regia tehnică: Vlad Negrea
operatori lumini: Mădălina Mânzat, Andrei Mitran
operator sonorizare: Vasile Crăciun
sufleor: Irina Barbir
Un comic amar și exploziv...
Suntem în anii '90, într-un oraș rusesc de provincie, în care cenzura și rutina dezumanizantă a comunismului a fost brusc înlocuită cu golul și debusolarea produse de un capitalism dezrădăcinat, cu efect de tăvălug în viețile oamenilor de rând. Două fete și patru femei, rămase fără serviciu, se întâlnesc în holul înghețat al unui cinematograf unde așteaptă, febrile, să participe la Audiție. Marea Audiție care le promite câștigarea libertății, valorificarea frumuseții și a talentelor lor, speranța unui trai mai bun departe de mizeria și nefericirea de acasă. E un act de revoltă, de emancipare, pentru fiecare dintre personajele feminine în felul său: frumoasa pseudo-artistă Olga nu mai acceptă înșelarea sfidătoare a soțului ei, inteligenta intelectuală Nina fuge de o căsnicie marcată de depresie și de sărăcia adusă de disponibilizări, frusta Tamara nu mai suportă umilințele și violența conjugală, iar experimentata Varia încearcă să-și răscumpere fetele vândute rușilor printr-o nouă vânzare străinilor. Dar pe cât e de serios și de justificat acest act de independență, pe atât e de comică și ridicolă oferta artistică amatoricească pe care o propun, stârnind mila japonezilor interesați de tinere stripteuze dezinhibate, și nu de biete femei dezabuzate. Spațiul neprimitor al cinematografului devine pe rând sală de audiții, confesional fără voie, arenă de înfruntare a soților, dar și cerc al împăcărilor finale. Iar noi, recunoscând marea și cruda istorie în micile lor istorii personale, râdem împăciuitor, râdem exploziv, râdem amar, pentru că din nou și din nou, cei care au crezut în posibila schimbare au fost și sunt păcăliți.
Ștefana Pop-Curșeu
- Premiul Apostrof Radu Stanca: Irina Wintze, pentru rolul Varvara din spectacolul Audiţia după piesa dramaturgului rus Alexander Galin, care a avut premiera în primăvara acestui an la Teatrul Naţional „Lucian Blaga“ din Cluj, în regia lui Ionuţ Caras, 2022.
Cu un potențial feminin de talente de excepție, scena Naționalului clujean nu putea să nu apeleze la un text precum Audiția de Alexander Galin, care, deși scris în 1990, își probează actualitatea cu fiecare montare (și au fost nu puține chiar în România).
Au partituri foarte complexe cele șase personaje feminine ce întruchipează tipologii diferite, unite de disperare și de hotărârea de a-și asuma orice risc pentru o viață mai bună. Sunt admirabile aceste femei cu frustrările, necazurile și neîmplinirile lor, dar și cu acea parte de suflet care a rămas la fiecare necontaminată, în ciuda brutalității vieții de zi cu zi. Umanitate, sinceritate și vulnerabilitate transmit toate șase, încât la finalul spectacolului am avut impresia că am participat la o întâlnire cu prietene la care râdem, plângem, ne înduioșăm și râdem iar. Am râs mult la Audiția, dar m-am și întristat amintindu-mi de perioada tranziției care a fost atât de asemănătoare în Rusia și în România. Și m-am întristat gândindu-mă că lucrurile s-au schimbat probabil doar în mică măsură și că principala întrebare pe care spectacolul o pune este: ce face societatea cu acei membri ai ei care la un moment dat, împinși de istorie, devin inutili? De ce există mereu învinși și învingători și până unde ești dispus să duci sacrificiul personal pentru un iluzoriu confort material? (...) Ionuț Caras pledează mereu pentru un teatru militant și angajat. El reușește cu Audiția o montare limpede, coerentă și echilibrată, care nu cade în capcana stridențelor sau a inovației cu orice preț, o montare care aduce la Cluj un text lucid și de actualitate și care pune în valoare echipa Naționalului care pare mai bună și mai sudată ca niciodată.
