regia tehnică: Vlad Negrea
lumini: Jenel Moldovan, Andrei Mitran
sonorizare: Adrian Lăcătuș
sufleor: Alina Dragoș
Cu o veselie irezistibilă, spectacolul Un altfel di Harap-Alb plonjează direct în mitosfera desacralizată a lumii contemporane, pe care o comentează jucăuș, dar totodată cu discernământ critic. Păstrând structura narativă a poveștii lui Ion Creangă, regizorul și autorul Ionuț Caras folosește basmul ca pretext al pledoariei pentru înțelegerea, asumarea și, pe cât posibil, transformarea actualității românești. De această dată, Harap-Alb pornește într-o aventură diferită, populată de figuri recognoscibile pentru publicul românesc, a cărei miză devine pe alocuri socio-politică. Astfel, eterna luptă dintre bine și rău se traduce în confruntarea directă a cinstei cu corupția, a culturii cu ignoranța și a implicării civice cu nepăsarea. Înfrângerea Împăratului Roș - în noua versiune un baron local care, de sub straturile de distorsionare satirică, ne amintește de fantomele ce bântuie prezentul și trecutul recent românesc - are deci un efect terapeutic, arătându-ne finalul fericit pe care l-am putea trăi dacă am acționa în spiritul unei solidarități colective.
Am scris Un altfel di Harap-Alb ca pe o joacă obraznică, dintr-un impuls de a face mișto de lucrurile care mă deranjează sau care mi se par ridicole în această perioadă. E felul meu de a scoate limba în fața rigidității și a absurdităților de care ne lovim zi de zi, fie în viața reală, fie în cea imaginară din online. În același timp, e și o reverență în fața unui autor care-mi place mult și a unei specii literare - basmul - care ne-a însoțit mereu devenirea.
Cu Ion Creangă m-am împrietenit de mic. Când am deprins cititul, destul de devreme, memoram cu ușurință și aviditate capitole întregi din Amintiri din copilărie, pe care le recitam apoi bunicilor care mă ascultau cu gurile căscate. Râdeam singur de năstrușniciile personajelor și îmi îmbogățeam vocabularul cu vorbe de duh sau alte bazaconii. Am revenit apoi, periodic, la scrierile și la umorul lui, chiar și la cel mai buruienos.
Nu e prima dată când mă apropii de acest basm, am mai încercat cu unii din foștii mei studenți o dramatizare a poveștii cu mare accent pe improvizația fizică. A ieșit un examen-spectacol destul de amuzant. Evident, ce veți vedea acum, în sala mare, nu are nici o legătură cu acea experiență.
Un adolescent va vedea o comedie cu slang, meme* și multă caterincă, un adult va considera că asistă la un pamflet politic iar un profesor va putea discuta despre o reinterpretare modernă a canonului. Așadar, păstrând gândul pe care l-am avut și când am lucrat Cartoforii sau Audiția, consider că teatrul e pentru fiecare. Cu cât mai mulți - cu atât mai vesel!
Și totuși, despre ce este vorba?
Am păstrat în linii mari scheletul narativ al lui Creangă, construind o satiră teatrală care radiografiază, cu umor și empatie (zicem noi), miturile urbane, impostura politică, precaritatea socială și idealurile pervertite. Personajele clasice sunt reinventate ca figuri familiare ale peisajului actual. Deci fiți fără grijă, veți da peste Spânul, Flămânzilă & Co sau Fata Roșie în povestea noastră. Doar că... puțin modificați. În această călătorie prin absurdul românesc contemporan, Un altfel di Harap-Alb păstrează miza arhetipală a basmului - lupta binelui contra răului - dar o traduce în limbajul crizei identitare, al populismului regional și al unei tinereți suprasaturate de meme (din nou, acel cuvânt...), lozinci și indignare.
Ceea ce se obține nu e doar o comedie politică, ci o formă de storytelling scenic adaptată unei generații vizuale, sarcastice și greu de păcălit.
*O memă este o idee, imagine, frază sau comportament care se răspândește rapid din om în om, adesea cu variații, într-o comunitate - mai ales în mediul digital. În online poate fi:
- o poză cu text ironic (de obicei reacțional sau critic)
- o glumă vizuală recurentă
- o secvență video scurtă devenită virală
- o frază sau un gest recognoscibil, repetat și remixat.
Cuvântul „memă" vine din limba engleză: meme - un termen inventat de Richard Dawkins în cartea sa The Selfish Gene (1976). El l-a creat prin analogie cu cuvântul gene, pentru a desemna o unitate culturală de transmisie, care se „reproduce" și se „evoluează" la fel cum o fac genele în biologie.
Etimologic, meme provine din grecescul „mīmēma" (μίμημα) care înseamnă „ceva imitat".