Piesa lui Horia Gârbea, Crimă cu pistol și bile, este o excelentă comedie neagră care ne confruntă cu probleme de acută actualitate privind justiția și jocul dintre adevăr și minciună, în planurile unei realități incerte, mereu schimbătoare. Este un text incitant, care conține acea vibrație dramatică, acea esență care nu poate fi revelată decât pe scenă, întrupată de jocul actorilor și creând la rândul ei magia teatrală resimțită de spectatori.
Regizorul Emanuel Petran și actorii Irina Wintze, Dan Chiorean și Cristian Rigman vă invită să luați parte alături de ei la dezlegarea unei enigme polițiste care se răsfrânge - prin implicațiile ei sociale și psihologice - asupra întregii noastre societăți de azi.
Nu e ușor să fii regizor, să ai în față un text și atâtea posibilități de viabilitate scenică. Ai acolo didascaliile autorului, însă poți urma căi diverse, chiar provocatoare. Oare nu trebuie să adopți o regie care să nu trădeze autorul? Îl poți surprinde plăcut, însă cu soluții care să se nască din însuși aluatul textului. Așa a procedat Emanuel Petran, regizând piesa Crimă cu pistol și bile de Horia Gârbea, atunci când a adus pe scenă sicriul, în care se lăfăia Vicu Mugurel zis Pastramă. (...) O regie tonică, simplă, nesofisticată. Dacă în scenariu victima „poate fi doar personaj filmat" sau „rol mut", aici umorul prodigios provine de la necumințenia mortului din sicriu, care vorbește rar, dar bine, cu aplomb impudic. Actorul Cristian Rigman (victima) realizează un rol memorabil, pitoresc, hâtru, clovnesc, scos dintr-un realism magic detensionat. Dan Chiorean (învinuitul) electrizează scena, strunind contorsiunile personajului omniprezent. Desigur, marea revelație rămâne Irina Wintze, care joacă toate rolurile feminine: polițista, procuroarea, avocata, soția învinuitului, soția victimei, soacra victimei, mama învinuitului, soacra învinuitului, judecătoarele 1, 2, 3. Incredibil, nu? Știam că Irina e o actriță de excepție, dar acum ce să mai spunem după acest maraton de interpretare? Mai sunt adjective pentru a sublinia multitudinea nuanțelor de joc? În fiecare personaj ea e cu totul altfel, nu transpare vreo umbră din rolul anterior. Îmi permit să spun magie. (...) Un spectacol suculent, cu impact imediat, într-o relaționare magnetică cu spectatorii, emblematic pentru o societate care bate adesea pasul pe loc.
Emanuel Petran supralicită parodic anumite situații, învestind cu un comic copios întregul complex de împrejurări, nu însă ca scop în sine, ci contând pe efectul terapeutic al râsului. Irina Wintze, admirabila Irina Wintze, interpretează nu mai puțin de unsprezece personaje în ceva mai mult de o oră. Cu ajutorul câtorva accesorii, peruci, ochelari, articole vestimentare, actrița trece lejer de la o identitate la alta, oferind publicului un regal actoricesc.
Horia Gârbea s-a născut la București, la 10 august 1962. Este poet, dramaturg, prozator, publicist, eseist, traducător, om de știință. Este absolvent al Facultății de Îmbunătățiri Funciare și Ingineria Mediului din București, cu un doctorat în inginerie despre siguranța construcțiilor.
Timp de trei ani, între 1981-1983, a frecventat „Cenaclul de Luni", condus de Nicolae Manolescu, iar în perioada 1983-1990 a fost membru al cenaclului „Universitas" de la Facultatea de Filologie a Universității bucureștene, condus de criticul Mircea Martin. Debutul pe tărâm literar și-l face în poezie, în anul 1982, în revista „Amfiteatru". Debutează în dramaturgie cu volumul Doamna Bovary sînt ceilalți (1993). După volumul de debut, publică mai multe volume de teatru: Mephisto (1993), Cine l-a ucis pe Marx? (1999), Decembrie, în direct (2000), ca și volume de poezie: Text biografic (1996), Proba cu martori (1996), volumul de proză scurtă Misterele Bucureștilor (1997). Romanul Căderea Bastiliei (1998) a fost distins cu trei premii naționale.
Piesele lui au fost reprezentate nu doar în România, ci și în mai multe țări europene.