În perioada istorică ce coincide cu transferul de putere dintre Boris Elțîn și Putin, protagonistele din acest spectacol al deșertăciunii sunt motivate exclusiv de dorința de a părăsi Rusia, chiar dacă nu au idee unde vor pleca și ce le așteaptă în țara de destinație. Dezabuzate, personajele știu însă exact de unde pleacă: dintr-o țară unde nimeni nu are nevoie de ele.
Punerea în scenă a Naționalului clujean durează circa 3 ore (cu o pauză), un interval de timp care are însă marea calitate de a da senzația unei durate mult mai mari, fără a plictisi. Deosebit de intensă și de profundă, tragedia scenică, împrumutată din viață, supraviețuiește duratei spectacolului, imprimându-ți-se pe retina sufletului, unde continuă să producă efecte multă vreme după ce se lasă la final cortina.
Sărăcia, comunismul, munca în străinătate, capitalismul sunt doar câteva dintre motivele care se regăsesc în acest spectacol. Însă, cel care mi-a atras mie atenția a fost cel al femeilor puternice. Fiindcă, în fond, despre asta este vorba. Într-o lume în care totul se învârte în jurul bărbaților, patru femei și două fete, de tipologii diferite, se întâlnesc și, dacă la început nu se suportă, în final ajung să se unească pentru un scop comun.(...)
„Audiția” este un spectacol dual, în funcție de cum dorește spectatorul să îl privească. Poate să se întristeze sau poate să râdă, dar cel mai indicat ar fi să le facă pe ambele. Fiindcă un astfel de spectacol ilustrează cel mai bine viața și merită pentru trei ore să punem pauză la orice ar fi în jurul nostru și să ne bucurăm de el.
În acest timp al nostru, unul al re-evaluărilor și al unei re-moralizări (și) prin artă, spectacolul se duce spre gravitatea unei construcții ample, menite să sugereze și o explicație politică -despre evoluția Rusiei - dar și una socială, aceasta din urmă universală, - despre inegalitatea dintre bărbați și femei. Poate de aici o tensiune care face ca mai tot timpul să se rostească replici pe un ton ridicat, cu încordare. Se spun vorbe mari, se clamează 'adevăruri', se duce o 'bătălie'. O seamă de elemente, de la pufoaica Variei și până la intrigă, m-au dus cu gândul la teatrul contemporan dinainte de '89, cel care se supunea rigorilor ideologice dar și cocheta cu viața reală. O dozare acceptat-negociată de realism, fantezie și happy-end.
Marius Dobrin, РУСТЕГИ - Audiția, în Agenda Liternet, septembrie 2022
Piesa Audiția (Konkurs în rusă sau Casting la Kursk după titlul germano-englez) s-a jucat și la noi pe la diverse teatre, în mai multe, variate, montări. Cea de la Cluj e focusată pe caricaturizarea intensivă a personajelor prinse într-un comic de situație aiuritor, bine ritmat, extins spre șarja fără limite. (...) Textul e generos, oferind actrițelor clujene partituri dintre cele mai elocvente, într-un evantai colorat ilar de temperamente și manifestări. Confruntările dintre ele fac deliciul spectatorilor.
Audiția este o piesă scrisă în 1998 despre aspirațiile a șase femei disperate din marea provincie rusă (...). Regizorul-actor Ionuț Caras a creat un spectacol frust și exploziv, de mare anvergură dramatică.
Spectacolul este plin de haz și în prima parte/fază cea între femei, dar și în – ca să zic așa – retur, când apar bărbații (...). Regia inteligentă a știut să echilibreze momentele de haz cu cele de disperare, realizând un fel de aripă veselă care se întinde cumva și peste partea ascunsă a aisbergului. Deviza, nespusă ca atare, dar presărată cumva în cursul întâmplărilor din piesă ar fi „La Singapore! La Singapore!, departe de aceea a celor trei surori ale lui Anton Pavlovici Cehov, „La Moscova! La Moscova!”
Nicolae Prelipceanu, „La Singapore! La Singapore!” în loc de „La Moscova! La Moscova!” sau Rusia de la A.P. Cehov la Alexander Galin, în Teatrul azi nr.9-10/2022
Ionuț Caras nu urmărește să rupă gura târgului prin soluții complementare, ci lasă piesa să vorbească prin ea însăși, gândindu-și spectacolul ca o sursă de autenticitate particularizată, atât la nivelul replicilor, cât și al fiecărui detaliu ce configurează un personaj sau altul, cu farmec, deriziune, poezie și multă poftă de joc și joacă din partea interpreților.
