după Anița Cudla
dramatizare de Sorin Misirianțu
regia:
Sorin Misirianţu
scenografia:
Cristian Rusu
asistent de scenografie:
Felicia Ștefan
Distribuţia:
Elena Ivanca
Sorin Misirianţu
regia tehnică:
Vlad Negrea
lumini:
Ionuț Maier, Andrei Mitran
sonorizare:
Vlad Negrea
proiecţii video:
Vasile Crăciun
sufleor:
Alina Forna
20 de ani în Siberia este un spectacol-mărturie, o actualizare necesară în conștiința publică a martiriului îndurat de populația românească din Bucovina de Nord după ce acest teritoriu a ajuns sub dominație sovietică în 1940. O femeie simplă dintr-un sat situat în apropierea Cernăuțiului, mânată de forța și pragmatismul generațiilor care au cunoscut ambele războaie mondiale, nu doar că supraviețuiește unei deportări arbitrare alături de cei trei băieți mici, înfometării, bolilor și muncii forțate, dar reușește să scrie una dintre cele mai emoționante cronici ale supraviețuirii sub teroarea stalinistă. Regizorul Sorin Misirianțu transpune scenic povestea Aniței Cudla, întruchipată de actrița Elena Ivanca, extrăgând potențialul teatral din paginile faimosului jurnal scris de bucovineancă și oferindu-l publicului într-o formă concentrată și esențializată. Astfel, tensiunea dintre integritatea mamei forțate, uneori, să sfideze chiar și legile naturii și perversitatea unui sistem discreționar, întruchipat de personajul simbolic al Locotenentului, se descarcă într-un demers teatral emoționant, ce solicită un profund exercițiu de empatie, atât colectiv, cât și individual.
„Populația din Bucovina a făcut parte dintr-un plan de anihilare a românilor – trimiși ca soldați pe front în prima linie sau la muncă silnică în regiuni greu accesibile, unde se stingeau în condiții inimaginabile. Spectacolul nostru are datoria de a ne face să nu uităm niciodată asta. Să-i cinstim în fiecare zi pe eroii noștri, pe martirii noștri! Dacă vom reuși printr-un act artistic asta, înseamnă că munca noastră n-a fost în zadar! Ne înclinăm în fața acestor îngeri!” Sorin Misirianțu
Data premierei: February 2025
Următoarele reprezentaţii |
duminică, 6 aprilie 2025, ora 19:00 |
|
sâmbătă, 26 aprilie 2025, ora 17:00 |
|
Studio „Euphorion“
14+
1h
Elena Ivanca, actriță înzestrată cu un uriaș talent, realizează un recital actoricesc remarcabil, de mare impact asupra publicului. Este lecția de istorie servită prin teatru despre o perioadă neagră din zbuciumata existență a neamului românesc. Este mărturia suferințelor îndurate de o femeie simplă care a trecut prin două războaie, a fost deportată 20 de ani în Siberia, după care a revenit pe plaiurile natale. [...] Zidul separării, al recluziunii istorice e sugerat în spectacol prin geometrizarea scenei. Delimitare laterală și centrală printr-un perete scund, sugestie carcerală. Scenograful Cristian Rusu mai are în vedere un ecran pe care sunt proiectate imagini de o ferocitate sinistră și o moviliță mocirloasă sau pietroi cu rol claustrant, loc al dezolării și al neputinței. Femeia e înveșmântată în straie cernite, cu broboadă neagră pe cap, apoi îmbrăcată cu pufoaică matlasată gri, cu numărul 4.800 înscris pe mânecă, semn al depersonalizării indivizilor ajunși în gulag ca în lagărele naziste. Poartă pretutindeni cu ea o valiză în care se află voalul alb de mireasă, simbolul fericirii pierdute.
Adrian Țion, Teatru-document - 20 de ani în Siberia,
LiterNet.ro și Făclia de Cluj
Elena Ivanca aduce la viață acest rol cu o forță emoțională impresionantă, întruchipând durerea, curajul și determinarea unei mame care refuză să renunțe. Costumată simplu, într-o rochie, cu un șal purtat pe cap și cizme joase din piele, Anița își poartă mereu cu ea o mică valiză - un simbol al trecutului, în care ascunde singurul lucru rămas neatins de suferință: vălul ei de mireasă. Scenografia semnată de Cristian Rusu este construită în jurul unui gard pătrat, din lemn și beton, evocând ideea de prizonierat. Pe fundal, un ecran proiectează imagini simbolice - cruci dintr-un cimitir, un vultur în atac, sugerând amenințarea sovietică, toate contribuind la atmosfera de teroare și disperare. O piatră uriașă adăugată pe scenă evidențiază munca grea la care erau supuși deportații. [...] Alături de Elena Ivanca, Sorin Misirianțu interpretează rolul locotenentului sovietic, un personaj crud și arogant, care domină scena printr-o combinație de violență, cinism și ironie. Îmbrăcat în uniformă de epocă, vorbind și cântând cu un aer de superioritate, locotenentul devine simbolul opresiunii sovietice și al nedreptății. El o umilește pe Anița, o torturează psihologic, încercând să o frângă, însă aceasta rezistă prin credință și dragoste maternă.
