regia tehnică: Răzvan Pojonie
operatori lumini: Alexandru Corpodean, Ionuț Maier
operator sonorizare: Marius Rusu
operator video: Vasile Crăciun
sufleor: Alina Forna
Ce poate să facă arta teatrului în zilele noastre? Să se întoarcă spre trecut ajutându-ne să nu uităm marile figuri ale omenirii, răscolind energii străvechi care să ne deschidă porți ce par închise pe vecie. Să se uite atent în prezent și, alegând grâul de neghină, să treacă prin sită viața, prea învolburată ca s-o putem vedea limpede. Să arunce o privire în viitor și să ne arate capătul tunelului, pentru ca noi, fie că suntem actori sau spectatori, să putem alege ce fel de Oameni vrem să fim. Și atunci, să vorbești despre nedreptățile sociale, despre torturile individuale multiplicate fără număr și trecute sub tăcere, despre indiferența și lașitatea celor care au jurat să-i protejeze pe cei fără apărare, despre o viață imposibilă după ce totul s-a scufundat în beznă, înseamnă să iei sita în mână și să arăți ce rămâne, să deschizi uși ruginite și să dai drumul răzbunătoarelor Erinii antice, pentru ca, într-o bună zi, să apară acea lumină la orizontul societății pe care ne-o dorim cu adevărat. Vocea care a pronunțat cuvintele „nu mai ține linia ocupată" se va șterge, transformându-se atunci în acțiune, iar teatrul își va fi atins unul dintre scopurile sale majore.
De când revoltele și dezbaterile noastre - câte mai sunt - s-au mutat pe Facebook și se consumă acolo, inutil, nu mai speram să găsesc o temă socială majoră pentru societatea românească pe scena unui teatru național. Mă resemnasem să accept că găsesc acest tip de subiect, esențial de dezbătut cu un public cât mai larg, numai în teatrele mici, independente, unde conștiința critică a teatrului este chiar vectorul de motivare a echipelor de lucru. Din fericire, cea mai nouă premieră de la Teatrul Național din Cluj e un semnal fericit că subiectele sociale care ard în România de azi și echipele de creatori care cred în capacitatea teatrului de a le dezbate critic au ajuns în sfârșit să urce și pe cele mai mari scene care sunt mai aproape de "agora" publică. (...) Spectacolul de pe scena Naționalului clujean, realizat de o echipă majoritar feminină, deschide o dezbatere mai mult decât necesară : cum se explică oare, la mai bine de 30 de ani după căderea zidului Berlinului, după două decenii în secolul 21, când în lume au trecut déjà valuri de feminism care au avansat interesele femeilor - chiar dacă nu s-a ajuns încă la o adevărată echitate în ceea ce le privește - faptul că societatea românească a rămas în stadiul primitiv al tratării femeilor ca pe cetățeni de rangul al doilea ? (...) Spectacolul Nu ține linia ocupată ! vorbește (...) despre fiecare dintre femeile traficate în parcările de pe margina drumului sau trimise în același scop peste granițe, ci și despre disoluția și inutilitatea unui stat ai cărui "stâlpi de rezistență", autoritățile, sunt nulificate de incompetență și corupție.
Nu ne rămâne decât să sperăm că exemplul Teatrului Național din Cluj va fi preluat și de alte teatre publice care vor avea curajul de a aduce pe scenele lor subiecte similare, adresându-se unor noi categorii de spectatori interesați de ele. Și că dezbaterea publică, odată deschisă, va continua și, într-o bună zi, va produce și efecte concrete, readucând, pe cale de consecință, și teatrul în centrul realităților sociale de care, cel puțin prin instituțiile sale publice, s-a îndepărtat prea mult timp.
Ceea ce e înfricoșător, extrem de puternic emoțional, în spectacol e această impresie puternică a vieții din care legea și autoritatea lipsesc ori sînt accidentale și impotente (adolescenta Andreea, al cărei amestec de inocență-naivitate și accelerată maturizare prin sexualizare e excelent redat de Diana Buluga, sfîrșește înapoi în mîinile interlopilor traficanți de carne vie).