S-a născut la 10 septembrie 1947 în satul Alekseyevka (regiunea Rostov) și și-a petrecut copilăria și adolescența în orașul Kursk, unde se petrece acțiunea piesei Audiția. Este unul dintre cei mai importanți dramaturgi, scenariști, regizori de film și de teatru ruși ai momentului. Prima slujbă a avut-o la uzina Himvolokno din Kursk, după care s-a angajat ca actor la Teatrul de Păpuși. În anul 1973 a absolvit Institutul de Teatru din St. Petersburg, secția de regie, lucrând apoi ca actor și regizor la teatre din Moscova și St. Petersburg.
Teatrul scris de el se bucură de un mare succes, fiind intens montat pe scene celebre din Europa, America, Asia, dacă nu ar fi să enumerăm decât punerile în scenă de la Teatrul de Artă și Teatrul Maly din Moscova, Royal Shakespeare Theatre din Londra, Teatrul Odeon din Paris, Teatrul Schiller din Berlin. Celebri regizori ruși au lucrat pe textele sale: Kama Ghinkas, Lev Dodin, Henrietta Iankovskaia, Roman Viktyuk, Galina Volcek, Roman Kozak.
Este autor al pieselor: Zidul (1971), Zboară păsările migratoare (1974), Gaura (1975), Acoperișul (1976, premiera la teatrul condus de Oleg Tabakov în 1984, s-a jucat și în limba engleză la Universitatea de Stat din Florida-Tallahassee în 1989), Obsesia (1977), Retro (1979), Tribuna de Est (1981), Stele pe cerul dimineții (1982, premiera la Teatrul de Dramă Maly din St. Petersburg în 1987, în regia lui Lev Dodin. Această producție a fost jucată în timpul turneului susținut de trupa Teatrului Maly pe Broadway. Premiera în limba engleză a avut loc la Teatrul din Los Angeles în 1988).
Alte piese sunt: Tamada (1983), Bibliotecarul (1984), Jeanne (1985), Grupul (1989, cu premiera la Teatrul Lensovet din St. Petersburg în 1990. S-a jucat și în limba engleză, premiera având loc în cadrul Festivalului Internațional de Teatru River-Arts Woodstock New York, în 1990), Sorry (1990), Titlul (1991, cu premiera la Festivalul de Teatru Contemporan din Sienna, Italia în 1992), Fotografia cehă (1993), Clovnul si banditul (1997, cu premiera la Teatrul din Leipzig, Germania în 1997), Anomalia (1996), Sirena si Victoria (1997), Acompaniatorul (1998) - noua variantă a piesei Jeanne, Competiția/Audiția (1998), Rendez-vous în Marea ploilor (2002), Visul eroinei (2006), Însoțitorii (2007), Fața (2012), Ricșa. O istorie a Moscovei (2014), Parada (2015), Noaptea asta (2018).
Ca regizor a lucrat la teatrul condus de Oleg Tabakov, Sovremennik, și la Teatrul Lenkom din Moscova, la Teatrul Vittoria din Roma, la Lincoln Center din New York.
Ca regizor de film a debutat cu pelicula Mantaua lui Casanova (1993). Filmele lui, Delegatul (1993) și Foto (2003) au câștigat numeroase premii naționale și internaționale. Filmul Căsătoria, al cărui scenariu a fost scris de el, regizat de Pavel Lungin, a fost nominalizat la Palme d´Or la Festivalul de la Cannes, în anul 2000. A realizat după propriiile scenarii Fotografia cehă (2003, în Rusia) și Victima (2010, în SUA).
Ca scenarist a lucrat la filme și seriale de televiziune: Se construiește casa (1978), Inginerul Grafto (1979), Ultima scăpare (1981), Îți ofer mâna și inima (1988), Testamentul (1989), Acoperișul (1990), Inelul (1991), Căsătoria (2000), Se căsătorește cu Pușkin (2016).
Alexander Galin a fost decorat cu importante ordine culturale străine, între care și cel de Ambasador al Artelor în S.U.A. și medalia „Sir Lawrence Olivier" în Marea Britanie. Actualmente trăiește la New York.
