Teatrul Național Cluj-Napoca deschide sezonul teatral cu premiera spectacolului Țiganiada după Ion Budai-Deleanu, pe un scenariu de Cătălin Ștefănescu, în regia lui Alexandru Dabija, premieră care va avea loc duminică, 23 septembrie 2018, de la ora 19:00. Colaborarea regizorului cu Naționalul clujean, din 1979 și până acum, este una benefică. Alexandru Dabija a montat nouă spectacole, Țiganiada fiind al zecelea titlu, prilej cu care i-am adresat câteva întrebări.
Pentru început, inserăm un fragment dintr-un portret al regizorului făcut de criticul Doina Modola: „Alexandru Dabija este o prezenţă atât de năstruşnică şi de năbădăioasă, încât captivează, fascinează, deblochează, dezinhibă, eliberează. În procesul montării, se estompează în operă, lăsând cu generozitate şi gratitudine actorului performanţa. Demonstraţia sa rămâne întotdeauna implicită, mediată, dedicată.
Şi totuşi, cu aceeaşi discreţie, neaşteptată la un personaj atât de special, Alexandru Dabija este un poet al imaginii, pe care o compune, o apropie, o depărtează, o ecranează, o efasează, îi asigură unitate, stil, semnificaţie. Este un rapsod îndrăgostit şi statornic al artei pe care o slujeşte, cu patimă ascunsă, cu ironie, cu spirit ludic, cu bucurie. Pentru el, teatrul e o primă şi veşnic tânără iubire, în care mângâie tandru anii, deceniile, trecerea vremii, urmele vremii, cu amintirea neştearsă a emoţiei adevărate, sincere, totale, de la primele întâlniri. Întâlniri în care şi astăzi caută şi regăseşte fiorul descoperirii dragostei dintâi.“
O nouă premieră la sala mare a Teatrului Național din Cluj-Napoca: Meșterul Manole de Lucian Blaga. După spectacolul din 1930 în direcția de scenă a lui Ștefan Braborescu și aceea din 1973 în regia lui Alexa Visarion, vă așteptăm la o nouă punere în scenă a textului blagian. Premiera va avea loc sâmbătă, 9 iunie 2018, de la ora 19:00. Pentru introducerea în atmosferă le-am adresat câteva întrebări regizorului spectacolului Andrei Măjeri și creatorului costumelor Lucian Broscățean.
Eugenia Sarvari: Andrei Măjeri, ești absolvent al Facultății de Teatru și Televiziune a Universității „Babeș-Bloyai“ din Cluj, promoția 2014. Primul spectacol pe care l-ai montat la Naționalul clujean, a fost Cutia Pandorei de Katalin Thuróczy. Tot aici ai mai regizat două texte de Rodrigo García, Agamemnon și Moarte și reîncarnare într-un cowboy în 2015 și 2016. Cum ai ajuns la Meșterul Manole în 2018?
Andrei Măjeri: Este pentru prima dată când mi se propune un text. Tot timpul eu am fost cel care mi-am ales piesele pe care urma să le montez. Meșterul Manole a fost gândul domnului Mihai Măniuțiu, idee asupra căreia am meditat îndelung, primul instinct fiind acela de a refuza. Simțeam că nu voi putea spune nimic nou cu acest text. M-am înșelat. Am revenit asupra lui și totodată am intrat mai adânc în universul lui Blaga cu alte texte dramatice, filosofice, dar mai ales poezie. Mi-am dat seama că este un text viabil, care merită revizitat. Iar pentru actori este o șansă de a se întâlni cu niște partituri extraordinare. Ulterior, i-am mulțumit domnului Măniuțiu că m-a provocat astfel.
Teatrul Național „Lucian Blaga“ din Cluj-Napoca vă invită la premiera spectacolului MEȘTERUL MANOLE de Lucian Blaga, care va avea loc în sala mare, sâmbătă, 9 iunie, de la ora 19:00, în regia lui Andrei Măjeri.