Chiar și familia ca factor de protecție și siguranță funcționează, de fapt aleatoriu - iubirea și dedicarea părinților Berbeceanu e contrabalansată de abandonul mamei Andreei (Elena Ivanca), care se simte în competiție sexuală cu propria fiică. Și chiar și cînd familia e protectivă și dedicată, asta tot nu ajută în fața accidentalului (una dintre cele mai dureroase scene e cea în care mama îi reproșează tatălui Berbeceanu că nu și-a dus cu mașina fiica, pentru că băuse o bere). Lumea - care e țara noastră - din Nu mai ține linia ocupată! e una în care soarta oamenilor (a tinerelor femei) e hotărîtă de noroc sau ghinion, în care principalele funcții și atribute ale Statului, cea executivă și cea judecătorească, menținerea cadrului juridic și monopolul asupra construcției sociale, nu mai există decît pe hîrtie.
Această ramă generală, în care abuzul la adresa femeilor nu e o chestiune de educație, de cultură socială, de mentalitate, iar lipsa de reacție în fața lui ori impunitatea nu ține strict de o gîndire conservatoare cu care avem a ne lupta în numele civilizației și progresului, e ceea ce distinge spectacolul de la Cluj de toate celelalte abordări (tot mai numeroase în ultimii ani) pe acest subiect. Asta, dincolo de faptul că este unul dintre cele mai reușite transferuri pe o scenă italiană de teatru public ale teatralității codificate pe scena independentă (unde s-au format și Alexandra Felseghi, și Adina Lazăr) - realismul de extracție documentară, care schimbă minimalismul scenografic pe multiplicarea în straturi a spațiului de joc. Dintre producțiile de scenă teatrală ale anului trecut pe care le-am văzut - nu am văzut atît de multe, însă -, Nu mai ține linia ocupată! e cel care se conectează cel mai mult cu preocupările sociale ale momentului (care nu se reduc, în ciuda aparențelor, la pandemie).
Nu mai ține linia ocupată este o tragedie contemporană, cu personaje pe care le învinge destinul nefast și cu un cor de 4 femei furioase în roșu [...] Mecanismul social funcționează pe sistemul scripeților în care sărăcia și lipsa educației se conjugă cu un mediu violent și cu indiferența autorităților. Victimele sunt prinse într-o capcană, uneori fără să conștientizeze pentru că aceasta este singura realitate pe care o cunosc. Diana Buluga face un rol excepțional prin întruchiparea copilului abandonat, a adolescentei abuzate și a femeii traficate, tripla ipostază a unei persoane transformate într-un monument de durere. Actrița a reușit fabulos redarea disperării unui copil de a înțelege lumea în care trăiește și a confuziei sale în a distinge binele de rău în lipsa unui ghidaj moral pe care nimeni (părinții, comunitatea, statul prin instituțiile sale) nu i l-a făcut. Andreea dezvoltă sindromul Stockholm, o dependență de rău pentru că acesta este singurul bine pe care îl știe. De la un punct încolo, suferința ei devine dureros de privit, țipetele și vânătăile ei sunt acuzații la adresa pasivității noastre. Cazul Andreei nu are o singură sursă de inspirație, ci zeci de surse pentru că astfel de victime sunt nenumărate în satele depopulate de sărăcie, unde migrația economică a lăsat acasă copiii în grija nimănui. [...]
Teatrul nu poate funcționa paralel cu realitatea. Avem nevoie de un teatru care să ne zdruncine. Nu mai ține linia ocupată identifică una dintre specificitățile cotidianului românesc, violența de gen, și conturează întregul tablou social care o întreține, inclusiv această plagă, lipsa empatiei în relațiile umane. Este unul dintre prea puținele spectacole care reduce distanța dintre lumea în care trăim și scenă, un teatru reactiv, protestatar, nu mai puțin poetic și vizual, fără ca asta să edulcoreze tema, dimpotrivă, amplificându-i impactul. La final, corul o strânge în brațe pe Andreea, într-un moment de compasiune și solidaritate feminină. Este ceea ce publicul și-ar dori să facă.