Despre AUDIȚIA
Piesa Audiția, cu titlul original Konkurs, a fost scrisă în anul 1998 și a avut premiera în anul 2000 la Moscova. A urmat o premieră în Germania, cu titlul germano-englez Casting in Kursk, în 2002, la Deutsches Theater Berlin, în regia lui Konstanze Lauterbach și o premieră elvețiană, în 2003 la Universitatea de Muzică și Teatru din Berna, în regia lui Rudolf Koloc. În România, a fost pusă în scenă la Teatrul „Radu Stanca" din Sibiu, Teatrul „Toma Caragiu" din Ploiești, Teatrul de Comedie și Teatrul „Metropolis" din București, Teatrul „Luceafărul" din Iași și Teatrul „Regina Maria" din Oradea.
Audiția are la bază un fapt real petrecut în viața autorului, în anii '90. Iată ce spune Galin despre nașterea acestui text:
„Sunt deja cinci ani de când am fost sunat de un prieten care mi-a spus: « Vino imediat la noi în teatru. O să vezi ceva despre care vei scrie cu siguranță o piesă. Este materialul tău! ». Am mers acolo și am văzut japonezi care stăteau în public în legendara, celebra sală a Teatrului Taganka. Închiriaseră teatrul pentru un casting. Sala aceasta însemna enorm pentru noi toți, fiindcă aici fusese judecat regimul totalitar! Pe scenă defilau rusoaice tinere, cetățene ale Rusiei libere, cu speranța de a fi cumpărate. Situația era și ciudată, și tristă, și îngrozitoare. În ultimul rând stăteau candidatele care fuseseră respinse. Văzându-le, mi-a fost clar că ele sunt eroinele mele. Din păcate nu mai erau așa de tinere, nici măcar nu puteau lua parte la casting. Speranța la o viață diferită, necunoscută lor, în care credeau ca într-un vis, le fusese spulberată. Viața trecea pe lângă ele și ele rămâneau în trecut. În acea clipită am văzut piesa de teatru! Rămânea doar s-o aștern pe hârtie." (Revista Theater der Zeit, aprilie 2002, Articolul Konkurrenz und Konkurs, interviu de Thomas Irmer, traducere în limba română de Alexandru Cîrneală și Alma Diaconu).
În piesă, femeile care vor trece audiția urmează să intre în industria entertainment-ului, la Singapore, în spatele cuvântului cu mult sclipici ascunzându-se, de fapt, prostituția. Întâmplarea face că, dintr-o eroare de comunicare, la audiția ce urma să aibă loc, nu se vor prezenta doar fete foarte tinere, ci femei de toate vârstele și toate condițiile, cu diverse talente „artistice" și mânate de același imbold: mirajul unei vieți mai bune. Șase femei, foarte diferite între ele, se întâlnesc astfel în cinematograful Cosmos din orașul Kursk, unde are loc selecția pentru care au plătit taxă de înscriere. Dacă la început se poziționează antagonic, gândindu-se că intră în competiție unele cu celelalte, pe măsură ce așteptarea se prelungește în holul înghețat al cinematografului, ies la suprafață problemele personale ale fiecăreia, și tot mai puținele șanse de intrare în concurs. Disperarea și încrâncenarea, precum și înecarea amarului în alcoolul tare, vândut și împărțit cu camaraderie de Varia (cea mai în vârstă dintre ele), ajung să le unească.
Toate cele șase femei sunt gata să se vândă, exasperate de fundătura în care le-a împins societatea sovietică și post-sovietică: Nina, profesoara de estetică disponibilizată, fuge de traiul insuportabil alături de un soț pe care îl adoră, dar a cărui depresie îi cufundă în cea mai cruntă precaritate; Tamara, femeie simplă, rămasă casnică după ce s-a închis fabrica unde lucrase cu soțul ei, fuge de violența domestică și umilințele permanente, de sărăcia penibilă care îi refuză până și o îmbrăcăminte decentă; Olga, frumoasa artistă de circ, rămasă la rândul ei fără un loc de muncă, e exasperată din gelozie și din sentimentul inutilității într-o societate în care nu își mai găsește rostul; foarte tinerele fete Katia și Liza, lăsate de izbeliște de mama lor, fără acte de identitate, au ajuns să se prostitueze în hotelul din Rostov al mătușii-codoașă și își doresc să scape cu orice preț din acea cumplită promiscuitate. Rămâne Varia, mama lor denaturată, adusă la gradul cel mai de jos al existenței, după ce și-a vândut fetele și trăiește în depoul unei fabrici de vodcă, însă care se dovedește extrem de abilă și altruistă, reușind cu umor și dezinhibiție să-și ajute camaradele de suferință, ca un straniu și decăzut înger bun.