Piesa Meșterul Manole a fost scrisă între 1 mai și 15 septembrie 1926 și publicată în 1927 la Editura Dacia Traiană din Sibiu. Premiera absolută a avut loc în 6 aprilie 1929 la Teatrul Național din București în direcția de scenă a lui Soare Z. Soare, rolul lui Manole fiind interpretat de A. Pop Marțian, iar al Mirei de Aura Buzescu. La 11 februarie 1930 a avut loc premiera piesei la Teatrul Național din Cluj în regia lui Ștefan Braborescu, Manole fiind Ion Tâlvan, iar Mira V. Cronwald. Lucian Blaga a prelucrat mitul Meșterului Manole, de largă circulație în sud-estul european, în care iubirea puternică, mai presus de viață a lui Manole pentru Mira se îmbină cu patima de zămislire a unei opere care să sfideze timpul. Manole, ființă luciferică, luptă pentru cucerirea eternității prin propria creație.
O nouă premieră bate și la ușa „Euphorion"-ului Naționalului clujean: spectacolul după piesa lui Matei Vișniec, pus în scenă de Răzvan Mureșan, Despre senzația de elasticitate când pășim peste cadavre, care va avea loc duminică, 10 iunie 2018, de la ora 19:00. Ne-am gândit că nu ar fi tocmai rău venite niște întrebări pe care, iată, i le-am pus însuși autorului piesei, cunoscutul dramaturg Matei Vișniec.
Eugenia Sarvari: În anul 1999, regizoarea Anca Bradu monta la Teatrul Național din Cluj un text al dumneavoastră: Arie lejeră pentru cal și cămilă. Au trecut apoi câțiva ani până când, în urma unei „întâlniri din categoria celor care provoacă miracole" petrecută la sfârșitul anului 2003 l-ați întâlnit pe eseistul Ion Vartic, pe atunci director al Naționalului clujean, la Paris, întrevedere care v-a motivat să terminați piesa Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, aflată pe atunci „în șantier" - după cum declarați chiar dumneavoastră în caietul-program al spectacolului - și care a avut premiera mondială la 25 septembrie 2004, în regia lui Radu Afrim. De atunci, a devenit aproape o datorie de onoare pentru teatrul nostru să monteze textele dumneavoastră: Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, Bâlci: Femeia țintă și cei zece amanți ambele în regia Monei Marian, Spectatorul condamnat la moarte, Richard al III-lea se interzice în regia lui Răzvan Mureșan, Angajare de clovn în regia lui Sorin Misirianțu și acum Despre senzația de elasticitate când pășim peste cadavre, în regia aceluiași Răzvan Mureșan. De unde acest titlu?
Matei Vișniec: Vorbeaţi de întîlniri care provoacă miracole... Și piesa Despre senzaţia de elasticitate... s-a născut dintr-o astfel de întîlnire. Mă aflam, în urmă cu zece ani, la Salonul cărţii de la Paris unde moderam o discuţie despre Eugen Ionescu. Mai mulţi scriitori şi intelectuali evocau persoana dramaturgului, dar cel mai mult m-au tulburat amintirile eseistului şi istoricului literar Nicolae Balotă. El a povestit cum, în închisoare fiind, la Jilava, în anii '50, împreună cu Constantin Noica, a rîs cu poftă cînd un alt deţinut, Nicolae Steinhardt, le-a vorbit despre o anumită piesă „absurdă" scrisă de Ionescu, Cîntăreaţa cheală.
În acele momente, ascultîndu-l pe distinsul profesor Balotă, în mintea mea a răsunat un fel de semnal de alarmă. Un fel de voce care mă avertiza „atenţie, aici se ascunde o situaţie dramatică puternică, aici ai un subiect de piesă!". Deseori de altfel am funcţionat aşa. Uneori citesc presa, sau discut cu diverse persoane, sau mă plimb pe străzi şi „vocea" începe să se agite, „atenţie, subiect de piesă..."
