după O SCRISOARE PIERDUTĂ de I.L. Caragiale
Ada Milea se joacă într-o manieră inedită cu personajele de acum clasice ale ridicolei clase politice românești, nedezmințindu-și stilul mereu inventiv și exploziv, care găsește cheia perfectă a sarcasmului caragialesc. Personajele sunt mai vii ca niciodată, cum nu se poate mai actuale și demne de ochiul profund critic, dar și de hohotele de râs amar ale lui I.L. Caragiale. Veșnicele interese de partid, mai presus de orice simț civic sau moral, dramele pasionale de culise, furtișagurile mereu scuzabile și slugărnicia în fața celor de la putere, patriotismul găunos, dar și naivitatea tâmpă și permanenta stare de ebrietate care șterge și ultimele șanse de gândire clară a omului cu bun simț, toate compun o partitură fabuloasă și o panoramă monstruos de comică a unei societăți care nu se mai dă dusă din secolul XIX încoace.
Revelația programului clujean a fost, fără-ndoială, O scrisoare pierdută în concert de Ada Milea, după Caragiale. Cu aceeași orchestră de actori virtuoși cum numai la Teatrul Malîi al lui Dodin am mai văzut, cantautoarea se întrece aici pe sine. Satira ei e atât de puternică, atât de inspirată (Caragiale face suportabil balamucul, declara ea presei), încât, râzând în hohote, spectatorii uită că, de fapt, vorba lui Gogol, cam râd de ei. De la scenariu până la distribuție și excelentele intervenții muzicale, spectacolul funcționează ca o bombă cu ceas care poate exploda în fiecare clipă și chiar explodează. (...) De trei ori bravo pentru această realizare care, dacă nu ne-ar cădea atât de greu, ca popor cu un trist destin (întrunirea electorală e filmată și presărată cu știrile idioate de pe burtiera televizoarelor), ne-ar provoca și mai multă relaxare și nu doar haz de necaz.
Doina Papp, Întâlniri teatrale la Cluj,
în Revista 22, 1 noiembrie 2022
O nouă premieră a Naționalului clujean, „O scrisoare pierdută”, un spectacol-concert marca Ada Milea, a reușit, practic, imposibilul: să îl upgradeze pe dramaturgul despre care ne-am obișnuit să spunem că, deși și-a scris textele acum mai bine de un secol, este încă actual.
Ei bine, nu este, în lumina noii puneri în scenă, care îl actualizează pe Caragiale cu adevărat, printr-un upgrade de limbaj, de situații, de elemente moderne parodice, transformând în nou ceea ce devenise deja vechi. (...)
Cântecele imaginate de Ada Milea și Anca Hanu nu mai sunt de această dată cântecelele naive din Insula, ci sunt replici pe note pline de sens, de substanță tragi-comică, sunt dense, sunt smart, îmbină fraze originale caragialiene cu fraze originale marca Ada Milea și Anca Hanu. (...)
Noua „Scrisoare pierdută” a Naționalului clujean a avut parte, așadar, de un real succes de public, la data premierei. Și nu degeaba! E un Caragiale 2.0, updatat, upgradat, fără bug-uri, versiunea iunie 2022; chiar dacă piesa care îi stă la bază a avut primul debut teatral în 1884, la Teatrul Național din București, iar la Cluj în anul 1920.
Florin Moldovan, Teatrul Național Cluj a reușit să îl upgradeze
pe Caragiale cu o nouă „Scrisoare pierdută” actuală, muzicală, smart,
în Ziar de Cluj, 24 iunie 2022
Dacă Shakespeare poate fi jucat în cheie clasică, romantică, parodică, postmodernă, de ce ar sta altfel lucrurile în cazul lui Caragiale, din a cărui operă se pot extrage suculente oportunități de exploatare scenică. Este exact ceea ce face Ada Milea punând Scrisoarea pierdută în concert, după metoda cunoscută, specifică ei. Autoarea spectacolului extrage din textul caragialean cu penseta ironiei conținuturi mustind de acerbă satiră și-l picură cu pipeta în zglobii cânticele comice. (...) Spectacolul Naționalului clujean este o mostră reușită de teatru popular, atins de strălucirea kitsch-ului comercial, dătător de bună dispoziție. Pozele și poznele Scrisorii pierdute se înșiră într-un lanț de momente comice puse pe note muzicale, cu puține devieri de la textul inițial. (...) Adevărata dinamică a spectacolului o dă muzica, ansamblu tip scherzo însoțit de comicării și dulcegării transparente. O variantă scurtată textual, dar în care se pompează umor cu ghiotura.
Adrian Țion, Variațiune pe tema Caragiale,
în Făclia, 5 iulie 2022
Odată cu căldura de final de iunie care a cuprins orașul Cluj-Napoca, spectacolul-concert realizat de Ada Milea după opera „O scrisoare pierdută” a venit ca un pahar de apă rece cu gheață pentru publicul prezent. (...)„O scrisoare pierdută” în concert este un spectacol vesel, haios, cu multe lecții, care ne ajută să vedem societatea în care trăim (...)
