scenariu de Andreea Iacob
regia:
Andreea Iacob
proiecţii video:
mate
regia tehnică:
Arhidiade Mureşan
lumini:
Alexandru Corpodean, Ionuţ Maier
sonorizare:
Vasile Crăciun
Spectacolul, realizat în parteneriat cu Penitenciarul de Maximă Siguranţă Gherla, Secţia exterioară Cluj-Napoca, are o distribuţie formată exclusiv din femei private de libertate. Scenariul este unul original, creat pe baza unor poveşti reale din viaţa femeilor din distribuţie, care participă la acest spectacol nu doar jucând, ci şi împărtăşind cu noi fragmente, imagini şi stări din istoria familiilor lor. Astfel, spectacolul va reuni, ca un puzzle, fire din viaţa bunicilor şi a copiilor acestor femei, poveşti-oglindă din trecutul şi din viitorul lor, care le oglindesc propriile vieţi.
Montarea face parte dintr-o serie de spectacole de teatru realizate în cadrul Penitenciarului Gherla, începând din 2009, cu scopul de a diversifica activităţile dedicate persoanelor private de libertate din sistemul penitenciar şi de a crea un liant între aceste persoane şi cele de „afară“. De fiecare dată, Teatrul Naţional Cluj-Napoca a fost partener al acestui proiect, astfel încât aceste spectacole au avut câte o reprezentaţie în Studioul „Euphorion“.
Noutatea acestui an o reprezintă faptul că acest spectacol este o producţie a Teatrului Naţional Cluj-Napoca. Astfel, montarea va intra în repertoriul teatrului şi va avea mai multe reprezentaţii, Teatrul Național Cluj-Napoca devenind prima instituţie profesionistă din România care îşi asumă un astfel de demers comunitar.
Spectacol realizat în parteneriat cu Penitenciarul de Maximă Siguranţă Gherla, Secţia exterioară Cluj-Napoca.
Prețul biletelor:
25 lei, 20 lei;
10 lei - reducere pentru elevi, studenţi şi pensionari.
Andreea Iacob, Premiu de regie la Festivalul Multiart pentru deținuți, Teatrul Nottara, București, 23-24 noiembrie 2016.
Data premierei: miercuri, 5 octombrie 2016
Studio „Euphorion“
12+
1h
„Vorbim despre un spectacol care nu numai că mi-a plăcut - m-a impresionat și mi-a atins coardele sociale, ca să zic așa, pentru că e un spectacol care te face să gândești, un spectacol pe care l-ați creat cu persoane deținute, cu femei. (...) Am impresia, cel puțin așa am simțit la sfârșit, că acele persoane au câștigat un fel de încredere extraordinară în dumneavoastră, că v-au îndrăgit și s-a întâmplat un schimb de încredere între dumneavoastră și «actori».“
„Emoţia care m-a cuprins vine din umanul acestui spectacol. Atât de profund uman încât nu poţi privi la conturul identitar social al deţinutelor de pe scenă. Bineînţeles că nu uiţi nicio secundă că ai în faţă nişte persoane private de libertate, aceasta este miza, însă delicateţea cu care construcţia textului şi a spectacolului nu atinge motivele condamnării celor opt protagoniste şi nici datele lor personale (am avut chiar dubii că Monica Iacob Ridzi chiar este ea, a trebuit să verific...), ci identitatea lor conturată exclusiv prin prisma sentimentelor şi emoţiilor profunde pe care le manifestă şi care le aduc printre noi, în ciuda unei situaţii dificile temporare prin care trec, ne arată de la început până la sfârşit că graniţa între captivitate şi libertate este foarte firavă.“
În luna octombrie a anului trecut, am fost invitată la Întîlnirile internaționale de la Cluj și am văzut, printre altele, o piesă care m-a răvășit pur și simplu: SELFIE, în regia tinerei regizoare Andreea Iacob. Ca toți invitații, primisem un pliant despre spectacol, dar informațiile erau seci: „distribuția este formată exclusiv din femei private de libertate de la Penitenciarul de Maximă Siguranță, secția exterioară Cluj-Napoca", fapt care m-a incitat să merg... să văd... (...) nu știu ce au făcut acele femei, căci regizoarea are decența de a lăsa deoparte povestea lor. Ea însă le pune să caute singure răspunsuri. Să redescopere inocen¬ța din ele, parcurgînd drumul invers: spre copilărie. (...) Femeile își țineau privirea în jos, dar uneori și-o ridicau și priveau oamenii din sală. Erau îmbrăcate simplu, în negru, cu pantofi sau cizme negre, iar părul era lăsat liber ori prins în coadă de cal. Îngrijite, una chiar vopsită și pensată. Încercau să arate bine, pe cît posibil, păstrînd vechi obiceiuri chiar și în claustrare. Totuși, în povestea uneia apar stelele și luna, pe care le privea cu nesaț la țară, și încheie: „și acum îmi place să privesc stelele și luna!" M-a trecut un fior... Cînd? Cum se văd stelele și luna după gratii?? (...)Meritoriu îmi pare gestul Teatrului Național din Cluj de a include în repertoriul său permanent piesa aceasta. E ceva unic în România. Cred că astfel spectacolul va putea fi văzut de foarte mulți oameni, iar la un moment dat, aceste femei vor fi libere și vor ajunge și ele de partea noastră, trăind spectacolul cu ochii și sufletul nostru.