Considerat de teatrologul Claudiu Groza „evenimentul teatral al finalului de 2021 în România", spectacolul Naționalului clujean Nu mai ține linia ocupată izbutește să convingă prin cel puțin două dimensiuni înregistrate ca reușite în actuala stagiune pandemică. Mai întâi de toate trebuie remarcat că dramaturgia românească actuală există, e viabilă și promovabilă și apoi că dezbaterea propusă, axată pe teme oripilante, considerate tabu de puriști, poate îmbrăca forme artistice subtil expresive atunci când realizatorii se pricep să le susțină cu talent.(...) Cazul de la Caracal e împletit cu unul similar, în care o altă fată, Andreea Tomuță, devine unealtă erotică în mâna unui pește fără scrupule, Sere Ghinoiu. Crimele îngrozitoare, șocante au servit drept inspirație, iată, din Antichitate până în zilele noastre. De la Sofocle la Dostoievski și de la Eschil la Truman Capote. Spre a lega subiectul piesei de monumentalitatea modelelor antice, tandemul Felseghi - Lazăr a introdus în spectacol corul, adică un număr de patru virtuale erinii, divinități ale infernului, înveșmântate corespunzător, cu părul răvășit, care transcend majestuos, prin gestică și mișcare, peste hidoasele realități, lansând usturătoare verdicte, acuzații, blesteme. Dezvăluind și condamnând ca o instanță supremă. Este elementul de mare rafinament scenic susținut de Diana Ioana Licu, Angelica Nicoară, Elena Ivanca, Adriana Brăilescu, sub îndrumarea inspirată a coregrafei Andrea Gavriliu. Ele impun gravitatea și solemnitatea fatalității prin simultaneitatea rostirii și a mișcării. Este elementul simbolic, insinuat cu vigoare crescândă ca un ecou venit de departe în stare să salte construcția scenică din structura de teatru-reportaj, îmbinând realismul scenelor cu alegoria subiacentă. Vocea disperării din secvențele hărțuirii este înlocuită cu vocile răzbunării. În această direcție, limbajul bivalent primește conotații mitice, de mare forță și expresivitate.
Emoționant până la frison, fără să cadă în patetism, dur până la sufocare, fără să urmărească un efect de tabloid. Nu mai ține linia ocupată este, aș zice, evenimentul teatral al finalului de 2021 în România. Cu siguranță, oricum, un spectacol care dă un suflu nou, neașteptat (și binevenit) de radical repertoriului Teatrului Național din Cluj, nu foarte bogat în producții inspirate din proxima realitate. (...) Excelenta scriitură dramatică și amploarea palierelor semantice ale regiei sunt potențate de scenografie și ecleraj și catalizate impecabil de jocul actoricesc. (...) Echipa de actori a Naționalului a jucat cu implicare, precizie, coordonare, forță și energie absolut admirabile. (...) Merită remarcată performanța întregii echipe a spectacolului de a fi reușit să redea forța unei asemenea povești fără a o văduvi de detalii, nuanțe, subtexte, trimiteri, semne de întrebare.
O frenezie insolită la Teatrul Național din Cluj, după premiera spectacolului Nu mai ține linia ocupată de Alexandra Felseghi, în regia Adinei Lazări, care aduce - iată - teatrul social într-o instituție prestigioasă, după ce a făcut „ravagii" cu nominalizatul, premiatul, frisonantul Verde tăiat. Un subiect actual, stringent, arzător despre condiția femeii. (...) Marea găselniță: corul (antic!) sui-generis, invaziv, grav, cu accente de Casandră. Patru femei în roșu țipător, ca o urgență viscerală. Regizoarea își construiește spectacolul cu minuție, rigoare și echilibru, servită de textul contondent al Alexandrei Felseghi. Un ritm trepidant, un suspans empatic.
