text de spectacol: Leta Popescu, după o adaptare de Maria Manolescu
„În ultimii doi ani am căutat (și încă o fac) o formă de «teatru popular» care să satisfacă atât gusturile și căutările mele artistice, cât și gustul unui public mai larg. Am profitat de rama pe care o dă Shakespeare în varianta originală, aceea de teatru în teatru. Prologul pe care ni-l dă autorul ne spune că povestea cu Caterina și Petruccio se joacă în fața unui spectator nedus la teatru care reacționează «neîmblânzit» la ceea ce vede. Rama aceasta a făcut ca spectacolul să fie creat pe mai multe straturi și, sper eu, să aducă ceva în plus față de o lectură obișnuită a piesei. Spectatorii pot vedea «Îmblânzirea scorpiei» în două variante care răspund în opoziție întrebării: «îmblânzirea» este un ritual de cucerire a femeii sau este un ritual de «îndobitocire»?Eu personal nu am găsit un unic răspuns. Nu pentru că aș fi din fire o nehotărâtă, din contra. Sunt hotărâtă să mă uit atent la tipurile de lectură care există în lumea de azi și să le pun față în față. Din asta nu poate ieși decât o explozie de idei, ceea ce mă și fascinează ca regizoare. Prefer să las dezbaterea deschisă și să mă gândesc în continuare la cine trebuie îmblânzit și de către cine: femeia? bărbatul? publicul? creatorul de teatru? În final apare și din partea mea un comentariu clar. Dar pe acesta îl țin secret și invit spectatorii să-l descopere în sală."Leta Popescu
(...) Scenaristele firoscoase fac trimitere la o metaforă literară: gândacul din nuvela lui Kafka,
Metamorfoza. Ei da, cu asta dau ele peste nas cârcotașilor. Shakespeare nu are nimic cu comunismul, dar nici cu Kafka. Spectacolul primește altă dimensiune. Se lățește sardonic spre colajul eseistic tratat ca parodie generalizată. Replicile sunt hazoase, se râde mult, se aplaudă. Adrian Cucu atinge miezul problemei în monologul lui final. De ce venim la teatru? Nu ca să ne amuzăm? Înscenarea/proiectul femeilor care au păstrat titlul shakespearian jubilează, după ce au rindeluit textul după propriile lor pofte. Suntem deasupra! strigă ele victorioase. Și uite așa se prepară succesul de public.
(...) Întreaga acțiune este plasată în perioada comunistă, când căsătoria se petrece la fel de rapid ca un match pe Tinder, după cum se sugerează într-o replică, iar în universul adaptat vremurilor își fac loc o serie de referințe culturale mai actuale, de la postul de radio Europa Liberă, la setul de DJ pe care se pune muzică electronică, dar și zodiile (...) totul este, de fapt, un exercițiu referitor la reprezentarea și tratarea femeii în societate. Actrițele corectează funcțiile la feminin: e „dramaturgă”, nu „dramaturg”; tot ele afirmă că îmblânzirea este, de fapt, „îndobitocirea” femeii care se supune bărbatului. Dar și data premierei – 8 martie – este un indiciu pentru mesajul feminist care se conturează pe parcurs.
(...) Spectacolul se naște printre noi (sau se desfășoară printre noi, calculat funcțional să ne prindă, să ne angreneze în mașinăria lui). Există, așadar, ceva din gama lucrurilor pe care britanicii le-ar numi hooks. (...) suntem prinși într-o simulație Pirandelliană tridimensională. Îmi place ritmul ales, îmi taie atenția în cel mai bun sens și o ascute. Totul e ca o praștie care te contorsionează în scaun să bâjbâi acțiune prin lojă, pe culoar, pe alte scaune, printre oamenii din public, printre tine. Și e tare că e făcut literalmente, nu doar schițat, ba mai mult e tare că s-a dozat totul fenomenal cât să țină cât mai mult de noua adrenalină și să-i poată fi sevă. (...) Avem așadar o structură cocon, cu exterior de teatru contemporan (à la meta-Leta), cu un algoritm simplu dar greu ca execuție (și admirabil ca efort) și taskul algoritmului, de a face ordine în haos. (...) e un demers frumos, bun, funcțional, am fost acolo cu sala, am fost sala, sala a fost spectacolul (la propriu, pe unele părți). (...) e o ambiție uriașă aici (și reușită), e un mastodont textual cu o structură de geniu, pe care poate timpul, poate cronici ca asta, poate cronici mai bune, poate oameni o să îl șlefuiască.