Bianca Tămaș, 20 de ani în Siberia - o premieră emoționantă la Teatrul Național din Cluj-Napoca,
Clujul Cultural
Povestea Aniței transpusă ilustrativ de Elena Ivanca impresionează prin redarea tragediei vieții țărăncii care se luptă cu o istorie vitregă. Vitregia și teroarea sunt redate prin personajul locotenentului jucat abil de Sorin Misirianțu. Cele două personaje exemplifică condensarea ilicită a puterii doar de o parte, iar cine se află la celălalt capăt nu poate avea decât de suferit. Astfel, Anița are de înfruntat o serie grea de împovărări - foamea, frigul, frica ("Lumia era așia de plină de frică, că se temia și de umbra ei", p. 129), munca forțată, boala (păduchii, dar mai ales scorbutul), nevoia de îmbrăcăminte (realizate totuși din pânze și fire adunate de ei), fără ca aceste ostilități să îi schimbe comportamentul și gândirea.
Paul-Daniel Golban, A face istoria prezentă: Spectacolul-mărturie „20 de ani în Siberia",
Ficțiunea

Anița Cudla s-a născut în 1904, în Bucovina de Nord - pe atunci parte din Austro-Ungaria -, într-o familie de țărani înstăriți. Când avea doar 10 ani, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, forțele combatante ale Puterilor Centrale și ale Imperiului Țarist au început să se succeadă prin mica lume cândva tihnită, lăsând în urmă fisuri pe care următoarea conflagrație avea să le desăvârșească aproape 30 de ani mai târziu.
În 1940, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, Uniunea Sovietică a pus stăpânire pe teritoriul bucovinean, care devenise între timp pământ românesc. Anița era măritată și avea trei copii, îngrijindu-se totodată și de mama paralizată în urma unei mai vechi întâlniri cu soldații ruși, pe vremea războiului precedent. Deși, speriată de perspectiva ocupației rusești, hotărâse să treacă granița în Vechiul Regat, alături de întreaga familie, de fratele ei și de alți consăteni refugiați, insistențele soțului care nu voia să își abandoneze gospodăria au întors-o din drum, pecetluindu-i astfel soarta. La 13 iunie 1941, noaptea, Anița, bărbatul ei, Chirică Cudla, și cei trei băieți au fost ridicați de soldații sovietici și scoși cu forța din casă pentru a fi deportați. Bătrâna invalidă a fost însă lăsată în urmă. Aruncată împreună cu copiii în vagoanele care îi transportau pe deportați către Siberia, Anița a reușit să le scrie în grabă un mesaj mamei și fraților, pe care l-a aruncat din tren în speranța că va fi găsit (ceea ce, în împrejurări aproape miraculoase, s-a și întâmplat). Pe Chirică nu avea să îl mai vadă niciodată; în cele din urmă, a aflat că acesta murise într-un lagăr de muncă, la un an după deportare.
Deși nu era nici pe departe o femeie învățată, Anița și-a consemnat experiența exilului într-un manuscris care avea să fie publicat cu titlul 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean în 1991, la editura Humanitas, după ce fusese adus clandestin în țară, în 1982, de nepotul ei de frate, Gheorghe Nandriș. Această carte reprezintă una dintre cele mai emoționante și cutremurătoare mărturii ale suferințelor îndurate de români în lagărele de muncă din Siberia. În paginile ei se conturează, în limbajul firesc și evocator al unei povestitoare înnăscute, secvențe de o duritate extremă din lupta unei mame pentru supraviețuirea copiilor ei. Biruind foametea, frigul extrem, munca istovitoare și boli aproape fatale, Anița și cei trei fii au revenit în cele din urmă în satul lor, acum parte din Uniunea Sovietică, trebuind să se lupte cu autoritățile locale pentru recuperarea casei și a pământului care le aparțineau de drept. La 13 iunie 1961, la exact 20 de ani de la deportare, familia Cudla și-a răscumpărat proprietatea, luând viața de la capăt în satul natal. Anița a murit în 1986 și este, astăzi, un simbol al rezistenței prin credință și tenacitate în fața opresiunii sistemelor totalitare.
Asemenea destinului autoarei, drumul parcurs de manuscrisul Aniței Cudla de la crearea sa la publicare a fost presărat de obstacole, traversând ultimele decenii comuniste și încheindu-se abia după 1989, în zorii democrației românești. Considerat una dintre cele mai răscolitoare scrieri ale memorialisticii românești, jurnalul țărăncii bucovinene ilustrează o formă de autenticitate expresivă care transcende rigorile gramaticale și care, în ciuda grafiei instinctuale, nealiniate academic, reușește să recreeze cu duioșie și disperare o lume aflată în plină prăbușire. Anița Cudla a fost deportată în Siberia, alături de fiii săi, în 1941, când Uniunea Sovietică a ocupat Bucovina de Nord. Cei patru s-au întors definitiv acasă la exact 20 de ani de exil, după ce au supraviețuit gerului, înfometării și unui regim draconic de muncă forțată.
