Atmosfera, ambiguitatea scenică glisează între teatrul absurd (modelul Arabal cu Picnic pe câmpul de luptă e evident) și stereotipiile cazone tip Biloxi blues de Neil Simon. Joseph Heller a avut din cine să învețe. Rigiditatea cazonă, chiar dacă ridiculizată, trimite într-o oarecare măsură și spre ambianța concentraționară din Deșertul tătarilor al lui Buzzati. Între aceste dimensiuni stilistice se desfășoară jocul dublu al actorilor: 1) ca actori, 2) ca personaje. Ieșirile și intrările în rol, în mod deliberat și semnificativ, mai ales ale lui Ionuț Caras, ferchezuit în Căpitanul Starkey, tuns scurt, suplu și robotizat, deschide orizontul receptării spre dezbatere și analiză. Trebuie spus că replicile sunt țipate, nu rostite de persoane umane, ci de niște manechine în acută stare de robotizare. Ionuț Caras devine uman numai când se adresează direct sălii repetând că totul e doar teatru, înscenare și spectatorilor nu li se va întâmpla nimic rău. Deocamdată. Pentru că după bombardarea unui Constantinopol fictiv, urmează Chișinăul, tot fictiv, ales aleatoriu, că așa le-a cășunat unor comandanți superiori, desigur invizibili. Din rațiuni politice, militare? Ce contează! Apoi urmează… Nu se știe cine. Nouă, în sală, ne asigură Ionuț Caras, nu ni se poate întâmpla nimic rău. Răul cel mare i se întâmplă tot lui, în dublă ipostază: cetățean al lumii și tatăl fetei încorporate pe care o trimite la moarte. Ingenioasă multiplicare a personajului-copil trimis la moarte de generația adultă. Sânziana Tarța în dublu rol: menajera, iubita lui Starkey, femeia care face gogoși și fiica lui Starkey, cea care își țipă disperarea încercuirii în circuitul morții. Tot un revoltat împotriva sistemului este Henderson / Matei Rotaru, dezertor nedispus să moară în cadrul unei misiuni comandate de Maiorul / Ovidiu Crișan reprezentant suprem al ordinii cazone gata să omoare pe oricine încalcă ordinile militare.

---

Am bombardat New Haven este povestea scriitorului american Joseph Heller, autor al celebrei cărți Catch-22. Bazată pe experiența personală a autorului, căpătată de acesta în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, piesa a fost tradusă de Ramona Tripa și regizată de László Bocsárdi. Spectacolul montat pe scena Teatrului Național Cluj-Napoca este pledoaria pacifistă obișnuită, by the book, a anticonflictului militar, acum tratată în cheie metateatrală, adică presărată cu solilocvii și monologuri artistice menite a dezvălui capcanele și dificultății conceperii unui spectacol. În acest demers, publicul este luat nu doar ca simplu martor, ci este pus sub directă acuzare pentru greșelile superficialității și a gustului său pentru facil. Deși numele orașului este real, pentru a da fiori oricărui trăitor, din orice colț al pământului (globul pământesc fiind, de altfel, azvârlit între protagoniști, sub formă de minge plutitoare, într-un remake al scenei Dictatorului lui Chaplin), simbolistica sa este imaginară, "haven" traducându-se prin liman, refugiu, adăpost, ceea ce nu de multe ori se asociază, deloc greșit, cu paradisul (precum în expresia "paradis fiscal", provenită de la aceeași paronimie, îndeosebi trecută asupra semnificației sintagmei traduse). Rezultatul este cel al unui avertisment adresat omenirii: atenție, până și Raiul poate fi bombardat.

Joseph Heller s-a născut în 1923, în Statele Unite ale Americii, într-o familie de evrei ruși. Este cunoscut mai ales ca prozator și ca autor al romanului satiric Catch-22 (1961), un punct de referință al literaturii secolului XX.

Experiența de pilot în Al Doilea Război Mondial i-a insuflat o atitudine antimilitaristă fățișă, care se reflectă în opera sa literară și care i-a asigurat celebritatea pe fondul tensiunilor din inima societății americane în perioada Războiului din Vietnam. De-a lungul vieții a continuat să scrie și să publice romane în care satiriza clasa de mijloc, deși niciuna dintre scrierile sale nu a mai atins vreodată succesul romanului de debut. A semnat, de asemenea, scenarii de film și piese de teatru, printre care o dramatizare omonimă după Catch-22.

Scrisă în 1967 și având premiera pe Broadway un an mai târziu, Am bombardat New Haven este, poate, încununarea ambițiilor dramaturgice ale autorului, reflectând preocuparea continuă a acestuia pentru tema războiului, filtrată aici prin același tip de umor absurd care l-a consacrat.

