Spectacolul, în premieră națională, spune povestea a patru actori profesioniști și a unei economiste cu veleități artistice, care își trăiesc sau își joacă pasiunile, escapadele amoroase, ambițiile și decepțiile profesionale în spațiul fascinant al culiselor, în care linia de demarcație dintre teatru și viață se estompează treptat, cu consecințe tragi-comice. Iuliu (Dragoș Pop), Alma (Angelica Nicoară), Andrei (Cristian Grosu), Alex (Miron Maxim) și Ana (Diana-Ioana Licu) sunt absorbiți, cu tot cu dramele lor adesea meschine, în universul marilor tragedii shakespeariene, în care emoțiile se consumă paroxistic, iar conflictele nu au altă rezolvare decât moartea sau crima. Printr-un periculos du-te-vino al teatrului în teatru, cei cinci protagoniști, profitând de măștile asumate - Cezar, Cleopatra, Marc Antoniu, Richard al III-lea și Octavia/Anne/Lady Macbeth -, își reglează conturile într-o dispută cu accente de un patetism brutal. Astfel, rivalități teatrale și sentimente mundane ajung să devasteze existența interpreților captivi în pielea ilustrelor personaje.
„Subiectul piesei este unul de extremă actualitate. El chestionează identitatea noastră, raportul la modelele noatre de zi cu zi. Cum și cât ne asemănăm noi cu un prinț, o regină sau un războinic? Dar cu un bădăran sau un meschin? Conviețuiesc ele în noi sau, ca la magazin, alegem ce ne place? [...] Resorturile actorului provin din viața personală dar și din imaginația sa și a regizorului. Identificarea, în viziunea lui Gârbea, este o chestiuni uzuală pentru un actor. El iese și intră în personaj când dorește. Cu toate acestea există aici o consecință fatală - aceea a imposibilității dinstingerii între ceea ce noi numim <<identitatea proprie actorului>> și <<identitatea personajului>>. Sunt ele chiar atât de diferite? Nu cred... nu știu.” - Tudor Antofie
O abordare amuzantă a textului-colaj propune Tudor Antofie, proaspăt absolvent al Facultății de Teatru și Film din Cluj-Napoca. Decupajele din textele clasice sunt aranjate în așa fel încât să sporească ilaritatea de fond a ansamblului, a intrigilor transparente, scoase la lumină. Un slalom parodic se înfiripează subtil printre personaje celebre cu intrări și ieșiri repetate din rol, aiuritoare, cu replici îngânate retoric, emfatic și flegmatic din Shakespeare, Delavrancea și chiar din Eugène Ionesco. Demontarea replicii aluzive ionesciene "Ce ciudat, ce bizar, ce coincidență!" e argumentată de firescul intersectărilor celor patru actori cu rolurile lor, într-un iureș al intereselor și sentimentelor camuflate.
Să privim spectacolul cu iubirile lui Cezar... Scenografia Adrianei Grand ne propune un teatru în teatru, mai precis culisele colorate, mustind de ambiții, invidii, gelozii și trădări. Costume, cabine, recuzită și repaosul efervescent, deși „totul e o piesă și invers", unde „aroma eșecului" are nuanțe nebănuite. [...] Se râde mult la spectacol, chiar dacă puseurile conotative amare sunt vizibile. Dacă autorul și-a propus o detabuizare, regizorul a reușit o desfoliere a culiselor cu imagini mundane și fluiditate artistică.
Astfel, în studioul Euphorion al Teatrului Național din Cluj-Napoca se țese o nouă lume, o lume pe care noi, spectatorii îndrăgostiți de teatru, putem doar să ne-o imaginăm: cea a culiselor. Acolo, actorii, indiferent de vârstă, fiecare având propriile sale temeri, frustrări, așteptări, ambiții, își trăiesc viața. Rolurile și trăirile de pe scenă de multe ori se întrepătrund cu întâmplările din viața de zi cu zi, existând momente în care personajele nu știu sau, poate nici nu le interesează, ce e aievea și ce nu.
