după William Shakespeare
adaptare de Botond Nagy după traducerea semnată de Mihnea Gheorghiu și traducerea semnată de Violeta Popa și George Volceanov
regia: Botond Nagy
scenografia: Andreea Săndulescu
muzică originală și sound design: Claudiu Urse
coregrafia: Andrea Gavriliu
lighting & video design: Cristian Niculescu
dramaturgia: Ştefana Pop-Curşeu
asistent de regie: Diana Mihalașcu
regia tehnică: Răzvan Pojonie, Ioan Negrea
lumini: Jenel Moldovan, Andrei Mitran
sonorizare: Vlad Negrea, Marius Rusu
proiecţii video: Vasile Crăciun
sufleor: Irina Barbir
Scrisă cel mai probabil la începutul anilor 1600, piesa A douăsprezecea noapte sau Cum doriți este una dintre cele mai îndrăgite comedii ale lui Shakespeare, în care intriga amoroasă se întrețese cu neașteptate drame identitare, plasând umorul la limita melancoliei.Viola, o tânără naufragiată pe țărmul misterioasei Ilirii, convinsă în mod eronat de moartea fratelui ei geamăn, decide să își trăiască doliul deghizată în haine bărbătești și trezește, astfel, afecțiunea inabordabilei Olivia, în timp ce ea însăși suspină după noul său stăpân, ducele Orsino. Apariția geamănului pierdut, Sebastian, adâncește confuzia și, totodată, rezolvă dilemele romantice ale protagoniștilor.
Montarea lui Botond Nagy explorează ambivalențele textului shakespearian, conturând un spațiu contemporan, ce subliniază prin imagini evocator-poetice ironia dragostei care nu își găsește obiectul.
Cuvântul regizorului
În basmele copilăriei noastre de obicei existau un prinț și o prințesă care se întâlneau, se îndrăgosteau și rămâneau fericiți până la adânci bătrâneți. Ce ușoară părea dragostea atunci! Dragostea, viața. Totul. Poate fi dragostea totul? Poate fi azi dragostea epifanie? În viață avem uneori impresia că suntem blocați mereu în același ciclu. Ciclul unei depresii, al unei ratări, al unei priviri ce nu dispare niciodată când ne închidem ochii. În A douăsprezecea noapte vorbim în primul rând despre cicluri paralele aproape de a fi încheiate. Curățate. Botezate. Boboteaza încheie ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de iarnă care încep în Ajunul Crăciunului. În grecește, cuvântul Bobotează se traduce prin „Arătarea Domnului", adică a Sfintei Treimi. Ioan Botezătorul, văzându-l pe Iisus venind, i-a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu, cel ce spală păcatul lumii." Astăzi oare prin ce putem spăla păcatele noastre cele de toate zilele? Poate fi iubirea azi o minune? Simone Weil spune: „Deplinătatea iubirii aproapelui înseamnă să fii pur şi simplu în stare să îl întrebi: «Care îţi este chinul?» înseamnă să ştii că nenorocitul există, nu ca o unitate într-o colecţie, nu ca un exemplar al categoriei sociale etichetate «nenorociţi», ci ca om, exact asemenea nouă, care a fost lovit într-o zi de nenorocire şi în care s-a întipărit pecetea ei inimitabilă. Pentru asta e de ajuns, dar indispensabil, să ştii să îndrepţi asupra nenorocitului o anume privire. O privire care este înainte de toate privire atentă, în care sufletul se goleşte de orice conţinut propriu pentru a primi în sine fiinţa pe care o priveşte aşa cum este ea, în adevărul ei întreg. Numai cel capabil de atenţie e capabil de o asemenea privire." Îmi doresc ca acest spectacol să ne poată reaminti de sentimentul fragil al unei melancolii uitate, al unei melancolii revigorante, ce ne face să ne dorim să ne îndrăgostim și să ne reîndrăgostim de viață, oricât de grea este ea uneori. De zilele banale în care ne reamintim un vis de mult uitat în care cineva, undeva, într-un colț părăsit de Ilirie al sufletului nostru, ne mângâia ca pentru prima, ca pentru ultima dată.