Bianca Tămaș, Alegeri, cântece, mici și bere în spectacolul O scrisoare pierdută, la Teatrul Național din Cluj,
în revista Golan, 30 iunie 2022
[Cum cântă Dandanache și Trahanache] Cântă extrem de bine, la Teatrul Național din Cluj, în spectacolul-concert de Ada Milea – infatigabilă, inventivă, surprinzătoare, bazându-se pe o echipă sudată în luptele cu Chirița și nu numai. Vedem altfel O scrisoare pierdută, acum la 170 de ani de la nașterea inimitabilului Caragiale? „Alte măști, aceeași piesă / alte guri, aceeași gamă” (Eminescu, desigur). Mai există încă la anumite persoane o reticență nejustificată față de propuneri scenice inedite, originale. Aceeași licoare în alt pahar. Care să păstreze ideea „simț enorm și văd monstruos”, cum îi plăcea lui Caragiale să afirme, iar mai apoi se exprima elegant despre creație, despre „a apuca din haosul enorm elemente brute, a le topi împreună și a le turna într-o formă... aceasta e puterea artistului”. Care putere se numește talent, iar Ada Milea îl are din plin. Îl probează și prin acest spectacol (...). Da, am uitat că trebuie să semnalez și defecte, altfel e dubioasă cronica, nu? Am găsit: spectacolul durează prea puțin la pofta mea pantagruelică de frumos.
Alexandru Jurcan, Cum cântă Dandanache și Trahanache,
în revista Neuma, nr.7-8 (57-58)/2022
(...) În mod cert favoritul publicului a fost o comedie muzicală inspirată din Caragiale, semnată de cunoscuta Ada Milea. Originală, inventivă, a debordat de poante și ironie. S-a râs cu lacrimi și la final s-a aplaudat frenetic, minute în șir, și s-a strigat de multe ori Bravo!. (...) Ada Milea a dovedit încă o dată că este un mare talent–muzical, comic și regizoral care scoate aur din actorii cu care lucrează. Scrisoarea ei în concert a fost un triumf de public, genul de premieră care ar trebui făcută franciză și jucată în multe orașe, cam cum se întâmplă cu hiturile pe Broadway.
Alexandra Ares, Întâlnirile internaționale de la Cluj, ediția a XI-a | Reflecție, empatie și inovație,
în revista Rinocerul, 6 oct. 2022
Hotărât lucru, pe ce pune (...) mâna Ada Milea, artă iese. De data asta la Întâlnirile Internaționale ale Teatrului Național de la Cluj-Napoca, s-a reprezentat O scrisoare pierdută în concert, cu povestea din piesa omonimă (fără „în concert”) a lui Caragiale, însă prelinsă printre cântecele și mișcările ultra-vioaie generate de muzica tip Ada Milea-Anca Hanu. Pentru că trebuie spus/subliniat, de când a intrat în echipă și această actriță de la Cluj, mișcarea Ada Milea a luat, parcă, un nou avânt. (...) Mișcarea (nebună), costumele și decorul, plus scenele video de maxim umor (...) toate acestea, adunate, compun unul dintre cele mai bune spectacole ale Adei Milea, dar și ale actorilor de la Naționalul din Cluj, dotați cu multiple talente, așa cum s-a putut vedea și din celelalte spectacole reprezentate în cadrul celei de-a unsprezecea ediții a acestor interesante și instructive întâlniri.
Nicolae Prelipceanu, Un concert în care la tobe este Trahanache,
în Teatrul azi nr.9-10/2022
Mărturii despre Caragiale
TUDOR ARGHEZI: CARAGIALE
„Sunt unul dintre puținii rămași în viață care l-au cunoscut, aș zice, oarecum mai de aproape. (...) Aș avea poate de spus că acest clasic al literaturii cu verva scăpărată și cu condeiul în aparență fluid, și-a muncit condeiul cu o răbdare de trapist.
Când vreun cercetător migălos, înzestrat cu aceeași răbdare ca el, va putea să compare, juxtapuse, mauscrisele și variantele, succesiv redactate, ale aceluiași obiect, până la simplificarea stilistică definitivă, în cazul că s-ar putea să existe asemenea materiale pe undeva, cititorul își va aduce aminte de un alt mucenic al strădaniei, Gustave Flaubert. La fraza de început din Salambô, romancierul francez a ciocănit șapte ani: „C´etait à Mégare, province de Carthàge, dans les jardins d´Hamilcar”. Tot atât timp din viață și l-a cheltuit și florentinul da Vinci, ca să găsească, în portretul Monei Lisa, surâsul Giocondei proapăt și azi, ca și acum cinci veacuri, sărutat de penelul meșterului italian.
Caragiale a fost văzut odată sfâșiind în bucăți cu necaz zece cărți poștale, una după alta, din pricina unei propoziții de nouă ori nereușită... Voia să-l invite pur și simplu pe prietenul lui din Iași, Ibrăileanu, alt spirit complex la extrem și muncit, într-o vacanță, la o mănăstire din Moldova, Agapia sau Neamț, nu mai țin minte.
Terminându-și invitația, și recitind-o, Caragiale a râs. Un contabil ar fi scris-o dintr-o dată, însă contabilul n-ar fi fost un scriitor și un artist.
Exigent până la tiranie cu sineș, se explică de ce opera rămasă-n urma lui, ca și a poetului Eminescu, nu se numără cu cifra anilor trăiți în maturitate. Stilul lapoviță nu putea să nu-i fie antipatic unui căutător în cerneală de cristale. Glumind pe socoteala unei burghezii semidocte cu o ironie blândă, dar sângeroasă, Caragiale a fost un martor supărător pentru o epocă politică destrăbălată în mediocritate, conștientă că e observată și caracterizată exact. Publicul cititor afla în Caragiale compensarea dezgustului la care ajunsese. Cuvântul lui tipărit era așteptat cu nerăbdare și frică. O frază răsturnată nu știu cum, un cuvânt sucit cum știa numai el să-l sucească, provoca pe de o parte hohotul de râs și, pe de altă parte, vrajba răzbunătoare.
