maestru de lumini: Jenel Moldovan
regia tehnică: Ioan Negrea
operatori lumini: Jenel Moldovan, Andrei Mitran
operatori sonorizare: Marius Rusu, Vlad Negrea, Vasile Crăciun
sufleor: Alina Forna
foto afiș: Nicu Cherciu
Spectacol dedicat memoriei Monei Marian
Inspirată din ștrengăriile adolescentine ale lui George Ciprian, piesa Capul de rățoi a fost considerată, la momentul premierei din 1940, o încununare a literaturii dramatice naționale, aflată la intersecția dintre farsă și teatru burlesc, însă totodată într-o categorie proprie, despre care mulți credeau că anticipează o nouă direcție în comedia autohtonă. Această intuiție s-a dovedit corectă, iar capodopera lui Ciprian este plasată, astăzi, în ascendența teatrului absurdului și a dramaturgiei ionesciene.
Ciriviș (creat după chipul și asemănarea scriitorului de avangardă Urmuz), Macferlan, Pentagon și Bălălău se reunesc după o lungă absență a primului, hotărâți să își redobândească faima de farsori care îi însoțise în anii de liceu. Fără nicio discriminare, ei atacă și sfidează cetățeni de aparentă bună credință, contestându-le astfel onorabilitatea și smulgându-le măștile crispate. În realitate, aventura lor constituie o căutare asiduă a omenescului din oameni și a umorului capabil să străpungă fațadele ipocrite ale convențiilor sociale.
Alexandru Dabija proiectează farsele "rățoilor" din târgușorul de provincie într-un spațiu mai degrabă oniric, țintind spre reprezentări suprarealiste. Ciocnirile dintre personaje, altercațiile și hârjonelile primesc luciul unor confruntări de idei pe tema comportamentului social. De odinioară și de acum. Dintotdeauna.
Înregimentarea în rigida convenție socială este sancționată de cei patru „cavaleri ai libertății" care și-au luat rolurile de farsori faimoși în serios: Ciriviș, model real Dem. Demetrescu-Buzău (Urmuz), interpret Ionuț Caras; Macferlan, identificat în persoana autorului, schițat de Matei Rotaru; Bălălău, jucat în registru accentuat comic de Radu Lărgeanu și Pentagon, devenită în spectacol Pentagoana, în interpretarea Ramonei Dumitrean. Copilărirea adolescenților tomnatici trezește antipatia locuitorilor pașnici, lovește dur în conformismul și în conservatorismul lor.
E un spectacol riguros, provocator, fără timp de respiro, cu o alertețe ambiguă, dar limpiditatea ideilor naște cercuri concentrice și duce la interpretări majore. Alexandru Dabija a vizat calitatea artistică usque ad finem, așa cum îl știm dintotdeauna.
Pomul transformat în casă a rebelilor devine o altă lume. Cei patru prieteni sunt dispuși să renunțe și la fructe. Este vorba despre un mod atipic de a trăi, despre o desprindere de lumea îmbâcsită cu prea mult ego. E o lume în care a împărtăși devine noua religie, iar acceptarea un scop pentru care să trăiești. [...] La final, praful colorat din jurul copacului și o variantă adaptată a melodiei Oameni, interpretată în original de Aurelian Andreescu, arată că lumea e frumoasă în diversitatea ei și minunile se regăsesc în fiecare intenție izvorâtă din inimă. Spectatorul pleacă acasă cu convingerea că schimbarea stă în fiecare, iar bucuria poate deveni un stil de viață.
Avem, pe de o parte, goangele celor patru prieteni. Avem, pe de altă parte, trupa de polițiști condusă de excelentul duo Adrian Cucu, comisar (încă un rol major de comedie) - Radu Dogaru, inspector (voce de luat acasă). Avem marile ansambluri de personaje diverse creând comedie pe bază de mișcare (Andrea Gavriliu) și muzici (Ada Milea). Avem ceva poante strecurate de actori pe persoană fizică și o delirantă scenă în care Cucu, în carne și oase, se chinuie să comunice superiorului (același Cucu, în pixeli), via un online meeting pe bază de net prost & IT-analfabetism, detaliile scandalului din mica urbe. Și în miezul acestor învelișuri ademenitoare, îi avem pe cei patru rățoi răsturnând ordinea lucrurilor pentru a da de urma semințelor bine îngropate. Capul de rățoi instaurează, pentru două ceasuri, domnia firescului. Banalitatea binelui. O mână de oameni lepădându-și bărbile și, sub brațele pomului etern (Godot-ul care ne așteaptă în timp ce noi îl așteptăm pe Godot), cântând ceva de demult și de acum.