Botond Nagy
Atenție, acest spectacol conține momente cu lumini stroboscopice și nu este recomandat persoanelor foto-sensibile.
Punerea în scenă a unui text cu o atât de mare greutate precum „A douăsprezecea noapte”, scris de William Shakespeare, a reprezentat un act de curaj. De ce? Fiindcă a fost montat de atâtea ori de-a lungul secolelor, încât pare o misiune aproape imposibilă să vii cu o altă perspectivă. Dar iată că regizorul Botond Nagy, împreună cu echipa Naționalului clujean au reușit să livreze un spectacol care a impresionat prin fiecare element al său, dar în special prin modul în care o comedie publicată în anul 1602 a fost adusă în prezent. [...] Personajele, luminile, muzica, mișcările, toate creează o senzualitate cu care tânărul regizor Botond Nagy deja ne-a obișnuit. Spectacolul este unul care trebuie văzut de orice iubitor de teatru și nu numai [...].
Explozie de culori, de alăturări improbabile, de dezvăluiri provocatoare, de învăluiri atrăgătoare. Ațâțător e totul. Pe bază de piele, pe bază de pânză, pe bază de lână (din fesuri galbene se întrupează gemenii Sebastian și Viola (Diana Buluga)). Dar și pe bază de sunet și muzici. Cea originală e compusă de Claudiu Urse (sincronizarea între sunetele lui Ursu și pulsațiile video-valurilor ale lui Niculescu e de manual!), cea faimoasă e interpretată de Anca Hanu (dumnezeiește!) și de restul distribuției (In the heat of the Tweflth Night mi-a fost titlul original, dar m-a dat cu capul de pereți finalul!). Dar și pe bază de gest, acrobație, dans (formularea coregrafia: Andrea Gavriliu ar trebui înregistrată la OSIM), cele care definesc integral un, de pildă, personaj inventat de Botond, cel al umbrei Oliviei (Diana-Ioana Licu).
Botond Nagy nu se dezminte. Trece povestea prin filtrul stilului său, lăsând intact mesajul, păstrând personajele, acțiunea. [...] La A douăsprezecea noapte expozițiunea începe în sală. Malvolio a devenit... Malvolia (Cecilia Lucanu-Donat). Modernizările există și coexistă. Un decor modern (Andreea Săndulescu): o vană, mingi albe, scaune, televizor, bar, lumini stroboscopice. Muzică perpetuă („muzica e hrana dragostei"), psihedelică uneori, întreruptă de acele neașteptate bubuituri, semnificând fulgurația unor evidențe ce transpar subit. Se vorbește moldovenește, ungurește, cu alunecări în contemporaneitate. [...] Ludic, poetic, dramatic, oniric, clasic și modern, într-o osmoză provocatoare - așa se prezintă spectacolul.
Fiecare corp care intră în decor (și automat se combină cu atmosfera) capătă valențe estetice net superioare obișnuitului. Așadar, avem dovada că spațiul, decorul, muzica și atmosfera influențează mintea și viziunea privitorului. Ajungem la o răscruce unde ne întâlnim cu partea în fiecare element constituent (decor, muzica, lumini, actor, etc) ce transmite propriul mesaj, obținând astfel un spectacol plin de mesaje, însă care poate fi copleșitor pentru spectator, oferind o doză mică și variată de informații, și calea prin care toate elementele enumerate anterior se unesc (ca în cazul de față) și formează un întreg. Atmosfera spectacolului e cea care dictează energiile sălii, spectatorii și actorii provenind acum din aceeași lume. Acestea sunt datorate unei capacități impresionante posedată de regizorul Botond Nagy de a turna muzica potrivită în spațiul și cu oamenii potriviți. Astfel, poți să te adâncești în scaun și să asculți vocea Ancăi Hanu & trap & disco & orice ți-ai putea imagina că poate cânta într-un paradis pe care tristețea a călcat. Prezența continuă a universului sonor mențin tensiune și coordonează emoțiile publicului cu mare ușurință.