Heller a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură în 1971. În 1998 a publicat un volum de memorii care detalia, printre altele, experiența sa din război. A murit în 1999, după ce terminase un ultim roman - Portrait of an Artist, as an Old Man (Portretul unui artist la bătrânețe). 

Am bombardat New Haven este o piesă satirică anti-război, scrisă în 1967 de autorul american Joseph Heller, la șase ani după publicarea romanului-fenomen Catch-22. Exploatând metateatral granițele instabile dintre artă și realitate, această comedie neagră se constituie pe alocuri ca un dialog cu publicul, reprezentant direct al unei societăți iresponsabile, ce conduce o lume tot mai instabilă, în care războiul este minimalizat sau chiar glorificat. Montat pe Broadway în 1968, textul a generat răspunsuri rezervate în rândurile criticii, cu toate că anumiți comentatori au intuit imediat potențialul dramatic al structurii sale pirandelliene.

Henderson, personajul principal, este un actor oarecare, împăcat cu destinul lui artistic. Alături de colegii de trupă, acesta își pregătește rolul într-un spectacol despre o escadrilă ai cărei membri sunt sacrificați în bombardamente lipsite de discernământ, adesea frizând absurdul. Deși inițial își face datoria fără ezitări, dispariția aparent reală a unui partener de scenă în urma unei astfel de misiuni îl determină pe protagonist să reconsidere certitudinea delimitărilor dintre teatru și viață.

Jucată pentru prima dată în română, comedia neagră a lui Heller a mai fost pusă în scenă în limba maghiară la Teatrul „Tamási Áron" din Sfântu Gheorghe, în regia lui Attila Seprődi⁠, cu cinci decenii în urmă.

Dialog cu regizorul László Bocsárdi

 

 

Emma Pedestru: Cum ai ajuns la acest text, mai puțin cunoscut publicului din România?

László Bocsárdi: Am citit cândva în anii '80 romanul lui J. Heller, Catch 22 (scris în 1961), care are un umor special, un umor deosebit de sarcastic - ce poate fi considerat un precursor al fenomenului  Monty Python - la adresa politicii militariste din vremea aceea a SUA, care și pe mine m-a marcat foarte tare. Pe vremea aceea, ca și astăzi de fapt, eram foarte impresionați de mișcările progresiste anticapitaliste, antistaliniste, care în 1968 au dus la revoluția studenților din Paris și la Primăvara din Praga și care au produs filme ca Hair sau Jesus Christ Superstar și altele. Acum un an, când discutam ce text să punem la Naționalul din Cluj, Bartha József prietenul meu , scenograful cu care lucrez de la începutul carierei, mi-a amintit că există o piesă al lui Heller foarte apropiată ca temă, ca stil și ca limbaj de roman. Recitind textul, l-am găsit din nou foarte actual. Evenimentele politice recente din Europa legate de creșterea influenței mișcărilor de extremă dreaptă, războaiele din Ucraina, din Orientul mijlociu etc. și mai ales modul cinic, indiferent în care, sub influența mass-mediei, majoritatea oamenilor reacționează la știrile legate de uciderea zilnică a miilor de oameni nevinovați m-au făcut să optez pentru acest text.

 

E.P.: Ce miză are pentru tine dimensiunea meta-teatrală a textului și cum ai explorat-o regizoral?

L.B.: Pe undeva - cum nu de mult mi-a zis unul dintre actorii Naționalului din Târgu-Mureș - sunt sau am rămas un adolescent, un rocker, deci tot ce are de-a face cu suferința unor oameni care sunt neputincioși în fața unor situații controlate de alții, de „forțe necunoscute", mă atinge adânc. Simone Weil spune că un text bun dă naștere în noi la întrebarea la care nu există răspuns: „de ce se întâmplă asta cu noi(oamenii)?" Fiecare situație complicată, fără ieșire, fără rezolvare (cum caracterizează Ionesco textele bune) în care ne aruncă viața este, desigur, complexă, cu atâtea necunoscute încât nimeni nu poate înțelege toate conexiunile posibile. Un text care cu câteva elemente (cât mai puține) reușește să prezinte o astfel de situație complexă ne neliniștește și consider că merită pus în scenă. Intenția lui Heller în acest sens este pentru mine clară. Pe de o parte, dictatura unei conduceri politice demente (care din păcate răsare din când în când în diferite părți ale globului), pe de altă parte caracterul ambiguu al căpitanul Starkey, prototipul  cetățeanului conformist pentru care cel mai important lucru în viață este comoditatea, duc la sfârșitul atât de înspăimântător al poveștii. În jurul acestei probleme am căutat să construiesc spectacolul nostru.

 

E.P.: Ce putere mai are astăzi teatrul în fața războaielor lumii?