În 1982, bătrâna i-a încredințat manuscrisul nepotului ei de frate, aflat în vizită la Cernăuți, și l-a rugat să îl ducă dincolo de graniță, în Republica Socialistă România. Doctorul Gheorghe Nandriș a ezitat în fața unei misiuni atât de riscante, fiind însă convins de rușinea pe care o simțea în fața „acestei firave, dar colosale femei." Prin urmare, bărbatul a reușit să ascundă caietul în raniță, sub pachete de slănină și ceapă. Astfel, a păcălit vigilența autorităților comuniste. Totuși, cartea a văzut lumina tiparului abia în 1991, când Gabriel Liiceanu a primit textul pe adresa Editurii Humanitas, însoțit de o scrisoare semnată de Gheorghe Nandriș. Volumul avea să fie intitulat 20 de ani în Siberia. Amintiri din viața mea.
După mai bine de trei decenii, memoriile Aniței își găsesc, la Teatrul Național Cluj-Napoca, un ecou scenic. Regizorul Sorin Misirianțu se află la a doua întâlnire teatrală cu acest text care, afirmă el, l-a tulburat într-atât, încât a simțit că trebuie să îl împărtășească și cu publicul clujean. De această dată, scenariul explorează profunzimea traumatică a amintirilor Aniței, cuprinzând un al doilea personaj, Locotenentul, care întruchipează simbolic brutalitatea lipsită de sens a gulagului sovietic. Misirianțu decupează evenimentele care au marcat lupta pentru supraviețuire a eroinei, condensând dramaturgic și regizoral povestea acesteia, fără a-i diminua însă impactul.
Dialog cu Sorin Misirianțu, regizorul spectacolului 20 de ani în Siberia
Emma Pedestru: Cum ai ajuns să te apropii sau, de fapt, să te reapropii, ca regizor, de jurnalul Aniței Cudla?
Sorin Misirianțu: M-a tulburat cartea, mi-a transmis stări intense și am simțit să ofer publicului clujean un moment de înălțare trăit de sufletul meu.
E.P.: Cum explici impactul acestor memorii, scrise de o femeie simplă, departe de a fi o intelectuală, asupra culturii românești?
S.M.: Anița Nandriș-Cudla are o inocență a scrisului pe care nu i-a ucis-o niciun guru literar. Scrie din suflet și rămân urme apăsătoare și lacrimi grele pe unde își așterne pana scriitoricească. Faptul că a trăit momentele cumplite din Siberia are un impact determinant asupra cititorului, care empatizează instantaneu cu durerea ei.
E.P.: Ce a presupus munca de adaptare a textului original? Care sunt elementele din el pe care ai mizat pentru transpunerea scenică?
S.M.: Textul surprinde perioada cu puțin înainte de deportare, invazia rușilor, după dictatul de la Viena care ne-a amputat țara, crâncena Siberie și lupta inimaginabilă pentru supraviețuire, acolo, în iad, a acestei femei bucovinene cu trei copii.
E.P.: Care sunt aspectele din personalitatea complexă a Aniței Cudla pe care tu și actrița Elena Ivanca v-ați concentrat în construcția personajului?
S.M.: Sufletul Aniței a trebuit să fie recompus din frânturi de viață, din empatia actriței Elena Ivanca față de suferința și zbaterile bucovinencei noastre. Fără patetism, cu dramatism echilibrat, am încercat să ne cununăm cu adevărul teatral și istoric...
E.P.: Ce semnificație simbolică are prezența Locotenentului în spectacol?
S.M.: Sistemul comunist are pe conștiință o sută de milioane de victime din zeci de țări (Rusia, China ,Cuba, România, Irak, Coreea de Nord, Cambodgia, Libia). Sub pretextul construirii unei noi societăţi fericite, socialismul începe prin împărţirea egală a bogăţiei şi termină cu împărţirea egală a sărăciei... Locotenentul Kuprin este torționarul necesar al unui sistem falimentar. Caracterul nefuncţional al economiei comuniste a dus la folosirea forţei de muncă „arestate", spre a salva sistemul totalitar de așa zisa agresivitate a capitalismului şi imperialismului vestic. Aşa s-a născut iniţial, în mintea maladivă a lui Troţki, apoi a lui Lenin şi Stalin, ideea „gulagului" - aşa numitele lagăre de muncă, dar, în realitate, lagăre de exterminare în masă.
E.P.: Cum îți explici miracolul supraviețuirii eroinei și a fiilor ei?
S.M.: Credința, speranța, dorința, iubirea!!!
E.P.: Cum speri că se va raporta spectatorul de astăzi la modelul oferit de tenacitatea Aniței?
S.M.: Cu cât vor fi mai empatici la istoria zbuciumată a țării noastre și implicit a Aniței vor putea trăi stări înalte și emoție. Pentru mine asta e definiția însăși a teatrului, așa cum iubirea e definiția însăși a lui Dumnezeu.