Dar, paralel cu satira necruțătoare, condeiul lui Caragiale parcurgea toată claviatura literară cu strălucire. El a putut să ilustreze teatrul cu o dramă zguduitoare, Năpasta, și genul nuvelei cu o cumplită povestire, O făclie de Paște. Accentul geniului e pretutindeni prezent.
Atelierul lui literar se situează la fruntăria dintre Gogol și Molière. În gluma ironică a fostului nostru mare contemporan transpare amărăciunea omului chinuit și odată cu palma dată peste gura falselor elite ipocrite ale societății, se zărește în ochii lui lacrima durerilor mute și mila de asupriți. Mi se pare că aș fi surprins-o și eu, ivită discret în fața unui tablou de țărani săpând în pământ, supravegheați de ispravnicul călare, cu cravașa. Răzbunarea hulei acestor elite n-a întârziat mult. Un minuscul nemernic-simili – universitar stipendiat și-a luat sarcina infamă să-l acuze pe Caragiale de plagiat, fabricând și o pagină mototolită dintr-o carte inexistentă, scrisă de un inexistent. S-a tăgăduit originalitatera puternicei lui piese de teatru, Năpasta. Totodată, gândăcăria conservatoare și literară își exprima astfel resentimentele refulate.
Neavînd o instanță de apel academic, de altfel inutilă, și uitând cu o cinstită naivitate că magistratura făcea parte din complotul urzit, Caragiale a dat pe netrebnic în judecată. Justiția îl aștepta bucuroasă că poate da un verdict oficial de stigmatizare. Denunțătorul a fost, bineînțeles, achitat.
Consternat de dușmănia unanimă a forurilor înalte, și umilit, și-a luat geamantanul și, ostracizat și sărac, s-a expatriat la Berlin, unde ura mediocrității nu-l mai putea ajunge.
Din otrava lui Socrate trebuia împărtășit și Caragiale.“
OCTAVIAN GOGA: MOȘ VIRGULĂ
„La Seghedin în închisoare unde ispășeam o pedeapsă, acolo l-am văzut ultima oară. (...) Câte nu mi-a vorbit în cele trei ceasuri. Plin de surprize, vioi, paradoxal, nenea Iancu mă mustra părintește...
– Ți-am spus de atâtea ori nu te mai bate cu proștii, că te răpun... Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viață? Pe urma deștepților? Prostia, suverana prostie, e totdeauna mai tare. În zadar lupți frumos cu tăieturi fine de floretă, el lovește greu cu lăstarul în moalele capului. Și în zadar risipești spirit și vervă, el e tare ca piatra. Cum să-ți spun, prostul are o concepție telurică a vieții. Uite așa își înfundă ochii și urechile, își înfige capul în pământ ca struțul, ridică spatele și trec pe deasupra lui toate curentele... Nimic mai greu decât să cârmuiești proștii... Ei au un instinct de împotrivire organică... Să vezi... Mai acu vreo treizeci de ani eram revizor școlar la Piatra Neamț... Trenuri nu găseai în Moldova, mergeai la inspecții călare... Avea popa o iapă murgă... zic, să mi-o dai părinte dimineața... Popa zâmbea.
- Prea bucuros, domnule Iancu. Și am plecat... Cât m-a zolit iapa ceea, mă... Oricum dam din căpăstru ieșea rău... N-o puteam cârmui nicidecum... M-am întors la vreo două ceasuri tot apă:
- Părinte, cât face iapa asta?
- Face zece galbeni!
- Ei, pune dumneata cinci, să pui și eu cinci, s-o tăiem, că-n asta-i om...
- Ba, să n-o tăiem domnule Iancule, mai bine să-i învățăm năravul... Știi ce? Când o încaleci și ajungi la o răspântie, dacă vrei să apuce la stânga, tu să tragi de frâu la dreapta... Da să tragi cumplit, auzi?... Să vezi c-o ia la stânga... Așa am făcut... Ei vezi, la prost trebuie meșteșug, nu glumă... Ascultă-mă...
Nenea Iancu își scotea ochelarii, mai spunea o pildă, mai arunca câteva frânturi de glumă, îl copleșeau amintirile, sta o clipă pe gânduri și ofta din tot sufletul... (...)
– Arta –spunea el– cere conștiință, fără un perfect simț de onorabilitate literară nu se pot scrie lucruri de seamă. Ca în toate, și în literatură se pretinde o cinste profesională, un prestigiu de atelier... Ce crezi tu, în câte ape n-am scăldat eu Hanul lui Mânjoală?... Ce să mai vorbesc de melodia frazei, de ferecătură, de ritmul vorbelor...