William Shakespeare, unul dintre cei mai proeminenți scriitori occidentali, s-a născut în anul 1564 la Stratford-upon-Avon și a murit în 1616, la vârsta de 52 de ani, tot în ținutul natal. Deși întreaga sa viață personală și profesională a fost, de-a lungul vremii, ținta a numeroase speculații, documentele istorice îl plasează în centrul lumii teatrale londoneze înspre sfârșitul secolului al XVI-lea și la începutul secolului al XVII-lea, ca actor și, mai ales, ca autor dramatic. Apogeul carierei îi este legat de Teatrul Globe, înființat de trupa sa, Oamenii lordului șambelan (redenumită Oamenii regelui sub patronajul lui Iacob I). În mod ironic, una dintre primele trimiteri la activitatea lui se datorează unei diatribe a pamfletarului Robert Greene, scrisă chiar înainte de moartea acestuia din urmă, care, comparându-l pe actorul-dramaturg cu alți autori ai vremii, îi taxează lipsa de rafinament intelectual și stilistic și îi persiflează ambițiile literare.
Totuși, opera lui Shakespeare constituie încă cel mai important punct de referință al culturii europene, enorma sa influență asupra limbii engleze fiind, astăzi, universal acceptată și celebrată. Printre piesele sale cele mai cunoscute se numără tragedii ca Richard al III-lea, Romeo și Julieta, Macbeth, Hamlet, Othello sau Regele Lear, comedii ca Îmblânzirea scorpiei, Mult zgomot pentru nimic, A douăsprezecea noapte sau Visul unei nopți de vară, dar și creații de o melancolie profundă, încărcate de un lirism adesea sumbru, care anulează clasificările tradiționale ale genului, precum Troilus și Cresida, Cymbeline sau Furtuna.
A douăsprezecea noapte sau Cum doriți se numără printre cele mai cunoscute comedii ale lui Shakespeare. Scrisă la începutul anilor 1600, piesa a fost publicată în 1623, în prima ediție in-folio a operelor marelui dramaturg. După cum sugerează prima parte a titlului, textul este, probabil, rezultatul unei comenzi date în vederea celebrării Bobotezei sau Epifaniei - zi ce marchează încheierea sărbătorilor de iarnă, asociată în multe culturi cu răsturnarea ordinii firești a lucrurilor și chiar cu schimbul ludic de identități.
Centrul de greutate al tramei îl reprezintă separarea a doi frați gemeni, eveniment care declanșează o serie de confuzii și de situații comice previzibile. Cu toate acestea, piesa este stratificată tematic, având un ton nostalgic de o ambiguitate propice interpretărilor multiple. Astfel, povestea de dragoste poate fi citită prin filtrul mai serios al angoaselor sexuale și identitare.
Viola ajunge în Iliria în urma unui naufragiu, convinsă că fratele ei geamăn, Sebastian, a pierit în apele mării. Crezându-se singură pe lume, se deghizează în bărbat și intră în slujba ducelui Orsino. Acesta din urmă o curtează pe Olivia, care poartă doliu după tatăl și fratele său și care îi primește avansurile cu dispreț. Viola, în hainele lui Cezario, se îndrăgostește de stăpânul ei și, fără să vrea, trezește pasiunea latentă a Oliviei. Apariția ulterioară a lui Sebastian permite restabilirea unui echilibru și formarea a două perechi fericite.
