Arhiva de cronici

„Spectacolul are ritm cinematografic şi o plastică a mişcării amintind de atributele dansului modern. Întreaga trupă joacă frenetic, dar cu exactitatea unui ceasornic, deşi la diapazonuri diferite.“

Judecarea cazului de omor al unui tânăr care şi-a ucis tatăl în condiţii neelucidate, prilejuieşte celor 12 juraţi de diferite provenienţe, potrivit legislaţiei americane  o dezbatere care se tensionează pe parcurs. Pentru că de la momentul întâlnirii când lucrurile păreau clare în favoarea condamnării şi până la achitarea decisă în final, argumentele  vinovăţiei cad unul după altul. Provocarea acestei re-judecări vine din partea unui tânăr,  care el însuşi are la activ o experienţă similară şi se adresează pe măsură ce trebuie să ridice mâna la vot fiecăruia dintre participanţii la judecată expuşi astfel unui examen de conştiinţă.   Biografiile personale aduse drept argument  scot la iveală volatilitatea ideii de dreptate, iar reconstituirea faptelor la care se ajunge indică subiectivism la unii, superficialitate sau necunoaştere la alţii. Iată , în concluzie cât de uşor pot fi distruse vieţi, destine, şi ce fragilă e linia de demarcaţie dintre guilty şi not guilty, problemă veche dar mai ales nouă pentru că zeiţa dreptăţii  tot legată la ochi a rămas. Tânărul regizor Tudor Lucan a fost ispitit cred alegând textul  de  structura lui dramatică închegată şi mai ales de soliditatea rolurilor având de unde alege din bogata trupă  clujeană 12 actori corespunzători.    De la seniorul Cornel Răileanu care impresionează prin ţinuta sobră, aristocrată, dominată de calm şi echilibru cu ştiinţa gestionării reacţiilor cu şi fără vorbe până la impetuosul Cristian Grosu care ameninţă să strice armonia raţională a argumentelor cu precipitarea impulsivă a jocului, de la seninătatea şi puterea de convingere cu care Matei Rotaru îl înzestrează pe tânărul desemnat de autor să declanşeze procesul şi până la pragmatismul omului de afaceri portretizat exact de Ionuţ Caras, de la sentimentalul Ruslan Bârlea la atenţia reflexivă a lui Ovidiu Crişan căruia îi opune precipitarea, dinamismul său Cătălin Herlo, tabloul completat de Emanuel Petrean, Doru Bordea, Petre Băcioiu, Cătălin Codreanu e imaginea însăşi a societăţii cu posibilele atitudini de care depinde  aici chestiunea vitală a unei sentinţe de condamnare.   Dezbaterea e condusă cu mână sigură de regizor şi chiar dacă derapează uneori din cauza falsetului unor acute  are în cele din urmă darul esenţial al asumării. Decorul lui Adrian Damian descrie un spaţiu aulic definitoriu pentru caracterul de for public al problemei puse , cu o metaforă dominantă , respectiv desenul sub forma tablei de şah din paviment. În plus e ofertant pentru desfăşurarea strategiilor de mişcare ale spectacolului contribuind la succesul reprezentaţiei. Cum filmarea s-a produs la o reprezentaţie cu public în sala istorică a naţionalului centenar am fost surprinsă să constat reacţiile nepotrivite ale unui public dornic să se amuze şi deci râzând cu şi fără rost. 

Un articol de Doina Papp, Adevărul - Blogguri, 2 martie 2021
Oameni furioşi şi Cartofori pe scena Naţionalului din Cluj

„Spectacolul e nu despre doi nebuni, ci despre toți nebunii din lumea asta, ce-și caută locul și menirea în societate, prin și printre oameni. Indiferent de traumele suferite și de sechelele survenite în urma lor, fiecare se regăsește și se sprijină pe un altul, și, astfel, piesa, deși are o temă tragică, reușește, în regia lui Sorin Misirianțu, să devină altceva: nici dramă, nici tragedie, nici tragi-comedie, ci o pură și simplă poveste veselă despre prietenie, despre amor și despre viață, cu happy-end, în care problemele și problematica unor nebuni sunt doar un pretext pentru a ilustra în subtext problemele și problematica nebuniei «normale», în care ne recunoaștem majoritatea, cei care nu se recunosc fiind de fapt adevărații bovarici și nebuni.“