Toate încearcă să-și arate talentele în fața „cumpărătorului" japonez, care pare desprins din cu totul altă sferă, prezența lui subliniind cu un umor savuros contrastele dintre Rusia și restul lumii „civilizate". Neștiind cum să scape de femeile care nu vor să plece și nu corespund în nici un fel cerințelor (în afară de tinerele Katia și Liza versate, fără voia lor, într-ale striptease-ului), Albert, intermediarul și în același timp traducătorul din japoneză, le cere acestora acordul scris din partea soților pentru participarea la audiție.
Reîntâlnirea dintre soți nu se petrece sub cele mai bune auspicii, întrucât relațiile de cuplu scârțâiau deja din toate încheieturile, pe fondul unei crunte tristeți existențiale și a lipsei de comunicare și înțelegere. Cu toate acestea, cei trei soți, revoltați și frustrați (Boris - soțul Ninei, intelectual împăciuitor, agresivul Vasili - soțul Tamarei, și arogantul om de afaceri și om politic Viktor - soțul Olgăi), rezistă în valuri multiplelor impulsuri de a-și părăsi consoartele, reprimindu-le până la urmă în căminul conjugal.
Finalul lasă povestea deschisă și pune câteva întrebări care nu îndulcesc decât prea puțin comicul amar al acestor mici istorii personale, atât de grăitoare pentru marea istorie a căror martori suntem astăzi. Eliberarea adevărată este oare osândită să rămână o himeră? Cum se poate ca o lume civilizată să accepte în continuare sclavia, schimbându-i doar veșmintele? Ce fel de societate este aceea care-și (auto) expulzează membrii, dovedindu-le constant că „nu mai are nevoie de ei"?
Contemporaneitatea temei aduse în discuție de Alexander Galin și impactul pe care aceste probleme îl au încă și astăzi în societatea românească, face ca această piesă să fie nu doar una dintre cele mai jucate ale autorului, ci mai ales un text extrem de percutant, care trage serioase semnale de alarmă dincolo de comicul viu colorat al situațiilor și caracterelor puse în scenă.
Eugenia Sarvari și Ștefana Pop-Curșeu
Cuvântul Regizorului: Ionuț Caras despre Spectacolul AUDIȚIA
Am mai lucrat un text semnat de Alexander Galin, acum mai bine de 10 ani, cu prima mea promoție de studenți. Era vorba de piesa Stele în lumina dimineții. Și atunci, și acum, am apreciat construcția echilibrată a textului, umorul său negru dar, mai ales, contactul cu personajele extrem de bine conturate, cu lumi interioare bogate, deloc schematice, și foarte ofertante pentru actori sau actrițe.
Cred că acesta a fost și motivul pentru care am ales Audiția: situații clare, o notă tragicomică a textului și personajele vii, umane. Și desigur, a contat și faptul că e vorba de un text pentru actrițe, în principal. Or acesta este un lucru rar. Dramaturgia universală e mai zgârcită cu oferta de personaje preponderent feminine.
Alături de Zsófia Gábor (scenografie) și Cristian Luchian (design grafic), am plasat acțiunea, urmând indicațiile autorului, într-un fost cinematograf sovietic din Kursk, undeva la începutul anilor 2000, într-o perioadă de tranziție a societății ruse. Din punct de vedere politic ar fi coincis cu transferul de putere dintre Boris Elțîn și Putin.
Deși discuțiile și decizia de a monta acest text au avut loc acum un an, situația nefericită actuală m-a determinat să citesc piesa cu alți ochi, încercând să înțeleg cum funcționa societatea rusă atunci și care ar fi legătura cu tragedia care se petrece acum. E un arc de cerc al istoriei recente. Dacă acum asistăm la ceea ce ar putea fi declinul unui dictator (mai nou, criminal de război), evenimentele care se petrec în spectacolul nostru surprind efectele pe care oamenii simpli le resimțeau în timpul acestei tranziții de putere, în momentul instalării celui care ar fi trebuit să fie „salvarea“ unei societăți aflate în declin. Unde s-a ajuns – vedem cu toții.