Iaca, numai interpuncția... Câți nu înțeleg că interpuncția e gesticularea gândirii... Nu se poate artă fără migăleală... Cu vremea îți cere tot mai mult scrupulele de conștiință... Dac-o fi să îmbătrânesc, știi cum să-mi ziceți? Să-mi ziceți, Moș Virgulă! (...)“
LUCA I. CARAGIALE: AMINTIRI DESPRE CARAGIALE
„Caragiale a fost viața întreagă foarte mândru de probitatea lui de artist. Expresia lui favorită, ca să arate cât de meticulos era pe chestia stilului, se închegase într-o frază pe care i-am auzit-o adesea: „Îmi pieptăn stilul!” S-a spus despre dânsul că scria cu o extremă dificultate. Eu, care am avut prilejul să-l văd de atâtea ori la lucru, cred că s-a exagerat oareșicum. Mi s-a întâmplat adeseori să-i transcriu manuscriptele după primul concept. Le-am găsit întotdeauna foarte citețe, cu puține ștersături. Fraza, scrisă în grabă sub imboldul inspirației, curgea clară și concisă. Când i le înapoiam transcrise de mine, începea însă o nouă muncă migăloasă și încordată: „pieptănătura stilului”. Îi revedeam paginile cu totul pestrițe de însemnări, aruncături de membre de fraze, ștersături și corecturi în cerneală roșie, verde sau violetă. Le copiam iar, și munca lui reîncepea. L-am văzut astfel prefăcând de patru ori Calul dracului. (...) Caragiale scria în tăcere și adeseori spunea că se simte subt imboldul unei puteri străine. Compunând, construia dialogurile vorbind tare, zâmbea sau se-ncrunta. (...) Când îl întrebam cum scrie, îmi răspundea aproape invariabil: „Eroii mă persecută... Forfotesc în mintea mea... Vorbesc... Le văz gesturile; le aud cuvintele. Dar nu știu exact nici ce spun, nici ce vor face și, pe urmă, m-apuc să scriu, și-i las să-și spuie singuri păsul”. Și, după aceea, adăoga întotdeauna comparația creării operei de artă cu o laborioasă parturiție.
Caragiale scria fără plăcere. L-am auzit, deseori, blestemându-și „meșteșugul ingrat” și afurisind clipa când s-a apucat de literatură. Conștient, în fond, de valoarea lui, rămânea un veșnic jicnit în viață. (...)
Îi cunoșteam cărțile preferate, pe care i le așezam pe măsuța de lângă pat, înainte ca dânsul să se culce. Avea o antipatie, pe care cu greu o putea tempera, contra oricărei inovații în literatură. În felul scriitorilor vechi, găsea că simplicitatea și sinceritatea sunt însușirile povestitorului mare. Herodot, Plutarc, Dante și Machiavelli erau autorii lui iubiți. Oedip rege a lui Sophokles îl făcea să plângă încă la bătrânețe. (...)
Caragiale avea mai puțină simpatie pentru literatură decât pentru muzică. Și acolo, mare detractor al modernilor, rămânea în extaz în fața muzicei clasice. Pentru dânsul muzica se sfârșea cu Beethoven și mai înflorea odată izolată în „nebunul” de Schumann. Înzestrat cu o extraordinară ureche muzicală, Caragiale, care era lipsit de orice cultură specială muzicală, cunoștea pe de rost simfoniile lui Beethoven, sonatele lui, operele lui Mozart și pe „părintele” Haydn. Când asculta muzica, obrazul lui expresiv și veșnic mișcător se imobiliza într-o expresie luminoasă și ochii îi sclipeau de lacrimi. Apoi, când muzica înceta, vorbea – cu verva entuziastă care-l caracteriza – despre muzica ce-i vibra încă în reminiscențe sonore în suflet. (...)
Una dintre amintirile puternice pe cari le păstrez despre părintele meu e aceea când i-am adus întâiul jurnal nemțesc care amintea revolta țăranilor din 1907. În omul acela, care persiflase veșnic avânturile patriotice, o groaznică suferință a început să clocotească. A stat zile întregi nemișcat, cu capul sprijinit în mâni. Când îi vorbeai, se trezea ca din vis și răspundea întrebărilor cu glasul obosit. Pe urmă deznădejdea era înăbușită de revoltă. (...)
Într-o noapte caldă de iunie, am stat de vorbă târziu cu tata. Fereastra era deschisă, și din stradă se auzea zgomotul vieții intense a Berlinului. Vorbea cu admirație și emoție despre Shakespeare și despre teatru în general. Îmi pare rău că nu pot repeta exact tot ce a spus în noaptea aceea, căci a vorbit într-adevăr într-un fel rar lui însuși. Spunea că teatrul nu-i literatură, fiindcă nu ai grija stilului. Fiecare dintre eroi vorbește cum îi vine în momentul afectului. Îl asemăna cu arhitectura, căci ca și în arhitectură clădești în teatru. Și, pe urmă, a vorbit despre Macbeth. Niciodată nu l-am văzut mai patetic. Mi-a dovedit că Macbeth e capodopera artei dramatice. Construcția arhitectonică ți-e dată de la început, că soarta lui din prima scenă este pecetluită și, știind ce are să se întâmple, nu te mai interesezi decât de partea pur artistică, cum are să se întâmple. Și explică scena întâi a tragediei shakespeariene: „Se-ntâlnește cu vrăjitoarele; îi spun că are să fie than de Cawdor, rege, dar că nu are să domnească. Pier vrăjitoarele și vine ștafeta de-l vestește că-i numit than de Cawdor... Ei! Atuncea știi că s-a isprăvit cu bietul om... că se împlinește ce i-a fost zis... și aștepți, aștepți cu gura căscată... și vezi că totul se întâmplă așa... dar cum se-ntâmplă, asta-i meritul lui Shakespeare”. Pe urmă a evocat scena duelului cu Macduff și a insistat cu admirație violentă asupra ei. Continuă înfrigurat: „Macbeth îi spune: «Nu te măsura cu mine, că mie mi-a fost ursit că nu am să fiu omorât de om născut din femeie și pentru ca să fiu omorât ar trebui să umble pădurile»... Și atunci știi bine că trebuia Macbeth să fie biruit și nu știi cum... Dar Macduff răspunde: «Nu m-am născut din mamă, că din pântecele ei cu mâinile am fost smuls, și afară vin crengile pădurii Birnam duse de oameni»...