Dialog cu Botond Nagy, regizorul spectacolului A douăsprezecea noapte sau Cum doriți
Botond Nagy s-a născut în 1993 și a absolvit regia în cadrul Universității de Arte din Târgu-Mureș, la clasa lui László Bocsárdi. Încă din primii ani de activitate s-a impus, prin forța sa creatoare distinctivă, drept o prezență artistică marcantă, atât în spațiul teatral românesc, cât și în cel maghiar sau chiar european. Spectacolele sale, montate pe importante scene de stat și independente, construiesc universuri complexe, în care sunetul și imaginea se întrețes în ample structuri poetice. Botond Nagy se află la prima colaborare cu Teatrul Național Cluj-Napoca.
Emma Pedestru: În general, spectacolele dumneavoastră bazate pe texte clasice explorează elemente sau idei fundamentale ale operei respective, găsindu-i astfel corespondențe actuale sau valențe atemporale. Care ar fi acestea în A douăsprezecea noapte?
Botond Nagy: Cred că, în primul rând, ar fi dragostea, iubirea ca pretext... Ca pretext pentru a comunica, de fapt, altceva. La Shakespeare, în afară de Romeo și Julieta, în nicio altă piesă nu este dezvoltată dragostea în sine, ci este folosită ca un mijloc de a comunica total alte lucruri. În Romeo și Julieta, ea devine o miză de viață și de moarte și drumul suprem către libertate. În A douăsprezecea noapte mi se pare că reprezintă un element prin care Shakespeare ne vorbește despre faptul că important nu este pe cine iubim, ci că încă maiputem să iubim. Pentru mine, acest lucru a fost ceva, într-un fel, simplu, prin care încerc să îmi reamintesc mie însumi că viața devine atât de absurdă și atât de incontrolabilă, încât nu merită să vorbim despre deslușirea ei, ci mai degrabă să o trăim la potențialul maxim pe care ni-l oferă.
E.P.: Așadar, pe ce ați mizat în realizarea adaptării propriu-zise a piesei lui Shakespeare?
B.N.: Este cât se poate de transparent: mi-am dorit să înțeleg, în primul rând, despre ce este vorba, fără propoziții elevate. Să prind feeling-ul. Lucrând pe Shakespeare trebuie să te întrebi „care este tema la el?" În momentul de față oare este melancolia legată de trecerea în neființă? Frumusețea vieții cu un touch de tristețe? Eu pe Shakespeare îl văd mult mai prietenos - ca pe un băiat din fața blocului, alături de care mă joc de-a v-ați ascunselea, alături de care construiesc garaje în nisip. Așa îl simt. Și mi se pare un gest bourgeois și foarte fake când încercăm să îi dăm o importanță galactică, la care nici nu știm măcar cum să ajungem. Shakespeare ne dă senzația că suntem aproape de misterul vieții, toți marii artiști asta fac, dar nu cred că ideea este să ne încrâncenăm să o înțelegem, ci poate să o îmbrățișăm. Este un autor mișto, important, care de fapt vorbea atât de viu... Și cred că de aceea este încă prezentă problematica din piesele lui - fiindcă vorbea într-un limbaj direct, care în vremurile acelea scutura. Nu erau elevații filosofice la care să nu se poată ajunge, erau înțelepciuni magnifice. Shakespeare însuși se juca. Și se juca și cu propria lui identitate. Să nu uităm că el, de fapt, era un bisexual catolic pe vremea protestantismului. Și cred că și A douăsprezecea noapte este un joc al identităților ascunse, al amestecurilor genurilor sexuale, al confundării personajelor principale, iar prin acest pretext se lărgește dimensiunea iubirii. Shakespeare asta făcea: ascundea multe lucruri din viața lui, iar apoi își permitea libertatea să se joace cu ele. Prin Shakespeare trebuie să ne permitem și noi libertatea de a ne juca, de a ne înțelege și de a fi ceea ce suntem.
E.P.: Cum se integrează în această paradigmă a jocului cu identitățile faptul că ați optat pentru schimbarea genului anumitor personaje - cel mai proeminent fiind, desigur, cazul Malvoliei?