Ultima iubire a lui Cezar reprezintă, din punctul meu de vedere, o primă iubire pentru ceea ce suntem noi ca indivizi. Mi s-a demonstrat încă o dată că un spectacol bun te motivează să simți până la lacrimi și îți oferă o formă de iubire. Aici, e acel tip de amor, cu tente didactice, care te face să conștientizezi drama pierderii propriei identități. Orice am face, toate drumurile duc la Roma, iar Cezar este doar dovada că dăruirea costă și că orice trebuie făcut cu măsură. În plus, ne motivează să fim atenți și la prețul a ceea ce face ca să nu dăm regatul pe un cal ca Richard al III-lea.
Horia Gârbea este unul dintre cei mai prolifici autori români contemporani - cu o vastă activitate literară și publicistică (colaborează cu revistele Luceafărul, Contemporanul, Scena, Viața Românească, Vatra, Familia, Cațavencu, Cotidianul, Poesis, Cronica, Neuma etc.) -, având totodată și o prezență activă în viața publică românească, atât ca scriitor sau om de litere, cât și prin deținerea unor funcții importante în varii instituții și organizații cu profil cultural.
S-a născut la 10 august 1962, în București, iar de formație este inginer, cu un doctorat în domeniul fiabilității construcțiilor. În ciuda pregătirii sale riguros științifice (într-o zonă profesională în care, de altfel, a activat constant de-a lungul anilor), Horia Gârbea a debutat ca poet la începutul deceniului ʼ80, publicând apoi numeroase volume de poezie, proză sau dramaturgie. Piesele sale au fost reprezentate pe scene din România și din străinătate, iar traducerile din mari autori ai dramaturgiei universale, precum Shakespeare, Molière sau Corneille, stau la baza unor montări de renume din ultimii 30 de ani. Ulterior, s-a lansat și în televiziune, semnând numeroase scenarii de ficţiune pentru emisiuni de divertisment ale posturilor Pro TV, Prima TV, National TV, Antena 1 ș.a.m.d.
Pe lângă un număr impresionant de premii și distincții - printre care și Premiul Uniunii Scriitorilor din România la secțiunea „Carte de teatru" pentru volumul Ultima iubire a lui Cezar, publicat la Editura Neuma (2022) - Horia Gârbea deține și Ordinul „Meritul Cultural" în grad de Cavaler (2004), înălțat la grad de Ofițer (2010).
Dintre piesele sale montate la Teatrul Național Cluj-Napoca face parte și spectacolul Crimă cu pistol și bile, în regia lui Emanuel Petran.
Ultima iubire a lui Cezar prilejuiește o incursiune în lumea misterioasă și fascinantă a culiselor unui teatru, unde actorii se află încă sub vraja personajelor pe care le interpretează. La baza acestei comedii negre cu final neașteptat stă contrastul dintre morga sobră a actorilor captivi în propriile roluri și prozaismul rivalităților profesionale sau romantice desfășurate zi de zi în spatele scenei. Folosindu-se de vasta sa experiență ca traducător al operelor lui William Shakespeare, Horia Gârbea propune o ingenioasă țesătură intertextuală, prin care măștile eroilor tragici ai marelui dramaturg englez îi acaparează și subjugă pe protagoniștii piesei. Convenția metateatrală pe care o propune textul îl invită pe cititor/spectator să își chestioneze propriile certitudini identitare, totodată constituind și un omagiu adus artei teatrului.
Publicată la Editura Neuma, piesa lui Gârbea a primit în 2022 Premiul Uniunii Scriitorilor la secțiunea Cartea de Teatru, iar în 2019 premiul al III-lea la Concursul de Comedie Românească organizat de Teatrul de Comedie
Dialog cu Tudor Antofie, regizorul spectacolului Ultima iubire a lui Cezar
Emma Pedestru: Cum și de ce ați ales acest text?
Tudor Antofie: Prima dată aleg textul intuitiv. „Mă arde" ceva în legătură cu el. Mai apoi încerc să găsesc o explicație rațională. Am observat că de un timp mă interesează mult textele care vorbesc despre teatru - „ars poetice". Cred că, acum la început, vreau să descopăr cât mai prompt ce iubesc la teatru.
E.P.: Cum vă raportați, ca regizor, la subiectul piesei?
T.A.: Subiectul piesei este unul de extremă actualitate. El chestionează identitatea noastră, raportul la modelele noatre de zi cu zi. Cum și cât ne asemănăm noi cu un print, o regină sau un războinic? Dar cu un bădăran sau un meschin? Conviețuiesc ele în noi sau, ca la magazin, alegem ce ne place?