Universul rățoilor este redefinit de regizorul Alexandru Dabija, în spectacolul Teatrului Național "Lucian Blaga", montare în care este cuprinsă aproape întreaga trupă, Alexandru Dabija, renunțând la replicile stufoase ale textului, construiește un spectacol dinamic, antrenant și amuzant, în care pune în valoare echipa de actori, prin creațiile filigranate ale personajelor. [...] Andrada Chiriac, creează spațiul scenic ideal, cu elemente funcționale, ușor de manevrat, cum este și copacul, sediu al confreriei, un Eden oniric, cu pomul cunoașterii diversificat, având ramuri pe care cresc atât mere, cât și pere, struguri, piersici, prune, etc. Gagurile inteligente, completează umorul textului, la care se adaugă excelentele momente muzicale, ce poartă semnătura Adei Milea, și cele de mișcare scenică, concepute de Andrea Gavriliu.
Gheorghe Pană Constantin s-a născut la Buzău, în anul 1883, și a devenit celebru sub numele de George Ciprian. Deși nu poate fi considerat un scriitor prolific, moștenirea sa literară fiind redusă cantitativ, dar concentrată calitativ în opere cu un marcat caracter novator, acesta și-a câștigat reputația de precursor al teatrului absurdului, în special datorită pieselor Omul cu mârțoaga (1927) și Capul de rățoi (1938). Întregul său parcurs existențial și profesional a fost marcat de dubla poziție de actor și autor dramatic, exprimată de el însuși – în stilul (pe) care l-a consacrat – prin formula plastică și ludic-autoironică Măscărici și Mâzgălici (regăsită și în titlul pe care l-a dat culegerii sale de povestiri autobiografice).
Tovărășia cu Urmuz (cunoscut printre prietenii din liceu drept Ciriviș) și farsele pe care le puneau la cale alături de alți doi amici (porecliți Bălălău și Pentagon, Macferlan fiind autorul însuși), adesea invocate în proza scurtă și cu un puternic impact asupra dramaturgiei lui Ciprian (stând la baza acțiunii din comedia Capul de rățoi), reprezintă două repere importante în viața scriitorului, considerate chiar motorul umorului său specific.
Desigur, modulațiile unice ale textelor lui, armonizând lirismul cu exaltările sarcastice, într-o manieră când fals-jemanfișistă, când afectată, mai mereu autentic-jucăușă și de multe ori profund savantă, sunt ecouri ale îndelungatei experiențe de interpret dramatic, în special la Naționalul bucureștean. La început, cariera sa actoricească a fost mai degrabă incidentală decât planificată: studiind deja literele și dreptul, a vrut să urmeze și Conservatorul, în speranța că îl va ajuta să își susțină pledoariile avocățești. Destinul însă l-a propulsat ca actor și, astfel, printr-o evoluție naturală, ca autor dramatic.
Cu toate acestea, ceea ce îl distinge de majoritatea confraților dramaturgi – și motivul pentru care critica vremii nu l-a putut încadra într-o categorie prestabilită – este tocmai sfidarea tiparelor dramatice consfințite și a procedeelor comice uzate prin clasicizare. În teatru, ca și în proză, umorul său se adresează acelui tip de inteligență care îi împiedică pe oameni să se ia în serios și care îi determină să își supună certitudinile unor interogații constructive și distructive în simultaneitate.
La George Ciprian, râsul nu este niciodată gratuit, având permanent o funcție demascatoare, prin care scriitorul își conjură publicul să renunțe la morga inexpresivă și abrutizantă pe care societatea le-o imprimă propriilor cetățeni. În textele acestuia, lupta pentru sufletul cititorului/spectatorului se poartă în virtutea unei moralități aparte. Demonstrația lui este mereu clară: numai râzând de sine, de semenii săi și de convențiile sociale care îi erodează spontaneitatea, individul își poate reclama, în sfârșit, statutul de om.