B.N.: Am optat pentru o inversiune, să zicem, „extra-gender", fiindcă suntem într-o cu totul altă lume, foarte diferită. Iar această transformare a venit, cumva, de la sine. De aceea, nu doar Malvolia este asumat o femeie gay, ci și gașca ei: Fabiana, Maria - care este jucată în travesti... Mi se pare, într-un fel, dur din perspectiva tragediei Malvoliei că și femeile pot fi crunte cu alte femei. Nu sunt deci niște alegeri prin care să vrem să facem un statement, ci unele prin care arătăm diversitatea situațiilor posibile în lume: în ceea ce privește și genul, și sentimentele. Genurile se anulează, iar prin asta apare o dragoste universală. În A douăsprezecea noapte vorbim, de fapt, despre niște schimbări bruște în urma cărora toată lumea se îndrăgostește de toată lumea ca printr-o apăsare de buton. Cumva, aceste energii schimbătoare aduc cu ele o melancolie ce împânzește insula - care poate fi un spațiu al unei iubiri nealocate, al unei iubiri netrăite, al unei iubiri prea-trăite.
E.P.: Cum credeți totuși că va influența această schimbare de gen - de fapt, includerea personajului într-o minoritate sexuală (și deci într-o categorie discriminată) - receptarea sau chiar proporțiile dramei pe care o trăiește Malvolia?
B.N.: Cred că, indiferent că vorbim despre o minoritate sau despre o majoritate, trădarea doare la fel de tare. Nu contează orientarea sexuală, politică sau religioasă. De fapt, Malvolia este trădată de grupul ei de prieteni, iar asta mi se pare mult mai important decât alte aspecte, care, într-adevăr, au și ele semnificația lor, pentru că încă trăim într-o societate care doar aparent acceptă tot, dar, înrădăcinat în noi, există foarte multă cruzime. Însă asta deschide cu totul alte subiecte: ce înseamnă astăzi valoare? Ce înseamnă valori europene? Unde ne încadrăm noi, ca popor balcanic, în Europa? Mai este Europa locul acela safe și democratic de pe vremea grecilor antici? Devine o discuție mult mai elevată, din punctul meu de vedere. Noi vorbim, aici, despre situația omului într-o lume foarte schimbătoare și foarte violentă. Shakespeare însuși este foarte violent aici. De altfel, în anii aceia, când un străin intra în Londra, mergea pe London Bridge, unde erau spânzurați oameni. Cam acesta era modul Londrei de a-ți spune „Welcome!" Și nu suntem, din păcate, foarte departe de acel salut de bun-venit.
E.P.: Apropo de locul nostru în marea schemă europeană, în piesa lui Shakespeare Iliria este un spațiu ambiguu din punct de vedere geografic, la fel și identitatea națională a personajelor. Unde și cine sunt ele în acest spectacol?
B.N.: Am optat pentru o lume universal contemporană. Vorbim despre o Ilirie care poate fi a minții noastre, a imaginației noastre - dacă ne gândim la scrisoarea care îi este trimisă Malvoliei și care, din punctul nostru de vedere, merge chiar dincolo de imaginația ei. Este un loc cât se poate de palpabil, dar în același timp efemer. Eu definesc această Ilirie ca viața unui fluturaș care în cele din urmă este pus într-un insectar și păstrat acolo, unde cumva are șansa să își continue existența pentru cine știe cât timp. Asta mi se pare înspăimântător la Shakespeare - că aceste personaje, indiferent de contextul sau de timpul istoric în care le-am plasa, nici când sunt adormite nu par să doarmă.
E.P.: Tot legat de adaptarea piesei lui Shakespeare, de ce ați optat pentru folosirea a două traduceri diferite? Ce dimensiune suplimentară dau ele scenariului?