A tradus din Corneille, Arrabal, Cehov, Machiavelli, Dario Fo, Tennessee Williams, Marivaux, S.I.Witkiewicz, Eduardo de Fillipo, iar din 2011, sub coordonarea lui G. Volceanov participă la retraducerea operelor lui Shakespeare (la Editura „Tracus Arte"): Vis de-o noapte-n miezul verii, Negustorul din Veneția, Henric al VI-lea partea a III-a și Antoniu și Cleopatra (în colaborare cu Ioana Diaconescu), Richard al III-lea, Macbeth, Julius Caesar (în colaborare cu Lucia Verona), Sonete alese și alte versuri.
A scris scenarii de film și show-uri pentru televiziune, a alcătuit și îngrijit antologii, a scris prefața la numeroase volume.
Colaborează la reviste literare, culturale și la diverse cotidiane din țară: „Luceafarul", „Contemporanul", „Scena", „Viața Românească", „Vatra", „Familia", „Tomis", „Art-Panorama", „Phoenix", „Cațavencu", „Cotidianul", „Poesis", „Cronica", „Neuma" ș.a. Este deținătorul mai multor premii literare, mai însemnate fiind: Marele Premiu „Nicolae Labiș" pentru poezie (1990), Premiul Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti pentru poezie (1997), Premiul „Ion Creangă" pentru proză (1998), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie (1999), Premiul Academei Române „I. L. Caragiale" (2001), Premiul „Andrei Bantaș" acordat de juriul Uniunii Scriitorilor pentru traduceri (în solidar cu Violeta Popa și George Volceanov 2012), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traduceri (solidar cu Lucia Verona și George Volceanov, 2015), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Literatură pentru copii, 2017, Premiul Publicului la Turnirul de poezie Cununa de lauri, ediția a 8-a, Alexandropolis, Grecia
Alte premii literare pentru poezie, proză şi dramaturgie: Premiul Uniunii Scriitorilor la festivalul Sighet (1987), Premiul „Luceafărul" pentru dramaturgie (1991), Premiul pentru volum de poezie - Sighet (1996), Premiul „Poesis" Satu-Mare pentru proză (1998), Premiul Sudului „Alexandru Odobescu", Călăraşi, pentru activitate literară (1998), Premiul Art-Panorama pentru critică (1998), Premiul „Convorbiri literare" pentru dramaturgie (1999), Premiul pentru poezie al Colocviilor Tomitane (2004), Premiul revistei Antares pentru proză (2004), Premiul revistei Caligraf (2009), Premiul „Piesa Anului" al revistei Drama (2009), Premiul Fundației Bona Fide pentru literatură (2010), Premiul „Marele premiu" al Festivalului de Umor „Ion Cănăvoiu", Târgu Jiu (2011), Premiul II al Turnirului poetic „Cununa de Lauri de la Muntele Olimp", organizat de USR, Leptokaria, Grecia (2011), Premiul revistei Luceafărul pentru publicistică (2012), Premiul internațional „Heydar Aliyev 90", Azerbaijan (2013).
A primit Ordinul „Meritul Cultural" în grad de Cavaler (2004), înălțat la grad de Ofițer (2010).
De-a lungul timpului a deținut numeroase funcții în instituții culturale: secretar literar la Teatrul „Toma Caragiu" din Ploieşti, preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti, filiala Uniunii Scriitorilor din România, preşedinte al Filialei București - Dramaturgie a USR, preşedinte al Filialei București - Poezie a USR, director de imagine al USR, membru ales în Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor, secretar general de redacție la revista „Luceafărul de dimineață", vicepreședinte al Institutului Cultural Român ș.a.
La „Mini-Cafeneaua critică" on-line (6 septembrie 2021), al cărei amfitrion a fost Ion-Bogdan Lefter, Horia Gârbea mărturisea, legat de formația sa științifică și modul în care ea se împletește cu pasiunea pentru literatură: „Rigoarea matematică și cea pe care o presupun științele exacte ajută la o disciplinare a gândului. Am făcut un liceu de matematică-fizică, am făcut o facultate tehnică. În timp ce mi-am făcut doctoratul am și scris piese de teatru, am publicat volume. Niciodată lucrurile nu s-au incomodat reciproc. Cred că până la urmă este o chestiune de disciplină".
Cuvântul autorului despre piesă
Pistoale, bile și aparențe
Ce este adevărul și cum se obține el? Ce este dreptatea și cum știm că s-a realizat? Tot ce este drept este și bun? Iată niște întrebări pe care, explicit sau obscur, și le pune fiecare om. Am învățat - noi cei care mergem pe la teatru, ba îl mai și citim - de la Shakespeare și Pirandello, că adevărul este cel mai adesea o aparență. În marea tragedie Coriolanus, singura piesă fără de umor a lui Shakespeare, Aufidius spune explicit: Virtuțile sunt doar interpretări!