L.B.: Desigur, se poate pune întrebarea „ce putere mai poate avea azi teatrul și, în general, arta în fața războiului?" Sau, altfel formulat, în lumea asta a noastră, forța manipulatoare extrem de puternică a mediilor care sunt la cheremul claselor  politice mai poate fi neutralizată în oricât de mică măsură de către artă? Nu pot răspunde decât cu „da", altfel tot ceea ce fac, ce întreprind, ar fi de prisos. O altă întrebare este cred inevitabil de pus: oamenii care vin la spectacole, spectatorii de azi, oare mai au nevoie (cum era înainte de '90) ca teatrul să aibă ceva de spus legat de moralitate, de umanism, de speranță, sau se vine la teatru pur și simplu, doar pentru spectaculos, doar pentru distracție, „să fim cât mai tare amețiți ca să uităm de probleme"? Am impresia că este din nou în curs de naștere această nevoie, fie și doar pentru o pătură  restrânsă. Arta, în general, are și funcția de a atenționa oamenii față de cea ce se pregătește împotriva lor.

 

E.P.: Care este semnificația simbolică a refuzului lui Henderson de a-și juca sacrificiul în contextul istoric în care ne aflăm?

L.B.: Henderson este, dacă vrei, un fel de variațiune profană pe tema Mântuitorului sau, mai degrabă, a lui Hamlet. El vede clar că „lumea a ieșit din țâțâni" și dă glas acestui lucru. Personajul nostru însă trăiește în secolul 21, când cuvintele de atenționare nu mai au impact, mulțimea rămâne indiferentă. Henderson, pe de altă parte, nu este un prinț, nu are acea libertate de mișcare ca Hamlet, n-are cum să întreprindă ceva care să schimbe datele problemei. El, realizând că, în afară de singura femeie existentă în poveste, nu este nimeni altcineva care să i se alăture sau să-l scape, încearcă să iasă de unul singur din structură, ceea ce desigur că nu poate fi tolerat de Putere, pentru că acest lucru ar însemna un precedent nedorit. De când e lumea, acest tip de personaj este sortit pieirii, dar, ca și în trecut, avem nevoie acută și astăzi de sacrificiul lui, pentru că el reprezintă personificarea dorinței noastre de a spune lucrurilor pe nume, de a fi sinceri cu alții și cu noi înșine și de a schimba cursul lucrurilor.

  

E.P.: Ce efect ți-ai dori să aibă acest spectacol asupra conștiinței colective și individuale a spectatorilor.

L.B.: Aș vorbi mai degrabă de speranța mea ca aceste probleme în jurul cărora este construit spectacolul nostru să nu-l plictisească pe spectatorul de astăzi. Desigur, efectul va depinde foarte mult și de cum reușim să jucăm spectacolul, cât de autentici vom fi pe scenă.

  

E.P.: Deși complet diferită structural, și Clasa noastră ridică această problemă a omului supus unei puteri absurde asupra căreia nu are niciun control. Ai perceput o conexiune între cele două piese?

L.B.: Desigur, cele două texte, deși au povești diferite, sunt înrudite prin faptul că ambele vorbesc de o situație în care „lumea a ieșit din țâțâni" și prin faptul că ambele texte încearcă să ne trezească la realitatea crudă în care ne aflăm și la faptul că toți avem partea noastră de răspundere față de ce se întâmplă pe globul nostru iubit.

  

E.P.: Cum a fost să lucrezi din nou cu echipa Naționalului clujean?

L.B.: Când lucram la Clasa noastră, Echipa Naționalului clujean mi-a făcut o impresie foarte bună. Erau toți foarte motivați, deschiși, cu mijloace artistice potrivite pentru a-și exprima empatia față de unul dintre cele mai tragice momente ale secolului 20. Era inevitabil ca spectacolul să aibă impactul pe care l-a avut. Când am reajuns la Cluj, fiind incluși în distribuție și actori cu care până acum n-am avut ocazia să lucrez, la început am avut impresia că, din păcate, sunt alte timpuri, că modul de a privi lucrurile legat de funcția teatrului nu mai e același. Acum, când am ajuns la finalul lucrului, recunosc că am greșit. Nu pot să nu menționez că „dezghețarea" a durat puțin mai mult, dar până la urmă cred că chimia dintre noi a început să funcționeze din nou. Colegii mei de breaslă de aici, atât actorii, cât și personalul tehnic de deservire a scenei, par la fel de deschiși și devotați cum erau înainte. Vor ca ceea ce fac să aibă nu numai o miză artistică, ci și una umană. Sper că acest lucru se va regăsi și în spectacolul nou realizat, căruia îi doresc un public deschis și cât mai numeros.