B.N.: Cel mai bine ar fi fost, din punctul meu de vedere, să avem o traducere specială pentru acest spectacol. Eu cred în retraduceri pentru proiectele de acest calibru. De fapt, cred că un text ar trebui retradus o dată la trei-cinci ani. Se schimbă foarte multe: acum trei ani eram într-o pandemie; pe vremea lui Shakespeare era ciuma... Culmea, mi se pare interesant că Shakespeare în nicio creație a sa nu a folosit ciuma ca pretext. Așadar, am ales să folosim un mix de traduceri, care potențează atât latura foarte poetică a unor personaje - cum este Orsino, cum este Olivia, cum este Feste - care au o dimensiune mult mai interiorizată, cumva. Iar această interiorizare creează o deschidere către universuri mai complexe. Aici l-am simțit mult mai organic pe Mihnea Gheorghiu. În ceea ce privește dialogurile foarte directe, care duc de fapt situația mai departe, am optat pentru traducerea lui George Volceanov și a Violetei Popa. Dar împreună cu actorii vegheam cu un ochi și pe varianta în engleză. Și totul are, din punctul meu de vedere, un echilibru, fiindcă și spectacolul va fi unul foarte poetic și, în același timp, cu elemente concrete, cu o direcție simplă, clară, pe care spectatorii ar trebui să-l recepteze, „din mers", fiindcă Shakespeare scrie foarte mult în imagini. Dialogurile lui sunt de fapt imagini interioare, ca un film care ți se derulează în minte ascultând textul. Și asta mi s-a părut interesant: cum pot eu, creator de teatru, să scot spectatorul din filmul lui și să îl atrag în al nostru.
E.P.: Spațiul și elementele vizuale au avut mereu o însemnătate deosebită în spectacolele dumneavoastră. Cum se jalonează ele de această dată?
B.N.: În A douăsprezecea noapte există foarte multe schimbări bruște - de loc, de personaje... Totul se întâmplă brusc și fără nicio explicație logică, ceea ce mi se pare minunat, pentru că ceea ce a produs mintea lui Shakespeare este ceva aproape postdramatic, foarte incitant pentru mine, ca regizor. Există, în piesă, un haos al timpului, ceea ce pe mine mă duce cu gândul la filmele lui Cristopher Nolan, mai ales la Tenet, unde timpul capătă o cu totul altă relevanță. Iar spațiul nostru era foarte important să aibă o tușă a unei tristeți, a unei melancolii nu neapărat explicabile sau palpabile. A unei părăsiri. Există biblioteci, sau chiar cafenele, în care intrăm și ne simțim imediat mai melancolici, fără să ne dăm seama de ce. Mi-am dorit un spațiu în care spectatorul să-și dorească să pătrundă. Față de cele din alte spectacole ale mele, acesta este mai degrabă static, fără schimbări majore, care simțeam că ar fi devenit obositoare. Miza stă în schimbările personajelor și ale situațiilor, iar spațiul constituie un loc de întâlnire a acestor lucruri inexplicabile, cumva ca acea poartă foarte ciudată din Twin Peaks-ul lui Lynch. Este un spațiu care lasă să respire această mireasmă a unei iubiri care învăluie de fapt tot textul, dar care are și o marasmă, ceea ce în momentul de față poate fi liniștitor.
E.P.: Ce rol îndeplinește, aici, spațiul sonor?
B.N.: În dramaturgia noastră a sunetului, eu și compozitorul Claudiu Urse ne gândim mereu că sunetul trebuie să deschidă spațiul și să introducă prezența personajelor. Sunetul devine la rândul lui un personaj al spectacolului. Dacă mergem în parc dimineața, poate că seara ne vom aminti de un ciripit al unei păsări. Această senzație mă interesează și în teatru: ca peste o săptămână să ne aducem aminte de un sunet care poate să ne transporte către dimensiuni uitate ale existenței noastre și care poate declanșa un „click". De fapt, sunetul este acel „click" care poate să se declanșeze dintr-o copilărie uitată, dintr-o frică sau din angoasa viitorului. În spectacolele mele, în special în cele la care am lucrat cu Claudiu Urse, spațiul sonor este o dramaturgie a timpurilor care se pot conecta și în care putem să călătorim.