Actrița Diana Buluga, în rol principal, creionează trauma unui copil abandonat și a unei adolescente abuzate. (...) Separarea de abuzator devine tot mai grea pentru victimă, întrucât ar pierde singura relație pozitivă formată. Atât ea, cât și ceilalți actori care formează distribuția au avut roluri puternice cărora le-au dat viață cu o măiestrie de excepție. Acest rol i-a adus actriței o nominalizare la Premiile UNITER 2022 la secțiunea cea mai bună actriță în rol principal. Spectacol al cărui subiect are relevanță socială, Nu mai ține linia ocupată! devine vocea celor vulnerabili, a temerilor și a nevoii de iubire. Prin această creație artistică, teatrul și-a atins unul dintre principalele roluri – de a sensibiliza, de a ne face să ne punem întrebări și de a ne tulbura. Le mulțumesc tuturor celor care au contribuit la acest spectacol și mă înclin în fața lor. Iar vouă vă recomand cu sufletul deschis să mergeți să vedeți acest spectacol.
Nu mai ține linia ocupată este povestea unui copil care a rămas fără părinți și a unor părinți care a rămas fără copil, un spectacol despre consecințele pe care lipsa unor exemple morale sănătoase în familie le poate avea asupra copiilor. Pe scurt, este o poveste smulsă din realitatea noastră cotidiană, cea din spatele fotografiilor frumoase și a citatelor motivaționale de pe rețelele de socializare. Este o poveste tristă, dar prezentă și care nu mai trebuie ignorată. Spectacolul e genul care te frânge, te rupe în bucăți și apoi tot el te adună. Te înspăimântă și, în același timp, îți dă curaj.
(...) Cluj-Napoca a găzduit premiera unui spectacol de teatru intitulat Nu mai ține linia ocupată (de Alexandra Felseghi, regia Adina Lazăr). Un spectacol în așa fel construit, încât aproape orice „conservator” îl va socoti ideologizat, pătat cu abordări progresiste sau îi va atribui alte etichete „inspirate”. De la afiș, recuzită și aranjarea scenei, la abordarea actoricească și scenariu, piesa va fi privită cu rețineri mari de către orice om „de dreapta”. În schimb trebuie precizat, de la bun început, că în teatru forma poate fi înșelătoare, în timp ce fondul – adică mesajul, ideea în sine – poate exprima o realitate. (...) Spectacolul despre care discutăm transmite foarte fidel atmosfera generală a orașului Cluj-Napoca. Și prejudecățile și etichetele pe care ar tinde omul „de dreapta” să le atribuie unei astfel de manifestări artistice ar părea legitime. În schimb problema rămâne.
Este vorba despre traficul de persoane – o problemă socială ignorată total de către cei „de dreapta”, în schimb asumată de către cei „de stânga”. Piesa a prezentat o poveste asemănătoare cucazul de acum doi ani al Alexandrei Măceșeanu, din Caracal. A fost, în adevăratul sens al cuvântului, un „spectacol-manifest”, o „revoluție” artistică, un „strigăt de disperare” care nu te lasă indiferent. Titlul spune că a fost o premieră „fără” aplauze. Ghilimelele nu sunt întâmplătoare, întrucât firește că au existat aplauze. În schimb starea cu care ai rămas la finalul reprezentației și expresia actorilor abia „ieșiți din rol” nu transmitea același sentiment de entuziasm precum o premieră obișnuită. Procedeele artistice au fost atât de actuale, încât sunt convins că spectacolul va fi un succes, realmente. Acest lucru și în contextul în care orașul transilvănean cere și apreciază un astfel de teatru.
(...) Modern a fost spectacolul Nu mai ține linia ocupată de Alexandra Falseghi, regizat de Adina Lazăr (...) un spectacol stilizat foarte contemporan și elegant în pofida localizării piesei în „mica provincie” românească. (...) Alexandra Falseghi a reușit să creeze o piesă de teatru autentică și proaspătă care a funcționat foarte convingător, mai ales în scenele care au prezentat realitatea masculină interlopă (...) Nu mai ține linia ocupată, s-a distins ca unul din cele mai bune din acest festival [IIC 2022] prin forța ideilor și actualitatea situațiilor de viață exprimate.
