintze) sunt clare. Iar încălcarea lor aduce cu sine reacţii vehemente şi pedepse drastice. Nici protagoniştii viitoarelor tragedii nu fac la început proba că ar fi pradă unor energii războinice gata să dea în clocot. Iată, Mercutio (Sorin Leoveanu) e un discoureur, un filosof, manifestându-se la fel de romantic, de melancolic, de în prada unui mal du siècle, precum Hamlet înainte de a fi luat decizia de a răzbuna moartea bătrânului Hamlet. Iar Romeo (Matei Rotaru) e trist, copilăros şi languros, amintind prin toate de Leonce din piesa lui Georg Büchner. Un Leonce avant la lettre pe care în van încearcă „bufonul" Benvolio (Radu Lărgeanu) să-l distreze de vreme ce iubirea lui pentru Rosalina (Diana Buluga) e neîmpărtăşită şi refuzată categoric de aceasta. De aici, din acest refuz porneşte totul. Căci nefericirea, tragedia, moartea, doliul îşi găsesc originea în aparent izbăvitoarea întâlnire dintre Romeo şi frumoasa Julietă (Sînziana Tarţa). Semn clar că avea mare dreptate Haig Acterian atunci când scria că acţiunea din piesă e consecinţa stării sufleteşti a lui Romeo. Marcată de pofta de iubire. Un adevăr pe care nici montarea de acum nu îl contrazice.
Mircea Morariu, Crime în croitorie,
în Adevărul.ro, din 7 iulie 2016
cronică apărută și în Teatrul azi, nr. 10-11/2016
În Romeo și Julieta, spectacol care a avut premiera în această primăvară, regizorul Tudor Lucanu împreună cu scenografa Alina Herescu propun o aducere a poveștii de iubire dar și de neîmpăcată ură într-o lume viu colorată, voit țipătoare și stridentă, a unor croitorii de lux din zilele noastre. Înveșmântată prin elemente care semnalizează concret și civilizația actuală și gustul contemporan al artei scenice, punctată cu savuroase accente pline de umor sau de lirism, tragedia shakespeariană rezistă și ajunge bine la spectatorii de astăzi. Cum o arată desigur și Premiul publicului pentru cel mai bun spectacol conferit în cadrul Galei Teatrului Național ce a avut loc chiar în miezul festivalului.
Mariana Ciolan, În căutarea autorului, la Întâlnirile Internaționale de la Cluj,
în Revista Teatrală Radio, 12 oct. 2016
Tot ceea ce se înfățișa ochilor mei (...) avea firescul unui lucru neașteptat, e drept, dar de o mare veridicitate. Toată acea mișcare inițială, cu bătaia între membri celor două familii, exceptându-i tocmai pe viitorii eroi principali ai piesei și ai spectacolului, avea ceva absolut obligatoriu, fiind de altfel nimic mai mult decât o introducere în adversitatea tradițională, cea care motiveayă parte din tragedia ce va urma. (...) Decorul semnat de Alina Herescu este și el unul de excepție: cu ajutorul lui se întâmplă multe în această reprezentație absolut excepțională, în care mai niciun rol nu este lăsat în voia lui sau a actorului titluar, cu acele paralelipipede de sticlă și oglindă, care se mișcă modificând perspectiva pe scenă, în momentele de mare tensiune, în care Romeo este încremenit imediat după ce-l lovește dragostea la prima vedere (căci asta e ceea ce avem sub ochi).
Nicolae Prelipceanu, Din nou „Romeo și Julieta",
în Teatrul azi nr.1-2/2017
În acest univers vizual plin de culoare şi de sens (...) manechinele de plastic doborâte în luptă cad în locul protagoniştilor şi spun povestea unei lumi în care identitatea e prea puţin importantă în faţa unui destin gata hotărât. Oameni deveniţi manechine albe în mâinile sorţii. Atât de simplu şi atât de frumos. Scenariul de joc adaptat de Tudor Lucanu este conjugat la timpul prezent fără nicio ostentaţie. Nu simt niciun deget băgat în ochi pentru a mă convinge de contemporaneitatea atât de dezbătutaă a operei lui Shakespeare. Acţiunile gândite în amănunt, mişcarea continuă în sens şi remodelarea spaţiului imaginat sugestiv şi bine augmentat cromatic, notele de spectaculozitate date de ecleraj, folosirea inteligentă a obiectelor de recuzită provenind din acelaşi arsenal al atelierelor de croitorie, toate la un loc spun o poveste pe care chiar dacă o ştii, o vezi pentru prima dată. Ceea ce ştii că ştii nu mai contează şi de-abia aştepţi să descoperi cu ochi noi emoţia şi râsul acestei întâmplări a sorţii. Scena nunţii este, poate, metafora cea mai frumoasă a spectacolului: în timp ce tinerii îşi dau mâna unul celuilalt în faţa părintelui Lorenzo, familiile îşi dau şi ele mâna şi îngroapă securea războiului. Preţ de câteva clipe; pentru că în secunda următoare foarfecele taie ameninţător, iar voalul de la nuntă e folosit pentru a ucide. În pandant cu finalul brusc, marcat de întâlnirea în moarte a celor doi protagonişti, scena capătă şi mai multă greutate în bogăţia de sensuri a spectacolului - odată cu nunta celor doi damnaţi întru iubire, pe o cale sau alta, împăcarea nu mai poate să nu aibă loc.
Alina Epingeac,Râsul lui Romeo și lacrimile Julietei,
în Yorick.ro, nr.338 din 22 nov. 2016
Ideea coexistenței dintre lucrurile simple și magie ori aceea că lucrurile simple ascund și revelează tagicul stau la baza acestui edificiu spectacular. (...) una dintre ideile esențiale ale spectacolului este aceea că nu există moarte. Această idee transpare din gestul final al reunirii palmelor celor doi protagoniști, în oglindă, dreapta-stânga, spre public. La aceasta se adaugă ideea că spiritele rămân undeva în atmosfera terestră și că acestea, supraviețuind cumva, rătăcesc printre cei vii. Dincolo de simbolismul inerent, imaginile scenice astfel create sunt de un farmec aparte: opt manechine albe, alungindu-se, prelungindu-se într-un trup de voal, în care cei uciși/cei ce mor intră (actorul rămâne înăuntru imobil și în picioare, în timp ce corpul neînsuflețit este înlocuit de manechinul alb).
Dana Țabrea, „Romeo și Julieta". Viziuni metafizice: spiritele rătăcesc printre cei vii,
în Timpul, 3 febr. 2017
Ion Parhon, În căutarea autorului,
în Scrisul Românesc, nr.11(159), noiembrie 2016