E.P.: Cum s-a transformat spectacolul pe care vi-l construiserăți mintal odată ce ați început repetițiile și lucrul efectiv la scenă?
B.N.: Am păstrat finalul. În rest, spectacolul a devenit mult mai comic decât mă gândeam eu, ceea ce mă bucură, pentru că înseamnă că am surprins o relaxare a anumitor situații, pe care le-am lăsat să se dezvolte de la sine. Și mai cred că ne-am dus într-o zonă foarte sinceră. Am cerut ca suferința personajelor să fie „pe bune". Orsino chiar suferă că nu știe pe cine să iubească și este îndrăgostit de însăși noțiunea dragostei. Suferă și îi place să sufere. Oricum, spectacolul a devenit un arhipelag mult mai comic, mult mai relaxat și mult „mai pe bune" decât mi-l imaginam eu când am pornit la drum.
E.P.: Mi se pare interesantă această idee a plăcerii de a suferi. Li se aplică și celorlalte personaje și, în mod special, Oliviei?
B.N.: Din punctul meu de vedere, Orsino și Olivia sunt două personaje în oglindă, cărora le place suferința. Dar și Antonio suferă, pentru că îl iubește pe Sebastian și este, de fapt, singurul rămas fără pereche în acest happy end al îndrăgostiților. Malvolia suferă și ea din cauza a ceea ce i se întâmplă... Dar cred că, într-un fel, și noi ne-am obișnuit să ne complăcem în suferință și poate căutăm uitarea suferinței. Trăim într-o lume în care suntem învățați, mai ales prin aplicațiile de dating, că mereu există cineva mai bun, că ne putem alege pe cineva mai bun. Și chestia asta ajunge să ne afecteze, pentru că nu mai avem nimic concret. Cum spune și Matei Vișniec, boala acestui secol este că nu sunt duse mai departe începuturile. Lumea trăiește doar în începuturi, în entuziasmul începuturilor și atât.
E.P.: Trăiesc și personajele lui Shakespeare acest entuziasm al începuturilor? Se epuizează și dragostea odată cu el la final?
B.N.: Eu optez la final pentru demascarea și comicul acestui „ne îndrăgostim la click". La sfârșit, toată lumea are șansa să fie cu toată lumea. Asta este direcția în care simt că merge spectacolul.
E.P.: La acest lucru vă refereați când spuneați că ați păstrat finalul?
B.N.: Nu neapărat. Finalul din mintea mea, care va exista și în spectacol, era un Caruso cântat de Feste - pe care îl joacă Anca Hanu.
E.P.: Spuneați că spectacolul a evoluat mult mai comic decât anticipaserăți. Ce rol au avut actorii Naționalului clujean în concretizarea lui scenică și în adaptarea piesei?
B.N.: Au avut un rol esențial. Și cred că nici nu am mai avut o chimie atât de bună în proiectele de până acum. Fiecare repetiție se duce atât de organic dintr-un punct în altul! Sau, din contră, se oprește organic. Am întâmpinat și scene pe care le-am deslușit foarte greu, unde ne-am blocat împreună. Din punctul meu de vedere, este o colaborare sau, mai degrabă, o întâlnire ca o călătorie prin deșert, în care am pornit împreună. Și totul a părut atât de ușor, încât nu am observat nici vântul, nici căldura, nici frigul nopților. Am împărțit apa și am ajuns cu toții în capătul celălalt. Iar asta a fost o bucurie imensă pentru mine, pentru echipa mea... Și, mai ales, va fi o bucurie pentru spectatori, fiindcă sunt convins că vor resimți această energie.