Capul de rățoi a fost scrisă la mai bine de un deceniu după precedentul mare triumf al autorului, comedia Omul cu mârțoaga, care avusese un succes fulminant chiar și în afara granițelor țării, fiind jucată în turneu în orașe precum Berlin și Paris. Între cele două lucrări de căpătâi, George Ciprian a mai scris și piesa, Nea Niculae, montată în 1928, însă primită fără entuziasm de publicul din capitală. Prin urmare, este greu de speculat în ce măsură impactul Capului de rățoi putea fi anticipat la momentul premierei (ianuarie 1940) de la Teatrul Național din București. Cert este că, nemulțumit de viziunea regizorului Ion Sava, căruia îi fusese încredințată montarea, actorul-autor a preluat frâiele, devenind astfel și regizor, spre (aproape) unanima încântare a specialiștilor vremii.
De altfel, reacțiile din presă l-au determinat să publice un savuros text de mulțumire adresat criticilor săi, un articol ce decurge ca o prelungire a piesei înseși, în tonuri patetice, cărora le sunt aplicate tușe groase de ironie, contrabalansate de un aplomb când jucăuș, când de-a dreptul războinic. Ciprian dorea, așadar, să-și manifeste recunoștința față de cronicari lăsându-se „respectuos de patru ori pe vine"[1] - referință glumeață la gestul-semnătură consacrat de eroii piesei - sau, ca răspuns la un articol deschis cu exultarea „În sfârșit! Iată teatru adevărat!", mărturisind comic că visase, „scuturat de frigurile premierei, că o cronică dramatică va începe cu: în sfârșit!".[2] Concluzia așa-zisei scrisori deschise păstrează însă un haz aparte, fiind adresată detractorilor, cărora scriitorul le „azvârle fățiș" întreg disprețul lui.
Cu toată căldura numeroaselor reacții apreciative care preconizau, prin Capul de rățoi, inaugurarea unei noi direcții în comedia românească, piesa (dimpreună cu spectacolul) a cunoscut și coborâșuri, existând voci care cereau oprirea premierei din cauza unei pretinse asemănări între personajul Dacian („domnul cu barbă") și Nicolae Iorga. Această confuzie, susținea dramaturgul, a fost rezolvată printr-o audiență la fostul prim-ministru, care ar fi aprobat cu amuzament lungimea bărbii problematice.
În consecință, aventurile celor patru amici farsori, Ciriviș (inspirat de prietenul din liceu al lui Ciprian, scriitorul de avangardă Urmuz), Macferlan, Pentagon și Bălălău, au ajuns în fața publicului, cucerind prin umorul accelerat, prin verva sarcastică, nuanțată poetic, și prin idealul de umanitate al autorului, opus constrângerilor sociale și ipocriziei cotidiene.
Departe de a fi agresiuni sau răutăți inutile, farsele eroilor îndeamnă astăzi, ca și atunci, la reconsiderarea măștilor pe care, în calitate de cetățeni obedienți și bine integrați în structurile ruginite ale societății, alegem să le purtăm în detrimentul propriei noastre umanități.
[1] George Ciprian, „Un autor despre... criticii săi", în România, nr. 612, 12 februarie 1940, p. 5
Meritul spectacolului montat de Alexandru Dabija după piesa Capul de rățoi de George Ciprian rezidă în compatibilitatea de fond dintre tipurile de umor care animă, pe de-o parte, viziunea scenică a regizorului și, pe de alta, inteligența dramatică a scriitorului. În această versiune, Ciriviș (Ionuț Caras), Macferlan (Matei Rotaru), Pentagoana (Ramona Dumitrean) și Bălălău (Radu Lărgeanu) își reiau activitatea perturbatoare a ordinii publice și a ipocriziei care-i stă la bază, după întoarcerea din pribegie a primului, într-un cadru în care banalitatea cotidianului se decantează într-un suprarealism cu puternice și irezistibile accente comice. Scenografia Andradei Chiriac jalonează un univers colorat și plin de contradicții voite, ce împing acțiunea într-o zonă a oniricului. În acest spațiu marcat de stridențele îndobitocirii uniformizatoare, eroii încearcă din răsputeri să reînvie omenescul din oameni.