Realitatea năvălește pe scenă... regizor, sufleur, regizor tehnic, plasatoarea, instaurând personaje în „căutarea" unui mereu alt regizor. E bună prima variantă, cu sugestii mirobolante? Bine zice cineva „dați jos comunismul de pe Shakespeare!". Nici chiar așa, nu totul se pretează la orice, însă nici o interpretare facilă, schematică, rezumativă, nu aduce folos. Care variantă convine? Dezbaterea rămâne deschisă, îmblânzirea crește exponențial în multe sensuri, categorii, iar parodia naște o „explozie de idei" (bine crede Leta Popescu). (...) Un spectacol captivant, provocator, revigorator.
Alexandru Jurcan, „Dați jos comunismul de pe Shakespeare!",
în revista Tribuna, nr. 494, 1-15 apr. 2023
Spectacolul Letei Popescu, ultra-minimalist din punct de vedere scenografic, cu ceva tehnologie acolo, atât cât trebuie ca să scoată în evidență anumite aspecte/lucruri, abordează cu mult umor, cu ironie și chiar auto-ironie, problematicile teatrului. Efectiv pătrunde în lumea aceasta complexă, organică a teatrului, punând, chiar la propriu în anumite momente, am putea spune, lupa asupra acestor problematici. Toate personajele din acest teatru în teatru în teatru atât de evident sunt construite cu migală, cu seriozitate, indiferent dacă sunt hilare sau caraghioase chiar, pentru a capta atenția privitorului. Și nu este doar despre teatru, ci și despre societatea de ieri și de azi, care ne marchează, ne amprentează viața, despre relațiile inter-umane: cum ne privim între noi și cum ne privim pe noi înșine, cu mai multă sau mai puțină încredere. Și totul e spus într-o cheie comică, un comic de limbaj, dar și de situație, foarte bine utilizat. E un construct artistic bine gândit, cu multă creativitate, dezvoltat pe multiple planuri, care te transformă, pe tine spectator (avizat / neavizat), într-un participant activ.
Cristina Smadea, Teatrul -Scorpia nemblânzită la FNT, 2023,
LiterNet, octombrie 2023
Ce face Leta Popescu în Scorpia neîmblânzită e să ne & se ia la întrebări & mișto. Atât când vine vorba de teatru (de ce & cum), cât și de valori morale, sociale și politice. Unii ar numi demersul relativizare. De la mine se vede ca o formă de curaj. Curajul de a se lua la trântă cu zeii (într-un soi de Pantheon căruia, de ciudă, îi cade în praful scenei unul din îngerașii-decorație de la Fellner & Helmer themselves) pe bază mai degrabă de îndoieli decât de certitudini. Mergând înainte, pe un drum învăluit cețuri, fumuri și umbre, cu ochii și urechile larg deschise la stânga și la dreapta. O fi calea cea bună? O avea dreptate doamna? Sau domnul? Actorul? Plasatoarea? Spectatoarea?
Mihai Brezeanu, Chiuchiueneișinoi - Scorpia neîmblânzită la FNT, 2023,
LiterNet, octombrie 2023
Așadar, spectacolul pune întrebări cu o curiozitate de copil, se contestă inclusiv pe sine și, în ciuda unui volum sănătos de problematici ridicate, reușește să rămână diafan, recreativ și dinamic. „Îmblânzirea scorpiei" de William Shakespeare poate fi un pariu pierzător în anul 2023, dar nu și „Scorpia neîmblânzită", care aduce povestea pe noi teritorii, înspre noi tipuri de discurs și care întrebuințează shakespearian teatrul.