Lucrurile de mai sus pot fi tratate, desigur, cu toată seriozitatea, dar eu cred că puțin haz nu strică niciodată, în deslușirea celor mai fine nuanțe sau, dimpotrivă, în retezarea exasperată a nodurilor gordiene sau pescărești.
Aparența și esența nu sunt atât de deosebite precum par și, mai ales, nu există o singură aparență a unui lucru sau a unei situații. Facem apel, după cum se știe, la noțiunea de epură. Umbra conului pe perete este un triunghi. Dar și a piramidei, tot triunghi apare. Doar când proiectăm conul pe podea, vedem un cerc. Cele mai favorabile profeții sunt, la îndeplinirea lor, niște catastrofe. A simțit-o pe pielea lui, Macbeth. Te poți trezi brusc cu o pădure care mărșăluiește fatal.
În ceea ce mă privește, în piesa pe care-mi faceți privilegiul s-o urmăriți, ca și în alte piese din teatrul meu, toate comedii, nu am căutat să ofer răspuns unor chestiuni insolubile, cărora filosofia și teatrul le dau târcoale de la anticii greci la postmodernii globaliști. Am încercat să prezint o situație cu aparența realității în care, din fațete diverse, corpul real nu poate, de fapt, să fie reconstituit.
Ceea ce rămâne însă și este de netăgăduit, indiferent de imaginile înșelătoare proiectate în oglinzi mai mult sau mai puțin mișcătoare, este substratul etic. Acesta nu poate fi eludat pe principiul aparențelor. Aufidius se înșela și Shakespeare ne întinde prin el o capcană: „virtuțile sunt doar interpretări" pentru Aufidius, pentru că el însuși este un ticălos. El îi înscenează lui Coriolanus o victorie și o trădare. La fel, consulii romani i-au înscenat un proces pentru o deloc presupusă trufie, dar una acoperită de fapte, prezentând-o ca pe o crimă. Realitatea indiscutabilă este că avem de-a face cu o pervertire a simțului moral. Oricăror personaje ce le-am pune sub lupa moralei, dacă avem o piesă veritabilă, le vom descoperi câte o infirmitate. E dreaptă cauza lui Hamlet? Să admitem. Dar Scriptura nu spune să te răzbuni, ba dimpotrivă. Este Ofelia doar o victimă? Este Henric al V-lea un cavaler exemplar? Până una alta, este un invadator. Iar blândul său fiu, Al Șaselea, care se visa păstor, la adăpost de onoruri regești, era (la Shakespeare cel puțin) un bicisnic care și-a dus țara la război civil și dezastre, lăsând-o la urmă pe mâna lui Richard al III-lea.
Am ales aceste exemple ilustre nu ca să mă compar cu niște maeștri de neegalat, ci pentru că ele rezumă cel mai bine dilemele spectatorilor în fața aparențelor personajelor pe care lentila etică le mărește monstruos. Orice autor de teatru are de luptat cu asemenea nesiguranțe, cu dubii majore.
Despre piesa Crimă cu pistol și bile vreau să vorbesc cât mai puțin, spectatorii o vor vedea și publicul este cel mai bun judecător al teatrului, pentru că este beneficiarul său. Eu însumi sunt un critic exigent al textelor mele dar și al spectacolelor pe care le-au ocazionat. Pot spune doar că tot ce am scris mai sus despre jocul aparențelor se aplică și acestei piese în care m-am jucat cu variantele posibile ale aceleiași întâmplări. Schimbarea unghiului de vedere schimbă și faptele? Desigur nu. Dar modifică înțelegerea și judecarea lor. Rămâne totuși o esență morală. Distincția între bine și rău e imuabilă. Dar cea între „omul rău" și cel „bun" comportă un joc infinit de nuanțe.
Horia Gârbea
Despre spectacol, cu regizorul Emanuel Petran
Pe Emanuel Petran spectatorii s-au obișnuit să-l vadă pe scenă, întrupând personaje dintre cele mai diverse, de la Emelian în Mantaua după Gogol și Bulgakov, Hamal în Exact în același timp de Gellu Naum, Madam Ubu în Ubucurești după Caragiale și A. Jarry, Domnul Purgon în Bolnavul închipuit de Molière, Ducele Burgundiei în Regele Lear de Shakespeare, Milan în Rock´n´Roll de Tom Stoppard, Corobkin în Revizorul de Gogol, până la Cléante în Tartuffe de Molière, acestea fiind doar o mică parte din rolurile interpretate. Iată-l acum regizând un spectacol cu propriii lui colegi de la Naționalul clujean.