De vorbă cu Ionuț Caras, interpretul lui Ciriviș și asistent de regie la Capul de rățoi
Emma Pedestru: Date fiind toate spectacolele la care ați lucrat alături de Alexandru Dabija în trecut, cum a fost pentru dumneavoastră această nouă colaborare?
Ionuț Caras: Noi îl așteptăm ca pe Mesia. Tot timpul când auzim că vine Alexandru Dabija suntem pe pereți de fericire, pentru că ne place foarte mult de el. Am lucrat de multe ori, e drept. Adică eu, cel puțin, am lucrat la fiecare spectacol al lui pe care l-a montat aici (au fost vreo cinci*). Mie îmi place foarte mult la el faptul că nu îl poți prinde și băga într-o cutiuță. Nu ai cum să îl înregimentezi estetic sau la nivel de alegere a textului. E imprevizibil și surprinzător. Până acum, la noi, a făcut Alecsandri, Gellu Naum, Jules Perahim, György Tábori, Frații Presniakov, Budai-Deleanu... La toți autorii ăștia se poate observa, ca și la Ciprian, cred, că sunt marginali, adică nu sunt mainstream, sunt de multe ori evitați, ignorați, uitați. Nu sunt niște autori la modă. Iar felul lui Dabija de a se apropia de genul ăsta de texte și de autori mie îmi place. Ca să nu mai vorbesc de extraordinara lui căldură, jovialitate și relaxare atunci când ne întâlnește. Ironie, autoironie, sarcasm de-a dreptul uneori... Dintre toți regizori alături de care am lucrat, fără jenă aș putea să-l nominalizez pe Sandu dreptul unul dintre cei care sunt foarte aproape de sufletul actorului, cu atuurile și mai ales imperfecțiunile sale. Eu citisem textul în original. Chiar mi-am adus aminte de o ecranizare, un fel de teatru TV care s-a făcut mai demult - cu George Mihăiță, care a jucat Ciriviș, cu Albulescu în rolul lui Dacian - și am amintirea unei bucurii de copil, m-a binedispus când am văzut-o. Și am recitit piesa când am auzit că o să se facă. Inițial trebuia să mai fie combinată cu niște texte suprarealiste la care s-a renunțat între timp... Dintr-un text de aproape 110 pagini s-a ajuns la 65 și tăiem în continuare. Mi-a fost pulverizat aproape tot textul, adică mai mult tac decât vorbesc, mai mult mac! decât pac! Cumva, asta a venit și dintr-o dorință a lui de a ne proteja și de a mă proteja după o stagiune grea. Oricum, mă bucur că îl facem. Eu îl citisem așa, cumva serios. Chiar dacă râdeam pe sub mustață, îl vedeam cu un ochi serios. Dar lucrul la spectacol mi-a demonstrat că nu e nimic așa. Sandu calcă în picioare tot felul de tabuuri, de preconcepții. Cei care se așteaptă la un Capul de rățoi clasic o să și-o ia în freză.
E.P.: Ce elemente l-au interesat pe Alexandru Dabija (și v-au interesat, ca echipă) în adaptarea aceasta atât de radicală, astfel încât textul să își și păstreze relevanța contemporană?
I. C.: Sunt mai multe cuvinte care îmi vin în cap și o să le spun fără să le explic, fără să le pun într-un context: libertate, șoc, nesimțire, jemanfișism, curaj, umor, ironie... Astea sunt introduse în creuzetul ăsta al spectacolului. Nu e ca și cum s-ar fi definit o concepție, nu am fost martorii unui discurs regizoral și ai unei pledoarii, cum se face de obicei, în care ți se explică: „Domne, pe mine mă interesează asta și asta..." Nu, Sandu nu lucrează așa și nu a lucrat nici acum așa. Lucrurile merg foarte fluid, de la o zi la alta, ceea ce cred, mai ales în privința acestui text, că e exact în spiritul avangardei. Fără teorii, fără prea multe cuvinte, fără fraze care să explice ce a vrut ăla să zică, ce vreau eu să spun... Pe el nu îl interesează astea deloc și au început să nu ne mai intereseze nici pe noi. Urmărim, evident, un soi de coerență, un fir roșu, o logică, un sens al poveștii, dar, în rest, ne permitem foarte multe libertăți „outrageous", care pot să fie discutabile.