Raluca Cîrciumaru, Despre „gândac" la feminin, și de ce să nu îmblânziți scorpia,
în Ziarul Metropolis, 26 octombrie 2023
Leta Popescu adună toate aceste viziuni într-un spectacol de teatru popular, refuzând o abordare prețioasă sau militantă, și așezându-se la intersecția acestor perspective, cerințe și realități pentru a (se) întreba onest: și acum, teatrul încotro? Dinamic, jucat cu aplomb de actorii Naționalului clujean, Scorpia neîmblânzită are meritul de a nu impune o concluzie, ci de a chestiona polarizarea perspectivelor asupra artei teatrale.
Oana Stoica, Ce-am văzut la FNT (I),
Scena 9, 2 noiembrie 2023
Pentru că probele de îmblânzire se dovedesc a fi de îndobitocire, într-o căsnicie femeia poate deveni fluture sau "gândacă", astăzi, afirmă regizoarea, publicul nu se mai poate amuza la depășita luptă dintre femeie și bărbat, așa cum a ilustrat-o și marele dramaturg. Leta Popescu reliefează în manieră comică, prin creația ei, o Scorpie neîmblânzită ce rezidă în contradicțiile dintre generații, în contradicțiile dintre vechi și nou, dintre mentalități trecute și prezente, rezidă în vremurile pe care le trăim, și pe care ne străduim să le îmblânzim.
Tamara Constantinescu, V-o plăcut ori nu v-o plăcut? - Scorpia neîmblânzită,
LiterNet, noiembrie 2023
Autorul și Autoarea
• William Shakespeare s-a născut la Stratford-upon-Avon, la 23 aprilie 1564. / Leta Popescu, în 8 ianuarie 1989, la Galați.
• Tatăl său, John Shakespeare devine negustor de succes, urcând pe scara administrației comunale. Mama sa, Mary Arden provenea dintr-o familie de vază. S-a căsătorit la Stratford în 1582 cu Anne Hathaway, având trei copii. / Leta Popescu urmează cursurile Liceului „Alexandru Ioan Cuza" din Galați, unde, bazându-se pe diferitele lecții de actorie, se dedică activităților din zona teatrală; scrie piese de teatru pe care le regizează.
• Începuturile activității lui Shakespeare datează din jurul anului 1590. / Ale Letei Popescu, de la 12 ani, când începe să fie interesată de teatru.
• Shakespeare s-a mutat la Londra în 1587. / Leta Popescu s-a mutat la Cluj în 2010, după o încercare nereușită de a intra la București, la UNATC.
• Urme sigure ale prezenței și succesului lui Shakespeare la Londra datează din 1592, an în care începe publicarea treptată a operei poetice și a celei dramatice. Ca actor, numele lui Shakespeare apare menționat pentru o răsplată din partea reginei Elisabeta, alături de cele ale lui William Kempe și Richard Burbage, în dările de seamă ale Consiliului Regal, pentru o reprezentație la Curte de la sfârșitul anului 1594. În 1599 devine asociat în gestiunea Teatrului „Globe". / Leta Popescu absolvă regia la Facultatea de Teatru și Film din cadrul UBB Cluj în 2013 și începe studiile doctorale în 2017. Din același an începe să monteze spectacole la teatre din Timișoara, Cluj-Napoca, Craiova, Târgu Mureș, Gheorgheni, Sibiu, dar și în zona independentă (Reactor, Fabrica de Pensule din Cluj, Zug.zone, Teatru3G Târgu Mureș, Replika București). Își creează propriile proiecte regizorale. Este interesată de dramaturgia contemporană și de realizarea propriilor dramatizări.
• Shakespeare, retras în ultimii săi ani la Stratford, moare la o lună după ce și-a făcut testamentul, în aceeași zi în care se născuse, dar 52 de ani mai târziu, la 23 aprilie 1616.