Spectacolul [Nu mai íne linia ocupată] lovește ca un bici! Te lasă fără respirație! Și nu pentru că faptele sînt teribile, ca în toate grozăviile cu care chiar teatrul clasic ne-a obișnuit, pregătind catharsisul. Ci pentru că faptele, ușor deghizate, sînt adevărate, s-au petrecut recent și au zguduit rețelele sociale.
în Observator cultural nr. 1130 (870) 12-18 oct.2022
Nu mai ține nu e doar un strigăt de exasperare, ci și un implicit apel la solidaritatea socială rostit de pe scena mare a Teatrului Național Cluj în cea mai recentă producție, Nu mai ține linia ocupată de Alexandra Felseghi, în regia Adinei Lazăr, cu premiera în 17 decembrie 2021. (...) Nu mai ține linia ocupată citează cazul Caracal pentru a aborda problema socială a violenței endemice asupra femeilor, dar mai ales pentru a denunța complicitatea instituțiilor statului la mușamalizarea agresiunilor. (...) În grila teatrului cu fundament documentar spectacolul acumulează tensiune, e convingător și lansează de pe scena mare a teatrului național un strigăt de ajutor cu un asumat ton civic. Când statul abjură de la misiunea de a-și apăra cetățenii, scena arată adevărul pe care vrem să îl auzim cu voce tare. Neputința victimelor și a familiilor lor de a li se face dreptate e și neputința noastră, a societății, pe care teatrul o descarcă prin catharsis.
E complicat și, în bună măsură, inutil să eviți a spune că Nu mai ține linia ocupată e un spectacol necesar. Pur și simplu, ăsta e primul lucru care îți trece prin cap după ora și trei sferturi de spectacol curat, clar, net, dur, ăsta e primul lucru pe care îl auzi rostit de ceilalți spectatori care se încolonează, tăcuți, spre ieșirile din sala mare a Odeon-ului.(...) Spectacolul e necesar pentru că exercițiul social al formulării interogațiilor esențiale ("Cum a fost posibil cazul Alexandra Măceșanu? Cum sunt posibile atâtea și atâtea cazuri în care abuzuri flagrante și / sau infracțiuni grave îndreptate împotriva femeilor sunt ignorate / minimalizate / tratate cu rea-voință și / sau incompetență de autorități și bună parte din societatea civilă? Ce facem să schimbăm această stare de fapt?"), căutării, găsirii și implementării răspunsurilor sunt vitale în cazul în care dorim să arătăm altfel ca oameni și ca societate.
Ochii se ciulesc la auzul primelor replici, urechile încordate nu mai percep altceva decât vorbele tăioase de pe scenă. Se instalează, în Sala Mare a Naționalui clujean, un dramatism sticlos, dens, unul care te îngheață și te lipește de scaun, care te face să respiri cu grijă, ca nu cumva sunetul respirației tale să altereze puritatea dramei care vine, curată, dinspre scenă. (...)„Nu mai ține linia ocupată" e un spectacol care merită aplaudat la patru mâini, dar fără zâmbete pe buze. După încheierea aplauzelor, ar trebui ținut un lung moment de reculegere. „Nu mai ține" rămâne scris pe butoaiele peste care se coboară cortina, o cortină care delimitează un monument teatral in memoriam victimelor nerăzbunate de instituțiile unei societăți abrutizate.
Alexandra Felseghi s-a născut în 15 iulie 1987 la Cluj-Napoca. Absolventă de regie a Facultății de Teatru și Film din cadrul UBB (2009) și masterat în Teatru, Film și Multimedia - Specializarea Arte Performative și Film (2011). Deține un doctorat în Teatru și Artele Spectacolului cu teza O incursiune în teatrul independent - Performance și Creator Multiplu (2016).