Era târziu în noapte...
A doua zi l-am găsit mort, sprijinindu-se cu un cot de perna din pat și cu obrazul foarte liniștit.“
Din volumul Amintiri despre Caragiale, antologie și prerfață de Ștefan Cazimir,
București, Humanitas, 2013
BIOGRAFIE
I.L. Caragiale s-a născut la
30 ianuarie 1852, în satul Haimanale din județul Prahova, ca fiu al lui Luca Caragiale și al Ecaterinei. Bunicul patern, Ștefan, grec sau albanez, ar fi venit de la Constantinopol ca bucătar al lui Vodă Caragea, în 1812.
Între 1860-1864 urmează clasele primare la Școala Domnească din Ploiești, iar între 1864-1867, Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel", din același oraș, considerat mai târziu de Caragiale, drept urbe natală.
Se înscrie, în 1868, la Conservatorul din București, unde urmează cursurile de declamație și mimică ale unchiului său, Costache Caragiali, până la suspendarea acestora, în 1870. Se întoarce la Ploiești și se angajează copist la Tribunalul Prahova. În același an, la 8 august, participă la republica ploieșteană pentru o zi a lui Alexandru Candiano-Popescu, politica fiind obiect de deriziune în numerase schițe și articole viitoare. La 10 septembrie, moare tatăl său, Luca. După moartea tatălui revine în București, ca sufleur și al doilea copist la Teatrul Național, numit la propunerea lui Mihail Pascaly. Drumul către politic trece prin gazetărie. Corector, girant responsabil, redactor, editor sau colaborator, Caragiale menține cu presa cel mai intens și mai constant contact profesional.
Caragiale debutează în Ghimpele, în 1873, unde va colabora până în 1875.
Între 1876-1877 este corector la Uniunea democratică, ziarul grupării tinerilor liberali. Scoate săptămânalul umoristic și literar Claponul. E o perioadă de improvizații, de căutări inerente începutului.
Între 1877-1878 publică un text de o surprinzătoare limpezime și incisivitate, Cercetare critică asupra teatrului românesc, în România liberă. În acest text denunță corupția presei pe de o parte, impostura localizărilor și a plagiatelor din teatru, pe de alta. Preocupările scriitorului de gazetar al vieții teatrale merg atât spre chestiuni instituționale, cât și spre chestiuni estetice. Ideile pledează pentru un teatru autonom, eliberat de tutela bugetară spre satisfacerea dorințelor publicului. Devine coleg de redacție cu Eminescu și Slavici la Timpul. Din luna mai începe să frecventeze ședințele bucureștene ale Junimii lui Titu Maiorescu. La a XV-a aniversare a Junimii de la Iași, la 12 noiembrie 1878, Caragiale citește O noapte furtunoasă sau Numărul 9.
La 18 ianuarie 1879 are loc prima reprezentație a Nopții furtunoase. În același an are loc lectura piesei Conul Leonida față cu Reacțiunea. De altfel, la reuniunile Junimii scriitorul își va citi, rând pe rând, comediile. În Convorbiri literare (octombrie și noiembrie), organul de presă al Societății, apare O noapte furtunoasă.
La 22 iulie 1880 are loc premiera la Conul Leonida față cu Reacțiunea, la grădina Rașca. Comedia apăruse în Convorbiri literare în luna februarie. Piesa pare să nu se mai fi jucat la Național până în 1912, la jubileul de șaizeci de ani al autorului.
La 17 februarie 1883 premiera, la Teatrul Național, cu O soacră, cu titlul Soacra mea Fifina, apărută fragmentar, în Evenimentul literar, în februarie 1894. Piesa a trecut și a rămas aproape neobservată.
La 13 noiembrie 1884, la Teatrul Național are loc premiera cu O scrisoare pierdută, apărută în Convorbiri literare în martie 1885. Piesa cunoaște un considerabil succes de public și de cronică dramatică.
La 12 martie 1885 se naște Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu cu Caragiale. La 8 aprilie are loc premiera cu D-ale carnavalului, apărută în Convorbiri literare în mai 1885. Deși distinsă cu Premiul Direcției generale a teatrelor, piesa e criticată în jurnale și fluierată de public.
În 1888, după ce își făcuse un nume prin publicarea și reprezentarea comediilor, Caragiale este numit director al Teatrului Național - cu titulatura de director general al teatrelor. Un an mai târziu, sub presiunea atacurilor dinăuntrul și din afara teatrului, Caragiale demisionează.
La 7-8 ianuarie 1889 are loc căsătoria civilă și religioasă cu Alexandrina Burelly, fiica arhitectului Gaetano Burelly. În luna mai apare volumul Teatru la Editura Librăriei Socec - în prefață, studiul lui Titu Maiorescu, Comediile d-lui I.L. Caragiale. În Convorbiri literare apare O făclie de Paște, nuvelă care face trecerea spre registrul grav.