Opera lui Shakespeare
Dacă tragicii greci aveau ca sursă de inspirație mitologia, pe Shakespeare îl inspiră cronicile engleze care stau la baza tragediilor istorice, ceea ce-l interesa fiind teatralitatea cronicii, caracterele viguroase și destinul lor.
Prima lucrare a lui Shakespeare este trilogia Henric al VI-lea apărută într-un in-folio în 1623. Henric al VI-lea poate fi considerat „un tipic work in progress, unde Shakespeare descoperă măreția și tragismul destinului istoric, un mod «epic» de a-l reda, care avea să fie și a rămas și în prezent un exemplu pentru căile de dezvoltare a artei spectacolului". (Vito Pandolfi)
Cele două tragedii având în centru figura lui Henric al IV-lea au fost scrise, probabil, între 1597-1598 și au apărut tot în 1623. Inovația aici constă în modul de narare al faptelor.
Viața și moartea regelui Ioan s-a păstrat doar în ediția in-folio din 1623, fiind scrisă până în 1598.
În 1597 a apărut Richard al III-lea, fiind continuarea directă a părții a III-a a lui Henric al VI-lea.
Richard al II-lea se păstrează într-un in-cvarto din 1598.
Henric al V-lea este o continuare a lui Henric al IV-lea, care se păstrează in-folio din 1623.
Cronicile latine au stat la baza scrierii tragediilor istorice ale latinității, în care Shakespeare „s-a străduit să individualizeze și să expună în dramatismul său sensul istoriei Romei". (Vito Pandolfi)
Julius Caesar a apărut in-folio din 1623, ca și Coriolan și Antoniu și Cleopatra.
În comedii, Shakespeare trece de la lirismul primei perioade, la sarcasmul și amărăciunea celei de-a doua urmând ca în a treia, romanescul și melodramaticul să se topească în ironie.
Comedia erorilor a apărut tot in-folio-ul din 1623, datând din 1594.
Femeia îndărătnică s-a păstrat în ediția in-folio din 1623, fiind concepută între 1587-1592. „Comedia în sine ar fi o jucărie, un fel de comedie de alt fel, mai dezvoltată" scria Liviu Rebreanu după reprezentația din 1924 de la Teatrul Național din București. Comedia are trei părți: prologul, cu farsa jucată bețivului Sly, nunta Biancăi și scenele în care are loc transformarea raporturilor dintre Catarina și Petruchio. Pe fundalul temei teatrului în teatru are loc întreaga acțiune comică, Sly fiind „delectat" cu povestea năbădăioasei Catarina, îmblânzită de Petruchio. El se comportă așa cum ea ar fi dorit să se poarte - cu cruzime și mitocănie, reușind să-i facă, în cele din urmă, dezgustătoare propria purtare.
Cei doi tineri din Verona a fost scrisă între 1594-1595 și a apărut în aceeași ediție in-folio din 1623.
Zadarnicele chinuri ale dragostei a fost concepută în perioada 1595-1596, apărând in-folio din 1623.
Din aceeași perioadă datează și scrierea Neguțătorului din Veneția cu trei ediții: in-cvatro din 1600 și 1612 și in-folio din 1623.
Visul unei nopți de vară datează din 1598; cea mai bună ediție se află într-un in-cvatro din 1600.
A douăsprezecea noapte datează din 1599 sau 1600.
Cum vă place a fost compusă în 1599, textul păstrându-se în același in-folio din 1623.
Mult zgomot pentru nimic a fost scrisă tot în jur de 1600 și s-a păstrat într-un in-cvatro din 1600.
Nevestele vesele din Windsor datează din 1601 păstrându-se în in-folio din 1623.
Cu această piesă, Vito Pandolfi spune că „ia sfârșit plăcerea povestirii în sine, pentru a face loc unei amărăciuni tenebroase, batjocurii azvârlite asupra naturii umane" reflectată în ultimele comedii.