Este cercetător în programul postdoctoral al Facultății de Teatru și Film, asistent universitar al aceleiași facultăți, dramaturg și regizor cu o susținută activitate artistică, participând activ în numeroase proiecte culturale, în calitate de autor sau colaborator.
Dintre textele de spectacol scrise și montate până în acest moment, amintim, pe lângă inedita piesă Nu mai ține linia ocupată, o serie de alte titluri: 20k Leghe sub mări, Verde Tăiat (nominalizare la Premiile UNITER 2021, la categoria „Cel mai bun spectacol"), Fabrici și Uzine, Viața secretă a celor mai neașteptate obiecte, 3 Milioane, Eat Me, Gen.EU, Supraviețuitor (adaptare după Supraviețuitorii. Mărturii din temnițele comuniste ale României, de Anca și Raul Ștef), Take 5, Eteroclit, Lost in Transition, Visul unei nopţi de vară (adaptare pentru balet neoclasic), Every Day is a Bridget Day, This is my body. Come into my mind. Producţiile de teatru amintite au participat şi au fost premiate la numeroase festivaluri.
Chiar în acest an, 2021, Alexandra Felseghi a fost distinsă cu premiul pentru dramaturgie oferit de revista de teatru Scena.ro în cadrul Galei Premiilor „Sofia Nădejde". În 2020, a fost unul din cei doi artiști selectați de către Centrul Cultural Clujean să reprezinte orașul Cluj-Napoca în cadrul programului internațional Europe@Home, organizat de Faro2020 - Capitală Europeană a Culturii. De asemenea, în 2018 s-a numărat printre finaliștii concursului de dramaturgie Focus Drama.RO, organizat de Teatrul de Nord Satu Mare, cu textul Nu vorbim despre asta, realizat în cadrul rezidenței de scriere dramatică Drama 5. În 2017, a fost unul din câștigătorii concursului de dramaturgie EurOpinions, organizat de Teatru 3G în colaborare cu Teatrul Național Târgu-Mureș, cu textul Tata țintea întotdeauna fața.
Gânduri despre text
Din 2019 încoace, afirmația „nu mai ține linia ocupată" a căpătat o notorietate pe care majoritatea românilor a legat-o de scandaloasa crimă de la Caracal. Pentru unii, însă, utilizarea ei frecventă atât în hashtag-uri pe rețelele de socializare, cât și într-un flux continuu de știri din mass-media sau chiar în conversații cotidiene, a avut un efect de banalizare a răului, de decontextualizare, chiar de suprasaturație. Am interpretat-o atunci așa cum o interpretez și acum: expresia brută a nedreptății și a letargiei Sistemului în relație cu singurătatea absolută a oamenilor aflați într-o situație critică. Pentru mine, ca dramaturg, este foarte important ca textele pe care le scriu să mă ajute să răspund unor întrebări pe care le am despre lumea în care trăiesc. De exemplu, una din întrebările esențiale de la care am pornit a fost: de ce tindem, ca societate, să normalizăm abuzul de orice fel? Este o întrebare pe care mi-am adresat-o deseori și care s-a transformat într-o temă greu de ignorat pentru mine, ca artist.
Revoltătorul „nu mai ține linia ocupată" este doar „cireașa de pe tort" - un „tort" ale cărui ingrediente sunt educația precară (sau lipsa ei), mentalitatea patriarhală bazată pe diferențele dintre noi și protejată cu grijă de un tradiționalism criminal și injust, „pompat" în societate de către politicieni cu viziuni extremiste sau de habotnici, în funcție de propriile beneficii, lipsa de pregătire a serviciilor publice, discreditarea victimelor și achitarea agresorilor. De pildă, o statistică din 2019 a arătat că 55% din cetățenii români erau de părere că violul are justificare. Tot în 2019, conform unei cercetări întocmite de Organizația Națiunilor Unite (Global Study on Homicide. Gender-related killing of women and girls), 30% dintre românce au recunoscut că au fost victime ale violenței fizice sau sexuale la un moment dat în viață.