La 3 februarie 1890 are loc premiera dramei Năpasta, care apare la Editura Haimann. Insucces al Aristizzei Romanescu în rolul Ancăi. Piesa nu a plăcut, reproșându-i-se construcția dramatică deficitară și lipsa de verosimil psihologic.
În 1891, la 14 aprilie are loc ședința Academiei Române la care volumele Teatru și Năpasta sunt respinse pentru primirea premiului „I.Heliade Rădulescu". Opera teatrală a lui Caragiale este învinuită de imoralitate și tendință antinațională.
Încearcă să se stabilească împreună cu familia, dar fără să izbutească, la Sibiu, oferindu-și Astrei serviciile, ca profesor de franceză.
La 9 mai 1892 susține o conferință la Ateneu cu titlul Gaște și gâște literare, împotriva Junimii; conferința și articolul Două note atrag ruptura de Titu Maiorescu și încetarea colaborării la Convorbiri literare. Apar Note și schițe, Păcat, Om cu noroc, Trei novele.
Îi scrie profesorului Ioan C. Panțu din Brașov, întrebându-l dacă s-ar putea stabili acolo cu familia, dar nu reușește.
La 3 ianuarie 1893, Caragiale vinde fraților Șaraga din Iași drepturile pentru retipărirea pieselor de teatru. La 2 iulie i se naște fiul Luca I. Caragiale (Luki). Reintră în actualitate cu revista Moftul român. Scriitorul se orientează decisiv către proza scurtă satirică, orientare direcție revelată prin viitorul volum de Momente.
Caragiale încearcă să-și facă o situație ca „publicist și comerciant". În acest sens deschide, în asociație cu Mihalcea, o berărie în strada Gabroveni, iar după doi ani ia în concesiune restaurantul gării din Buzău, ca și deschiderea berăriei Gambrinus, în Piața Teatrului Național. Alexandru Macedonski, în Românul, învinuiește guvernul de nepăsare față de împrejurările ce silesc un fost director general al teatrelor, scriitor de talent, să deschidă o berărie. Dar îmbunătățirea situației materiale nu-i vine de pe urma afacerilor, cu care reușește fie să deștepte compătimiri, fie să scandalizeze, ci de pe urma unei moșteniri a unei rude îndepărtate, care îi creează posibilitatea unui trai de rentier. „Ca orice artist" - afirmă Ion Vartic - Caragiale „râvnește la statutul de întreținut. De aceea pretinde mereu funcții formale sau substitute de rentă viageră (...). Prin asemenea sinecuri el proiectează o «declasare simbolică» (...), urmărind să subziste ca parazit, asemeni aristocratului, parazitul prin definiție: «De! Și noi literații suntem un fel de boieri - aș îndrăzni să zic, din naștere: avem și noi etichetele noastre, dacă n-avem blazoane...». (...) Până la urmă, din această situație îl salvează moștenirea Mamuloaiei".
La 1 ianuarie 1894 apare revista Vatra, sub conducerea lui Slavici, Caragiale și Coșbuc. La 30 mai se naște fiica sa, Ecaterina I. Caragiale (Tușki).
La 20 aprilie 1895 are loc o reprezentație neautorizată cu O scrisoare pierdută la Teatrul Național din București. Caragiale acționează în judecată teatrul sub motiv că actorii, compunându-și figurile după „chipurile unor persoane onorabile și înalt puse în societate", ar fi făcut o „bufonerie" dintr-o lucrare de artă.
În 1896 colaborează la revista Lumea veche a lui Alecu Urechia, iar la Ziua a lui G. Panu scrie articole politice, un material la moartea lui Odobescu, reportajul Culisele chestiunii naționale. În luna aprilie apar Schițe ușoare. Conduce Epoca literară ca supliment al ziarului politic Epoca, unde Șt.O Iosif îi servește ca secretar de redacție. Îi solicită lui N.Gane, primar al Iașului, postul de director la Teatrul Național, dar este refuzat.
1897 - conferință la Iași cu titlul Păreri literare. Aceeași conferință o ține și la Craiova și la Turnu Severin. În cursul anului îi apar volumele Schițe, Notițe și fragmente literare, Calendarul Dacia.
În anul 1898 scrie o serie de articole despre criza Teatrului Național din București publicate în Evenimentul de la Iași. Se anunță lecturi ale lui Caragiale la Ateneu. Ține o conferință la Constanța despre Seriozitate, în folosul cercului literar „Ovidiu".
În anul 1899, din septembrie și până în următorul an scrie în Universul seria de Notițe critice, care vor sta la baza volumului de Momente. Este numit în Comitetul teatral ca reprezentant al primăriei de către Barbu Delavrancea, dar supără direcțiunea teatrului prin articolul despre Teatrul Național.
1900 - ca membru al Comitetului, supune atenției lui Barbu Delavrancea, primar al Bucureștiului, înființarea unui teatru popular și al unei orchestre comunale, într-un local propriu. La 23 februarie, un grup de prieteni sărbătoresc cei douăzeci și cinci de ani de activitate literară ai lui Caragiale, printr-un banchet, la care vorbesc Take Ionescu și Delavrancea. Hasdeu îi trimite o felicitare foarte elogioasă. Este tipărit, cu acest prilej, un număr festiv și unic de revistă, cu titlul Caragiale. Evenimentul este sărbătorit și la Ateneu.