Troilus și Cresida a fost scrisă între 1603-1604 și păstrată într-un in-cvatro din 1609.
În următoarea perioadă, 1604-1605 compune Măsură pentru măsură, păstrată în in-folio din 1623.
Totu-i bine când sfârșește cu bine este păstrată în in-folio din 1623.
În piesele maturității, Shakesperare atinge desăvârșirea teatrală.
Compunerea lui Titus Andronicus poate fi situată în 1593, fiind cuprinsă în in-folio din 1623.
Romeo și Julieta, de o foarte mare popularitate până azi, s-a păstrat într-un in-cvatro din 1599.
Tragedia lui Macbeth se păstrează în ediția in-folio din 1623.
Tragedia răzbunării, Hamlet a avut ediția princeps în in-cvatro din 1605. „Pentru prima oară conștiința se formează în personaj și nu în autor" tragedia fiind o tragedie „a conștiinței individuale", „obligată să se conducă în mod deliberat, fără ajutorul soartei", susține Pandolfi.
Othello se păstrează în ediția in-folio sin 1623, fiind socotită cea mai fidelă originalului.
Regele Lear s-a păstrat în ediția in-folio din 1623, fiind prelucrarea unei tragedii care avea titlul Leir.
Piesele din ultima perioadă de creație sunt impregnate de reflecții amare și de un lirism accentuat.
Pericle a fost publicată într-un in-cvatro din 1609.
Poveste de iarnă a fost compusă, după toate probabilitățile, în 1611 și publicată în edițua in-folio din 1623.
În aceeași ediție a fost publicată și Cymbeline, prima reprezentație pare să fi avut loc între 1609 și 1610.
Timon din Atena se păstrează în ediția in-folio din 1623.
Furtuna a fost publicată în ediția in-folio din 1623 și reprezentată nu mai târziu de 1611. Referirile sunt axate pe povestea unui naufragiu petrecut în 1610, miraculosul, magia, stranietatea iau locul unei intrigi bine conturate din alte creații.
Portret shakespearian
Un portret al lui Shakespeare găsim la Mihnea Georghiu, monograful român al vieții dramaturgului, care observa portretul marelui Will vorbind despre chipul de o „profunzime melancolică, cu bărbia rotundă și fruntea foarte înaltă" și privirea care „părea să-și ia rămas bun de la o lume zbuciumată".
Samuel T.Coleridge spunea într-o conferință asupra lui Shakespeare că „este o natură umanizată, o inteligență genială ce dirijează în mod conștient o capacitate și o implicită înțelepciune, care sunt mai adânci chiar decât conștiința noastră".
Henry Fluchère, într-un studiu dedicat marelui dramaturg vorbea despre faptul că „fiecare epocă își zugrăvește, desigur, un Shakespeare după chipul ei sau pe acel Shakespeare pe care-l merită (...). Epoca noastră este avidă de noi interpretări. Ea dorește să aibă un Shakespeare tot mai apropiat de noi. Reușește aceasta în măsura în care ne proiectăm în creația shakespeariană, ale cărei personaje și situații ne explică pe noi nouă nșine și ne descoperă un sens al prezentului nostru, pe care nu îl pricepusem cu totul. Nu există vreo temă a filosofiei sau ideologiilor contemporane a cărei urmă să n-o găsim la Shakespeare (...) Dacă Shakespeare este «contemporanul nostru», dacă el poate pătrunde fără să sufere prea mult în actualitatea noastră filosofică, politică și socială, aceasta e posibil numai datorită faptului că sensul operei depășește simpla exprimare. Personajele nu ne sunt străine pentru că, la urma urmelor, natura umană nu s-a schimbat atât de mult de patru secole încoace și situațiile se regăsesc aproape identice în contextul contemporan. Atâția comentatori, traducători sau actori au abuzat de opera lui Shakespeare, încât trădările ajung să-și piardă de la sine sensul (...) E reconfortant să te gândești că opera lui Shakespeare, deși solicitată din toate părțile, continuă să ne dea răspunsuri noi și că multă vreme încă nu va fi epuizată".
