script by Andreea Iacob
director:
Andreea Iacob
video projections:
mate
stage manager:
Arhidiade Mureşan
lights technician:
Alexandru Corpodean, Ionuţ Maier
sound technician:
Vasile Crăciun
The production, made in partnership with the Gherla Maximum Security Penitentiary, Cluj-Napoca exterior section, has a cast comprised exclusively of women inmates. The script is an original one, based on real stories from the lives of the women in the cast, who not only act in the production, but they also share with us fragments, images and emotions from their families’ history. As a result, the production will gather, in a puzzle-like fashion, threads from the lives of the grandparents and children of these women, mirror-stories from their past and their future, capable to reflect their own lives.
Selfie is part of a series of theatre productions created, as of 2009, within the Gherla Penitentiary, with the purpose of diversifying the activities dedicated to the inmates from the penitentiary system and of creating a connection between these persons and the “outside” world. Each time, Cluj-Napoca National Theatre was a partner in this project and these productions were performed once at the “Euphorion” Studio.
The novelty this year is represented by the fact that this is now a production f the Cluj-Napoca National Theatre. As a result, the production will be included in our repertoire and will presented several times. In this context, Cluj-Napoca National Theatre is the first Romanian professional institution to embark in such a community project.
The production is made in partnership with the Gherla Maximum Security Penitentiary, Cluj-Napoca exterior section.
Ticket prices:
25 lei, 20 lei;
10 lei - discount for pupils, students and pensioners.
Andreea Iacob, Award for Best Director at the Multiart Festival for inmates, Nottara Theatre, Bucharest, 23-24 November 2016.
Opening date: Wednesday, October 5 2016
"Euphorion" Studio
12+
1h
„Vorbim despre un spectacol care nu numai că mi-a plăcut - m-a impresionat și mi-a atins coardele sociale, ca să zic așa, pentru că e un spectacol care te face să gândești, un spectacol pe care l-ați creat cu persoane deținute, cu femei. (...) Am impresia, cel puțin așa am simțit la sfârșit, că acele persoane au câștigat un fel de încredere extraordinară în dumneavoastră, că v-au îndrăgit și s-a întâmplat un schimb de încredere între dumneavoastră și «actori».“
„Emoţia care m-a cuprins vine din umanul acestui spectacol. Atât de profund uman încât nu poţi privi la conturul identitar social al deţinutelor de pe scenă. Bineînţeles că nu uiţi nicio secundă că ai în faţă nişte persoane private de libertate, aceasta este miza, însă delicateţea cu care construcţia textului şi a spectacolului nu atinge motivele condamnării celor opt protagoniste şi nici datele lor personale (am avut chiar dubii că Monica Iacob Ridzi chiar este ea, a trebuit să verific...), ci identitatea lor conturată exclusiv prin prisma sentimentelor şi emoţiilor profunde pe care le manifestă şi care le aduc printre noi, în ciuda unei situaţii dificile temporare prin care trec, ne arată de la început până la sfârşit că graniţa între captivitate şi libertate este foarte firavă.“
În luna octombrie a anului trecut, am fost invitată la Întîlnirile internaționale de la Cluj și am văzut, printre altele, o piesă care m-a răvășit pur și simplu: SELFIE, în regia tinerei regizoare Andreea Iacob. Ca toți invitații, primisem un pliant despre spectacol, dar informațiile erau seci: „distribuția este formată exclusiv din femei private de libertate de la Penitenciarul de Maximă Siguranță, secția exterioară Cluj-Napoca", fapt care m-a incitat să merg... să văd... (...) nu știu ce au făcut acele femei, căci regizoarea are decența de a lăsa deoparte povestea lor. Ea însă le pune să caute singure răspunsuri. Să redescopere inocen¬ța din ele, parcurgînd drumul invers: spre copilărie. (...) Femeile își țineau privirea în jos, dar uneori și-o ridicau și priveau oamenii din sală. Erau îmbrăcate simplu, în negru, cu pantofi sau cizme negre, iar părul era lăsat liber ori prins în coadă de cal. Îngrijite, una chiar vopsită și pensată. Încercau să arate bine, pe cît posibil, păstrînd vechi obiceiuri chiar și în claustrare. Totuși, în povestea uneia apar stelele și luna, pe care le privea cu nesaț la țară, și încheie: „și acum îmi place să privesc stelele și luna!" M-a trecut un fior... Cînd? Cum se văd stelele și luna după gratii?? (...)Meritoriu îmi pare gestul Teatrului Național din Cluj de a include în repertoriul său permanent piesa aceasta. E ceva unic în România. Cred că astfel spectacolul va putea fi văzut de foarte mulți oameni, iar la un moment dat, aceste femei vor fi libere și vor ajunge și ele de partea noastră, trăind spectacolul cu ochii și sufletul nostru.