În 1901, la 10 octombrie îi apare volumul de Momente, nouă cotitură a carierei literare caragialiene, despre care G. Ranetti spune: „nu Momente, Monumente!". Alți contemporani considerau această orientare o cădere în derizoriu. „Caragiale ar trebui oprit, în interesul reputației sale de scriitor, de a publica fleacuri", afirma Duiliu Zamfirescu într-o scrisoare către Titu Maiorescu, după apariția schiței 25 de minute...
În decembrie demarează procesul de calomnie împotriva lui Caion, care-l acuzase de plagiat a Năpastei.
1902 - Procesul de calomnie se termină cu victoria împotriva lui Caion. Delavrancea a reprezentat cu strălucire partea civilă. Comisia de premii a Academiei Române respinge volumul Momente de la Premiul „Năsturel Herăscu". La Secessions-Theater din Berlin este reprezentată Năpasta sub titlul Anca.
În perioada 1903-1904 Caragiale face, din decembrie până în februarie, împreună cu familia, o călătorie în Italia, Franța și Germania. Din București, în februarie, îi scrie lui Ilie Dăianu, încercând să se stabilească la Cluj. În noiembrie se stabilește provizoriu la Berlin. Despre această căutare a unui loc de stabilire - mai întâi la Sibiu, apoi la Brașov ori la Cluj -, Ion Vartic observă: „El caută, instinctiv, un loc care să nu-i amintească de «familie», de București, «micul Paris», și de Mitică, «micul parizian». Caută, deci, un loc cât mai «nefamilial». De aceea cercetează, pe rând, Sibiul, Brașovul, Clujul, decizându-se, ofensiv, în prelungirea unei opțiuni coerente, pentru Berlin. Or, între cele trei orașe transilvane și Berlin se conturează un spațiu compact: spațiul central-european". Exilul autoimpus este analizat de autorul Clanului Caragiale: „El pleacă într-un exil voluntar, pentru că România e prea strâmtă pentru mintea lui: «Prostul îți dă întotdeauna la cap. Nu vezi și cu mine? Am fugit din țară de proști...». Într-o țară mare, proștii sunt mai răsfirați, într-o «familie», te sufocă. (...) Expatrierea lui Caragiale e un gest făcut împotriva «familiei», și împotriva «României eterne» din România istorică pe cale de cristalizare. (...) Autoexilul lui este o înaintare în istoria substanțială, gestul celui care vrea să fie un orășean al istoriei".
La 14 martie 1905 se stabilește definitiv la Berlin. Începe lucrul la Titircă, Sotirescu & C-ie, comedie politică înfățișând personajele din O noapte furtunoasă și O scrisoare pierdută după 20-25 de ani, parvenite la mari situații. Piesa rămâne în stare de schiță. Cultivă asiduu prieteniii cu oameni din țară: Paul Zarifopol, Al. Vlahuță, Barbu Delavrancea (care-l și vizitează la Berlin).
1907 - După răscoalele țărănești scrie articolul 1907. Din primăvară până-n toamnă publicat parțial, în limba germană, în ziarul vienez Die Zeit, apoi integral, în broșură, la Tipografia ziarului Adevărul.
În 1908 ține conferințe în mai multe orașe din țară, în echipa propagandistică a lui Take Ionescu. Este zguduit de moartea prietenului său Ranetti-Roman. Reia legăturile cu Titu Maiorescu.
1909 - reia colaborarea cu Universul, publicând povestiri și schițe și organizând corespondența despre Politică și literatură și Morală și educație cu Al. Vlahuță. În iunie salută apariția Companiei Davila, care își va deschide stagiunea în septembrie, cu instantaneul Începem!...
În 1910 apar Schițe nouă la Editura Adevărul. La 20 octombrie se joacă la Théâtre National de l´Odéon din Paris Des yeux dans l´ombre după drama Năpasta.
1911 - în vară, se întâlnește la Karlsbad cu Coșbuc, cu Al. Vlahuță, dar și cu Alexandru Vaida-Voevod.
Poartă o corespondență cu Emil Gîrleanu, directorul Teatrului Național din Craiova, pentru autorizația de a organiza o „săptămână Caragiale".
George Coșbuc, Elena Coșbuc, Al. Vlahuță, Alexandru Vaida-Voevod și Caragiale
la Karlsbad
O scrisoare pierdută a apărut în două numere din revista Convorbiri literare, nr. 11 (februarie) și nr. 12 (martie) 1885. Premiera a avut loc la Teatrul Național din București în 13 noiembrie 1884.
În „capitala unui județ de munte“ în care nu se întâmplă prea multe, scrisoarea de amor dintre prefectul Tipătescu și soția lui Zaharia Trahanache, Zoe, ajunsă în mâna cui nu trebuie, se transformă într-o armă de temut, scoțând din amorțire orașul (așa cum o face și personajul Necunoscutei coborâtă din trenul luxos de Sinaia, în târgușorul Stelei fără nume a lui Mihail Sebastian).