Teatrul lui Peter Brook este indisolubil legat de Shakespeare asupra căruia a revenit mereu, discursul lui purtând în sine - remarca George Banu - „frânturi shakespeariene, care se ivesc, când și când, ca dovadă a unei intimități niciodată întrerupte". Din această „intimitate" neîntreruptă am desprins câteva gânduri: „Ceea ce e nemaipomenit la Shakespeare este faptul că piesele sale sunt atât de bogate, încât, chiar și atunci când sunt lipsite de ceea ce, pentru majoritatea poeților, ar constitui nouăzeci la sută din valoarea lor, rămâne încă o materie extraordinară, magnifică. La Shakespeare, chiar tradus, dăinuie puterea misterioasă din care se nalte energia care duce la reprezentare. Puterea asta e acolo, în personaje, în relațiile dintre ele, în toate celelalte aspecte, și, de asemenea, în ideile pe care le cuprinde limba sa, și din toate acestea rămâne ceva foarte puternic (...) un teritoriu de o densitate și de o complexitate incredibile, iar după aceea mai faci un pas și constați că ceea ce s-a întâmplat, ceea ce a trecut prin omul acesta pe nume Shakespeare și a prins viață pe foi de hârtie este cu totul altceva decât opera oricărui alt autor. Nu este concepția lui Shakespeare despre lume, e ceva care, de fapt, seamănă cu realitatea (...) Ce a scris el nu e interpretare: e lucrul în sine".
Material realizat de Eugenia Sarvari
Bibliografie
Brook, Peter, Împreună cu Shakespeare, traducere de Anca Măniuțiu, Craiova, Editura Aius, 2003;
Brook, Peter, Punct și de la capăt, 40 dw ani dwe explorări în teatru, film, operă, traducere de Dana Ionescu, București, Editura Nemira, 2018;
Gheorghiu, Mihnea, Scene din viața lui Shakespeare, București, Editura Tineretului, 1964;
Pandolfi, Vito, Istoria teatrului universal, vol.III, traducere din limba italiană și note de Lia Busuioceanu și Oana Busuioceanu, București, Editura Meridiane, 1971;
Shakespeare și opera lui, culegere de texte critice, București, EDPLU, 1964
Leta Popescu se află la a opta colaborare cu Teatrul Naţional Cluj-Napoca. A realizat asistenţă de regie la spectacolele Steaua fără nume de Mihail Sebastian (regia Alexa Visarion), Sânziana şi Pepelea de Vasile Alecsandri (regia Alexandru Dabija), Mein Kampf de George Tabori (regia Alexandru Dabija) şi Clovni extratereştri (regia Eli Simon). A regizat spectacolul American dream de Nicoleta Esinencu la Studioul „Art Club" și Call it art concept de Alexa Băcanu și Leta Popescu, pentru care a primit Premiul „Mona Marian" pentru tineri creatori, la Gala Premiilor Teatrului Național Cluj-Napoca, 2016.
Absolventă a Facultății de Teatru şi Televiziune a UBB Cluj, secţia Regie (2013) este în prezent doctorandă în cadrul aceleiaşi facultăţi. Pentru co-regia spectacolului Parallel, realizat la Fabrica de Pensule Cluj, Leta Popescu a împărțit Premiul UNITER 2014 pentru DEBUT cu Lucia Mărneanu, performer în spectacol şi cu Ferenc Sinkó, co-regizorul şi coregraful spectacolului. Din 2013 activează atât în zona teatrului independent cât și în teatrele de stat.
Acum se află în repetiții cu Îmblânzirea scorpiei după W. Shakespeare. Prilej cu care i-am adresat câteva întrebări.
Cum și de ce v-ați oprit la acest text? Ce v-a „mâncat să vă băgați în așa ceva" - sunt cuvintele dumneavoastră de pe pagina de facebook pentru promovarea spectacolului?