E. P.: În ce măsură credeți că seamănă societatea de care a râs Ciprian în 1940 cu cea de care râdeți voi astăzi?
I. C: Într-un fel sau altul, sunt identice. E aceeași societate. Da, acolo se vorbea de un târgușor prăfuit de provincie, încremenit și înghețat, dar acum, chiar dacă suntem progresiști, stângiști, liberali, conservatori, cu toții suntem înregimentați. Cumva, cu toții suntem băgați în niște tipare din care ne este foarte greu să ieșim. Unde mai pui că, peste toate astea, vine maștera de „corectitudine politică", al cărei aport de ridicol asupra chestiunii este considerabil. Când zic chestiune, mă refer la viață, la viața normală. Toate „-ismele" astea, toate „așa trebuie, așa se cade" se schimbă, în societatea noastră de azi, de la o săptămână la alta. Nu mai știi ce „se cade" azi față de ce „se cădea" ieri. Până la urmă, ca să fac un joc de cuvinte, se cade și se tot cade din ce în ce mai rău. E un soi de decădere continuă. Nu sunt mari diferențe între atunci și acum. Pudibonzii de odinioară sunt aceiași, numai că sunt îmbrăcați mai bine. Cei care se tem de umor, de absurd, de ridicol sunt aceiași. Au mai multe facultăți, au mai multe doctorate, e drept, dar nu văd nicio diferență.
E. P.: Din perspectiva aceasta, a sfidării societății și a regulilor înstăpânite, cum vi s-a părut apropierea de rolul lui Ciriviș?
I.C: Păi rolul a fost pulverizat. Nu mai am niciun rol (râde), textul a fost tăiat, împărțit. Adică a rămas un rol de declanșator, de observator, dar nu e un personaj în carne și oase, adică eu nu-l văd așa. E un martor discret, care declanșează, e drept, anumite chestiuni, care le provoacă și după aceea asistă și le lasă să se întâmple. Dificultatea, sau munca, e legată de echipă, de partener, de colegi, de cum facem ca lucrurile să fie clare, în cheia noastră, cum le facem să fie ușor înțelese sau, mă rog, cât de cât să fie transmisibile publicului. Plus că și eu simt că e un final de stagiune, că există o formă de epuizare, mai mare sau mai mică, că sunt, într-un fel, pe pilot automat, așa că nu mai stau să judec atât de mult, adică să mă gândesc „Aoleu, ce a vrut autorul să zică aici?"
E. P.: Cum a fost deci să faceți, dumneavoastră și restul echipei, pasul în spate și să ajungeți de la niște personaje altminteri complexe la roluri de observatori sau declanșatori?
I. C.: Aici depinde de colegi, pentru că există și un soi de personaj colectiv; compus din mai multe figuri, dar cu funcție de personaj colectiv. Nu îndrăznesc să zic de cor, că nu e un cor, dar are o formă corală, chiar și fiind compus din mici personaje - în afară de cei patru „rățoi". Cu adevărat greu este, ca la orice proiect, să ne ascultăm, să ne auzim, să vorbim normal. Dar asta este mereu dificil, până la un moment dat când nu mai e așa. În rest, eu nu-mi pun întrebări existențiale legate de rol sau de text, pentru că nu am de ce. Nu simt că aș avea de ce.
E. P.: Așadar, cu ce sperați să rămână publicul de la acest spectacol?
I. C.: Aș vrea să se amuze pe seama lui. Asta urmărește, cel puțin din punctul meu de vedere, și spectacolul: un soi de amuzament pe seama noastră, a tuturor. Să nu ne luăm așa de în serios, să nu devenim gravi și scorțoși. Aș vrea ca spectatorii să nu caute sensuri acolo unde nu există. Aș vrea să râdă sau să se șocheze pur și simplu, fără să se întrebe de ce au râs și de ce s-au șocat. Spectacolul e sub semnul unei infantilități deștepte, al unei copilării savante, să zicem, dar nu excesiv. E un spectacol de vară. Sandu a zis un cuvânt cheie: entertainment. E o formă de divertisment, până la urmă. Un pic mai ațoasă, un pic mai îndrăzneață, un pic mai iconoclastă, care sparge niște bariere.
