Ne-am obișnuit să trăim cu gândul că suntem în siguranță, că viața noastră de zi cu zi va continua la fel sau chiar mai bine, dacă facem puțin efort. Ne-am obișnuit să ne jucăm cu viața, de-a viața, să ficționalizăm războiul încă de mici copii, doborând avioane și submarine pe o tablă cu cifre și litere. Și atunci, cum să reacționezi când, fără preaviz, ficțiunea devine cea mai neagră realitate? Când alarma antiaeriană transformă visele în coșmaruri, iar mâine și poimâine nu mai sunt decât pagini rupte dintr-o agendă inutilă?
Când șocul prăbușirii lumii noastre, cu toate reperele ei, lasă loc primelor gânduri, realizezi că „s-a întâmplat ceva de nedescris, (că) s-a întâmplat irealul“. Iar atunci, dacă te invadează amintirile, haotic, dacă încerci și nu reușești să reconstitui ce s-a întâmplat din cauza sunetului și mirosului morții care te bântuie, dacă începi să te îndoiești de concretețea propriului tău trup, iar propria ta imagine se dedublează și se face cioburi... înseamnă că suferi de sindromul supraviețuitorului, înseamnă că ești încă viu și că trebuie să lupți pentru viață.