În ultimii doi ani am căutat (și încă o fac) o formă de „teatru popular" care să satisfacă atât gusturile și căutările mele artistice cât și gustul unui public mai larg. De la absolvirea facultății (2013), am montat doar în săli studio și doar dramaturgie contemporană românească și maghiară (locală). După ce am ieșit din pandemie, mi-am zis că a venit timpul să încerc să mă adresez unui public mai mare care se reîntoarce la teatru. A fost o decizie care a devenit un proiect de regie și de atunci, la fiecare invitație a directorilor de teatru am cerut sala mare cu promisiunea că voi face spectacole populare, cu alte cuvinte, comedii. Bucuria directorilor! Dar și a mea, desigur, căci nu pot face nimic fără umor.
Îmblânzirea scorpiei a venit în siajul acestei hotărâri dar cu încă ceva: apropierea de un text clasic. Am invitat-o pe Maria Manolescu să rescrie textul original, pentru că nu, nu m-a preocupat textul integral a lui Shakespeare ci mai degrabă întrebarea „cum mai faci astăzi această piesă?". Aici a apărut mâncărimea. Aici m-am încăpățânat. Aici mi-am prins urechile. Dar mie îmi place să-mi dau teme grele, așa că e o satisfacție uriașă când intuiesc că i-am dat de capăt, ca atunci când scarpini buba care te mănâncă. Sper ca întâlnirea cu publicul să încheie această mâncărime.
Cum ați ajuns la această formă a textului? Vă întreb având în gând cele citite în Istoria teatrului universal a lui Vito Pandolfi care spunea următoarele despre lucrul la spectacole pe timpul lui Shakespeare: „Copiile rolurilor circulau în manuscris (...) Aveai impresia că asiști la o mare creație colectivă".
Și în cazul nostru pot spune că textul final poartă semnătura tuturor. Maria Manolescu a rescris textul lui Shakespeare, eu am rescris rescrierea Mariei, iar actorii au rescris textul meu. Diana Buluga și Sânziana Tarța au avut un rol esențial în definitivarea întregului, ele jucând chiar rolurile regizoarei și autoarei, aceste alter egouri ale noastre. Apoi Cecilia Donat care o joacă pe Catarina și-a bricolat personajul cu atenție, Irina Wintze a făcut nenumărate sugestii pe text, în sfârșit, majoritatea actorilor și actrițelor au lucrat cu atenție și sunt sigură că vor lucra în continuare, mai ales acolo unde sunt și momente de improvizație cu publicul, conduse în mare parte de Adrian Cucu și Radu Lărgeanu.
Cum a fost, de astă dată, colaborarea cu actorii Naționalului clujean, la un spectacol de sală mare?
Trupa Naționalului clujean îmi este apropiată, am mai lucrat cu parte din distribuția de la Îmblânzirea scorpiei atât în TNC (la American Dream și Call It Art) cât și la Reactor (la (IN)CORECT și Dă-te din soare). Ne cunoaștem cât de cât și prin prisma asistențelor de regie pe care le-am făcut în studenție la TNC și prin prisma facultății absolvite. Prin urmare întâlnirea cu actorii a fost de fapt o reîntâlnire. Naționalul clujean are o trupă deschisă, atentă, creativă și solidară. Faptul că am montat la sala mare nu s-a mai simțit ca o presiune, botezul mi l-am făcut în 2021 la Târgu Mureș cu spectacolul Lucruri nespuse, acolo unde e o scenă chiar mai mare decât cea din Cluj, și o sală asemănătoare ca număr de locuri. În același program de teatru popular am mai făcut la Galați spectacolul Vrabia, apoi la Arad Oameni pe care nu-i mai iubești, deci sunt la a patra montare de acest gen și m-am cam obișnuit. Mi-e un pic dor de intimitatea sălilor studio dar cu puțină empatie din partea universului vom avea timp pentru toate.
2.03. 2023
A consemnat Eugenia Sarvari