În cartea sa despre Caragiale, V. Fanache face o analiză profundă a semnificației pierderii scrisorii: „Semnificația prioritară a «scrisorii» din celebra comedie caragialiană se poate stabili îndată ce recunoaștem că toate personajele piesei sunt dependente de textul pierdut de Zoe. «Scrisoarea» include conotații de suprapersonaj, am putea spune de actant referențial, datorită căruia curba destinelor prinse în jocul scenelor cunoaște sinuozități și răsturnări neașteptate, de la extaz la panică și viceversa. Cei care intră în posesia «scrisorii» se consideră implicit beneficiarii unei identități (politice, intelectuale, civile, existențiale), cu alte cuvinte ajung să aibă o siguranță de sine; dimpotrivă, aceiași, în cazul pierderii textului magic, simt că se prăbușesc în abis. Pierderea «scrisorii» semnalează dezintegrarea identității, cu întregul său cortegiu de performanțe: rang social, aspirații, relații lucrative etc. «Am pierdut-o!» articulează întrerupt de sughițuri dezolate Cetățeanul turmentat, ca în clipa în care se întoarce jocul, Cațavencu – prăbușit – să exclame același lucru: «Am pierdut-o!».
«Am pierdut-o!», în exprimarea personajelor caragialiene, transcende sensul banal pentru a primi o deschidere semantică de profundă generalitate; parcă individul în cauză ar fi pierdut absolutul însuși și astfel s-ar fi pierdut pe sine. Mărturisindu-i Zoei că nu mai are «scrisoarea!», femeia i se adresează lui Cațavencu în termeni furioși, de Eumenidă «... ești pierdut! da, pierdut!...». Așadar «am pierdut-o!» aduce după sine pe «sunt pierdut», din acel moment individul nu mai contează ca ființă în lume. Abandonarea în cenușiul vieții, ratarea șansei, isterizarea neputincioasă produc personajului lovit de «pierdere» o stare de turmentație și zăpăceală. Concluzia «impertinentului» Cațavencu, după ce îi eșuează încercarea de a fi forțat destinul, este a unui desființat, căzut în pulberea anonimatului: «Sunt în adevăr pierdut!», care va să zică «Eu nu mai sunt!».
În loc de «scrisoarea pierdută» se poate pune individualitatea pierdută în comică bulversare. Ființa caragialiană nu-și aparține, ea se pierde în celălalt, care, la rândul său, este aspirat de altcineva ș.a.m.d. Pierzându-și sinele (marca identității), individul se anonimează și devine disponibil pentru orice rol. Fiecare poate împrumuta masca celuilalt, vocația interșantajabilă pare firească și confuzia onomastică la fel de normală“.
Fie că e vorba de Cațavencu, fie că e vorba de pelticul Agamiță Dandanache - ramolitul căruia „i se oferă plăcerea de a spune palavre într-un cadru organizat“ –, amândoi se bazează, în ascensiunea lor, pe câte o scrisorică pierdută, doar că al doilea se dovedește o canalie mult mai mare decât primul. La polul opus se situează Cetățeanul turmentat. Întrebarea lui repetată „eu cu cine votez“ nu înseamnă nicidecum deruta unui ins plutind doar în aburii alcoolului, ci, dimpotrivă, neliniștea omului lucid, care are o dilemă adevărată – și atunci ca și acum – în a-și pune problema de acordare a încrederii, în cine? De aici mereu actualitatea întrebării lansate de personajul lui Caragiale. „În mentalitatea lumii caragialiene, devenirea individului reflectă țesătura relațiilor de culise. (...) Nu te cunoaște «Dumnealui», poți să fii genial, nu însemni nimic (...) ești un cetățean oarecare, căruia nu i-a fost dat nici măcar să aibă o identitate de împrumut“, observă V. Fanache în același studiu. Însă Cetățeanul turmentat, omul fără nume, este chiar cel care restabilește ordinea. Este singurul sincer în această lume cu susu-n jos, necunoscut, mereu „magnetizat“. Dar oare această stare de abureală continuă nu vine din dorința / impulsul de a trece mai ușor, de a nu vedea cu ochii limpezi, lucizi, aceste mașinații „de culise“?
Trădări, ambiții nemăsurate, drame – pentru că o îngrozitoare dramă parcurge, de fapt, Zoe. Îndrăgostită până la „nebunie“ de Tipătescu, Zoe se vede trădată profund în „amoarea“ ei, atunci când „infamul“, pus să aleagă între iubirea ei și cățărarea pe scara politică, nu o preferă pe ea. Dar oricum onoarea ei nu era în pericol, cu asul pe care îl avea în mânecă, împotriva lui Cațavencu, „babacul“, care îndemna mereu la „puțintică răbdare“.
„Secretul Scrisorii pierdute – ne spune V. Fanache – persistă, ascuns în stratul cel mai adânc al conștiinței noastre culturale, el generând spontan situații caragialiene, inclusiv somptuoase banchete, în care se aud rostindu-se vorbele străbunicului Cațavencu: «Să mă ierți și să mă iubești (expansiv) pentru că toți ne iubim țara, toți suntem români... mai mult sau mai puțin onești!»“.
Piesa lui Caragiale a văzut pentru prima dată luminile rampei la 13 noiembrie 1884 la Teatrul Național din București și a apărut în două numere din revista Convorbiri literare, nr. 11 (februarie) și nr. 12 (martie) 1885.
Prima punere în scenă a piesei la Naționalul clujean a avut loc în anul 1920 și avea titlul Scrisoarea Perdută. În anul 1950 textul a fost montat de Vintilă Rădulescu, iar în 1959 de Ion Dinescu.
Material realizat de Eugenia Sarvari
cu extrase din V. Fanache, Caragiale, Cluj-Napoca, Dacia, 1997.