Eugenia Sarvari: Emanuel, ești dublu licențiat, atât în arta actorului, cât și în regie teatru, pe care ai absolvit-o în 2016. Iată că au trecut cinci ani. În acest răstimp câte spectacole ai montat?
Emanuel Petran: Da, au trecut extrem de repede cei cinci ani de când am absolvit regia de teatru. Datorită faptului că am fost timp de opt ani, până în 1 iunie anul acesta, managerul Teatrului de Păpuși „Puck", nu am avut timp destul pentru a face deplasări de o lună, o lună jumătate în alte localități pentru a monta un spectacol. Cu toate acestea, am regizat în perioadele de concediu, la Teatrul de Nord Satu Mare, spectacolul Paiața, după texte de Cehov, spectacolul O noapte furtunoasă de I.L.Caragiale la teatrul „I.D. Sârbu" din Reșița. De asemenea am regizat la Teatrul de Păpuși „Puck" spectacolul Povestirile Șeherezadei și spectacolul radiofonic Crăiasa florilor scris de Ionuț Constantinescu.
E.S.: Actoria și regia aparțin „organismului" numit teatru. Este egală doza de magie în exercitarea lor?
E.P.: E adevărat,ele fac parte din același organism și după părerea mea sunt complementare. De fapt tocmai asta le face să supraviețuiască împreună. Adică regizorul este cel care are o idee despre un text, la care încearcă să îi dea viață artistică prin intermediul actorilor. Este un fel de tata și mama. Nu cred că una sau alta este mai importantă, sunt la fel de importante amândouă. O idee fără întrupare, râmâne doar o idee și asta este literatură, iar jocul actoricesc fără o idee devine un soi de viață fără sens.
E.S.: Cât de dificil este să treci de pe scenă în sală și să-ți conduci (aici) colegii cu care împarți în mod obișnuit, emoțiile ieșirii la rampă, care, cred, în calitate de regizor, nu sunt resimțite la fel?
E.P.: Nu a fost ușor, mai ales prin faptul că actorii îmi sunt colegi de ani de zile și mă percep, probabil involuntar, tot ca pe un actor, ceea ce poate duce la schimbarea rolurilor între actori și regizor. Dar asta s-a întâmplat la începutul repetițiilor, iar apoi lucrurile s-au așezat, fiecare dintre noi încercând să-și facă treaba cât mai bine în postura pe care o avem în cadrul spectacolului. Cât despre ieșirea mea la rampă, în momentul în care am decis că vreau să fac și regie, eram perfect conștient de această lipsă pe care o implică regia, pe care mi-am asumat-o și care, din momentul asumării ei, nu a mai însemnat o problemă. Oricum, nu am renunțat la meseria de actor, așa că atunci când mi se face dor, pot juca.
E.S.: Este prima ta întâlnire cu comedia neagră? A fost complicată confruntarea cu textul lui Horia Gârbea?
E.P.: Da, este prima întâlnire cu o comedie neagră în calitate de regizor. Dar îmi plac provocările. Așa că textul lui Horia Gârbea după câteva lecturi a început să prindă viață în imaginația mea. Principala calitate a textului este faptul că acesta creează situații scenice foarte variate deși joacă doar trei actori, iar spațiul, în text, este același.
E.S.: Din cele declarate, învinuitul pare a fi nevinovat de acuzația că ar fi comis o crimă. Oricare dintre personaje ar fi putut să o înfăptuiască. În viziunea ta, vom afla, oare, cine este vinovatul?
E.P.: Nici eu nu știu care este vinovatul, singură justiția știe cine este vinovatul, așa că publicul va vedea...
E.S.: Ce proiecte de viitor ai în ceea ce privește regia? Ce text/texte ți-au atras atenția?
E.P.: Am gândit spectacole pe care le am în cap și pe hârtie, dar care au nevoie de întrupare pentru a nu rămâne doar niște gânduri. Ar fi un François Villon într-o cheie modernă, ar fi O scrisoare pierdută, ar fi Escurial de Michel de Ghelderode, ar fi... multe. Mi-ar face plăcere să montez și alte texte de autori români, mă gândesc la câteva. Dar nu îmi fac multe planuri pentru a nu avea deziluzii. Dacă vor fi, mă voi bucura de ele, dacă nu, voi face actorie. Lucrez și la o piesă de teatru numită Mercenarii gândului. Nu mă plictisesc.