E.P.: Din experiența lucrului cu actorii, cum credeți că se produce, în realitate, acea identificare a interpretului cu personajul său, pe care H. Gârbea o abordează (și satirizează) în piesa lui?
T.A.: E o întrebare grea. Resorturile actorului provin din viața personală dar și din imaginația sa și a regizorului. Identificarea, în viziunea lui Gârbea, este o chestiuni uzuală pentru un actor. El iese și intră în personaj când dorește. Cu toate acestea există aici o consecință fatală - aceea a imposibilității dinstingerii între ceea ce noi numim „identitatea proprie actorului" și „identitatea personajului". Sunt ele chiar atât de diferite? Nu cred... nu știu.
E.P.: Textul tratează mai degrabă aspectele distructive ale artei. În ce credeți că rezidă potențialul ei constructiv?
T.A.: Tocmai în prezentarea conviețuirii celor două. Atât a părții constructive cât și a celei distructive. Aici găsim și antiteza principală a piesei. „Actori mari care se poartă mic." Cred că una nu poate exista fără cealaltă, iar dacă suntem părtinitori față de vreuna, cealaltă se răzbună. Cu ce spun aici nu vreau să justific răul, cred doar că putem deveni foarte rapid ipocriți privind exclusiv în jurul nostru.
E.P.: Cum ar putea actorul/artistul să se protejeze de opera pe care o creează?
T.A.: Tind să cred că nu poți să te protejezi. Mi-e greu să răspund: sunt cam tânăr pentru întrebarea asta - am patru proiecte în spate. Sinceritatea lor mă urmărește.
E.P.: Piesa fiind și un amplu joc intertextual, cum ați abordat, dumneavoastră și actorii, tensiunea constantă dintre limbajul comun și cel shakespearian, care în fond maschează tot situații comune?
T.A.: În fond trebuie găsită modalitatea fiecărui personaj-actor de a fi. Unul se indentifică complet cu personajele sale, altul le crede inferioare sieși, altul își vede arta ca pe un job. De aici poți începe să descoși acest amplu covor.
E.P.: Singurul personaj „civil", Ana, este la final contaminat de teatralitatea celorlalte. În ce măsură credeți că acest potențial teatral există și în oamenii de rând și cum se manifestă el în existența lor cotidiană?
T.A.: Tind să cred că aceste personaje există „în potențialul" fiecăruia. Manifestarea, cred, ține de transcenderea oricăruia din noi în potențialul personajului A sau B. Cu cât îl cunoști mai bine, cu cât ești mai atras de un personaj sau altul, cu atât îl „manifești" mai mult.
E.P.: Cum a decurs procesul de lucru (și colaborarea cu echipa) la acest spectacol?
T.A.: Sunt mulțumit că direcția propusă în prima zi de repetiții se poate vedea în spectacol. Îmi dă încredere pentru proiectele viitoare. Altfel, ce să spun? Eram entuziasmat în fiecare zi, la fiecare repetiție. De multe ori în timp ce actorii propuneau o soluție sau alta îi priveam fascinat, ca în transă, și puteam să spun doar: „Da, foarte bine, așa rămâne.".
E.P.: Cum ați gândit și conturat, alături de Adriana Grand, spațiul de joc?
T.A.: De la început la final ne-am înțeles foarte bine. Ne completam ideile de la o zi la alta. Încă înainte să începem lucrul la scenă gândeam în aceeași direcție. În fiecare zi învățam ceva de la ea. A fost o mare șansă pentru mine. Cât despre spațiu: ar trebui să fie un loc de trecere între personaj și actor. Un loc în care să putem privi aceste două lumi iubindu-se și urându-se.
E.P.: Spectacolul reprezintă și o invitație către spectator de a pătrunde în bucătăria internă a lumii teatrului. Cum sperați să influențați/schimbați viziunea, convingerile sau prejudecățile sale în legătură cu această lume care îi este, în mod normal, inaccesibilă?
T.A.: Cred că spectacolul le va arăta o lume apropiată de cea a lor. Dacă stăm puțin să ne gândim nu și noi încercăm să fim precum modelele noastre, să ne purtăm, să călcăm ca ele? Nu și noi avem momentele noastre penibile de scăpare?