În Audiția intriga e clară și, mai mult decât atât, ea are la bază un fapt real. Iată ce spune Galin despre nașterea acestui text:
„Sunt deja cinci ani de când am fost sunat de un prieten care mi-a spus: « Vino imediat la noi în teatru. O să vezi ceva despre care vei scrie cu siguranță o piesă. Este materialul tău! ». Am mers acolo și am văzut japonezi care stăteau în public în legendara, celebra sală a Teatrului Taganka. Închiriaseră teatrul pentru un casting. Sala aceasta însemna enorm pentru noi toți, fiindcă aici fusese judecat regimul totalitar! Pe scenă defilau rusoaice tinere, cetățene ale Rusiei libere, cu speranța de a fi cumpărate. Situația era și ciudată, și tristă, și îngrozitoare. În ultimul rând stăteau candidatele care fuseseră respinse. Văzându-le, mi-a fost clar că ele sunt eroinele mele. Din păcate nu mai erau așa de tinere, nici măcar nu puteau lua parte la casting. Speranța la o viață diferită, necunoscută lor, în care credeau ca într-un vis, le fusese spulberată. Viața trecea pe lângă ele și ele rămâneau în trecut. În acea clipită am văzut piesa de teatru! Rămânea doar s-o aștern pe hârtie.“ (Revista Theater der Zeit, aprilie 2002, Articolul Konkurrenz und Konkurs, interviu de Thomas Irmer, traducere în limba română de Alexandru Cîrneală și Alma Diaconu).
Pentru că nu puteam neglija tragedia umană care are loc sub ochii noștri, am adăugat la textul lui Galin un PROLOG care oferă evenimentelor piesei o legătură cu contextul socio-politic actual. Mai mult decât atât, am luat legătura cu autorul însuși, care a avut amabilitatea să ne acorde un scurt interviu. Era necesar să aflăm care este poziția acestuia față de acest război absurd. Iată răspunsurile dumnealui:
Alexander Galin răspunde Teatrului Național
Credeți că mai este valabilă astăzi situația socio-umană pe care ați prezentat-o în piesa Casting în Kursk (Audiția)? Mai precis, există încă mirajul occidental și această dorință de a pleca din Rusia?
Alexander Galin: Decizia finală cu privire la actualitatea piesei mele cred că va fi luată de spectator, dar, ca autor, bineînțeles, nutresc speranța că această piesă, scrisă cu mai bine de 20 de ani în urmă, este încă vie și datorită faptului că teatrul dumneavostră, dintre multe alte piese, a ales-o pe aceasta. Și sunt sincer recunoscător pentru această alegere. În ceea ce privește „mirajul occidental“, pe eroii acestei piese nu îi mai interesează acest lucru. Salvându-se de deznădejdea totală, ei sunt gata să fugă oriunde. Apropo, în piesă nu este vorba despre Occidentul civilizat, apropiat de Rusia, ci Estul îndepărtat, străin și de neînțeles.
E o replică cheie în textul dumneavoastră: „Puteți pleca dacă demonstrați că aici nimeni nu are nevoie de voi!“. E un sentiment teribil de auto-condamnare impusă... V-ați confruntat vreodată cu acest sentiment în propria dumneavoastră țară?
A. G.: În cazul acesta, am scris o scenă în care eroinele mele încep să conștientizeze cât de inutile sunt propriei lor țări, să conștientizeze indiferența totală a Patriei față de ele. Mulți trăiesc în Rusia, negândindu-se la acest lucru. Dar așa a fost mereu. Statul rus este orientat înspre putere, iar nu înspre om. Nu întâmplător, una dintre eroinele mele spune cu o ironie amară că ea este ocolită, aici, în ultima perioadă, chiar și de țânțari. În ceea ce mă privește, eu scriu despre contemporanii mei și, deci, simt și experimentez ceea ce simt și experimentează și ei.
În piesa dumneavoastră sunt prezente toate categoriile sociale prin diverse personaje, de la intelectualul disponibilizat, trecând prin politicianul îmbogățit peste noapte și până la oamenii simpli, lipsiți de mijloace. Înțelegem prin asta că toată societatea rusească din acea perioadă era în criză. Credeți că în decursul ultimilor 20 de ani lucrurile s-au îmbunătățit?
A. G.: Criza pe care autoritățile se străduiau s-o retușeze în anii aceia s-a intensificat și mai mult, iar, drept rezultat, ne-am trezit din nou în cătușele totalitarismului. Parcă ne învârtim în cerc. Este greu să-ți imaginezi viitorul unei asemenea țări.
Ați avut probleme cu cenzura? Mai ales că piesele dumneavoastră s-au jucat mult în străinătate și sunteți extrem de critic la adresa sistemului socio-politic din Rusia...
A. G.: Am trăit în vremea cenzurii sovietice. Era dureros. Cu toate acestea, chiar și atunci apăreau cele mai strălucite teatre, spectacole, erau actori legendari, regizori, scenografi. Pot spune din proprie experiență că cenzurii, oricât de dură ar fi, dintru început, îi este proprie prostia. Dar am avut și o perioadă fericită, scurtă din păcate, când eram liberi de cenzură. Acum, cenzura devine din ce în ce mai puternică, deși, formal, încă rămâne interzisă de Constituția Rusiei. Teatrul rus va întâmpina dificultăți, acestea deja au început. Dar oamenii au mare nevoie de teatru. El va supraviețui.
Fiind martor al acestor probleme majore din societatea rusească, ați simțit vreodată că situația nefericită de atunci ar putea evolua în direcția critică la care asistăm astăzi?
A. G.: Eu scriam comedii, dar imboldul pentru acest lucru îl constituia drama care se desfășura în societatea noastră. Sfârșitul ei tragic era prevăzut de mulți, nu era greu. În special când, la sfârșitul anilor ᾽90, oamenii au început să vorbească din nou despre necesitatea unei «mâini puternice» în fruntea statului, amintindu-l de bine din ce în ce mai des pe Stalin.
În acest sens, care ar fi instrumentele la îndemână pentru ieșirea din criza actuală? Credeți că schimbarea trebuie să vină doar din interiorul societății rusești sau e o problemă care ne privește pe toți? „Ce ne așteaptă?“... ca să o parafrazăm pe Nina Karnauhova, intelectuală din Rusia?
A. G.: Orice țară își face propriile alegeri. Totalitarismul este o boală grea care afectează din când în când una sau alta dintre țări. Dar indiferent de «terapie», chiar și cea mai puternică este concepută înainte de toate pentru acțiunea activă a imunității interne. În Rusia, această imunitate este încă foarte slabă. Bolnavul trebuie singur să dorească să se vindece.
Suntem vecinii unei țări care acum e sfâșiată de război. În acest context, simțim uneori că suntem inutili ca artiști, ne întrebăm dacă teatrul mai are puterea să schimbe ceva... Dumneavoastră ce credeți?
A. G.: Războiul îi întărâtă pe oameni, îi desparte, îi împarte în prieteni și dușmani. În acest sens, în război, nu există învingători. Teatrul, la fel ca arta în general, are menirea importantă de a-i ajuta pe oameni să-și restabilească umanitatea, sacrificată în război.
Cum se vede acest război de la New York, unde vă aflați acum?
A. G.: La fel cum văd toți oamenii normali: este o crimă. Adevărata vinovăție a criminalilor va fi determinată de viitor (posteritate). Sper că în curând. Țin minte cum, în copilărie, ne jucam de-a războiul. Trăgeam cu pistoale de jucărie la mică distanță, dar nimeni nu cădea, nimeni nu voia să se considere a fi ucis. Dar vorbim de copii, pe când aici este vorba de oameni de stat. Îi detest pe cei care au început acest război. Aceștia sunt oameni cu o conștiință subdezvoltată, mutilată: declanșând războiul, ei au calculat cu aroganță doar o singură variantă – victoria lor. Deși un om inteligent ia mereu în calcul și varianta înfrângerii. Dar asta, dacă este inteligent...
Alexander Galin a acordat acest interviu Teatrului Național din Cluj-Napoca în data de 30 martie 2022.