Am început scrierea acestui text din nevoia de a oferi o voce unor femei ale căror tragedii ar fi putut fi evitate dacă ele ar fi fost tratate cu mai mare seriozitate atât de comunitate, cât și de autorități. Mă gândesc la deja celebrele cazuri Caracal (unde, printre altele s-a dezvăluit ineficiența Poliției în gestionarea urgențelor), la cel din Vaslui (în care localnicii unui sat i-au susținut pe cei șapte violatori și au hărțuit, la rândul lor, victima), sau cel din Mehedinți cu tânăra de 17 ani arsă de vie de un fost pușcăriaș eliberat înainte de termen și cel din Galați, unde polițiștii nu au avut nici măcar intenția de a coborî din mașină când o minoră le-a cerut ajutorul. Acestea sunt doar câteva dintr-o multitudine de situații în care desconsiderarea victimelor este dezarmantă și atitudinea celor aflați în poziții de decizie acoperă, printre rânduri, aceeași afirmație: „nu mai ține linia ocupată".
Am dorit să trag un semnal de alarmă care, dincolo de senzaționalul din presă, ascunde drama unor oameni, victime colaterale ale ignoranței și nepăsării. Consider că este un text și un spectacol necesar, mai ales în contextul pandemic cu care ne luptăm de mai bine de un an și jumătate, perioadă în care violența domestică s-a amplificat drastic (nu doar în România, ci și la nivel global și mai ales în lunile de lockdown).
Pe scurt, Nu mai ține linia ocupată este povestea unui copil care-și caută părinții și a unor părinți care-și caută copilul. Este o poveste a consecințelor pe care le poate avea lipsa unor modele familiale sănătoase. Este o poveste a foamei de iubire. Este o poveste a vieții în precaritate care poate transforma adolescentele în victime sigure ale traficului de persoane. Toate aceste povești au loc peste tot în proximitatea noastră, de cele mai multe ori trecute sub tăcere din cauza rușinii sau a neștiinței. De data asta, am ales să mă opresc și să reflectez asupra lor.
Alexandra Felseghi
noiembrie 2021
De vorbă cu regizoarea Adina Lazăr
ADINA LAZĂR este absolventă a secției de Regie a Facultății de Teatru și Film din cadul Universității „Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca (2016). A montat un spectacol încă din timpul facultății - Orchestra Titanic de Hristo Boicev (Teatrul de Nord din Satu Mare) și a făcut asistență de regie la colegul ei, Andrei Măjeri. Activează în zona teatrului independent din Cluj-Napoca și Zalău. Pune în scenă spectacole la Reactor de Creație și Experiment - Love me Tinder de Kata Győrfi, #ABUZ - mâine plec acasă de Adriana Creangă și Adina Lazăr - și la Create.Act.Enjoy - PENA pe un scenariu colectiv. Anul 2017 a însemnat începutul colaborării exclusive cu autoarea dramatică Alexandra Felseghi, având ca rezultat spectacolele EAT ME, 3milioane, Viața secretă a celor mai neașteptate obiecte, 20K leghe sub mări. Din anul 2019 a început să monteze la Zalău unde a realizat până acum: Fabrici și Uzine și Verde Tăiat (nominalizat în 2021 la premiile UNITER pentru cel mai bun spectacol).
Din 2020, lucrează la videoclipurile lansate în cadrul proiectului Lights On România.
În 2017 s-a aflat printre câștigătorii proiectului FRESH START inițiat de Reactor de Creație și Experiment. În același an a câștigat locul al doilea la festivalul de teatru D-BUTAN-T organizat de Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe. În spectacolele ei se poate observa predilecția pentru zona social-politică a teatrului cât și pentru studiul mecanismelor și surselor comicului.
În timpul pregătirii spectacolului Nu mai ține linia ocupată, în premieră națională la Teatrul Național din Cluj, pe un text inedit și scris la cald de Alexandra Felseghi (și ea mereu prezentă la repetiții), i-am adresat câteva întrebări tinerei regizoare.
Eugenia Sarvari: Cum a fost drumul de la primul spectacol montat de tine la Teatrul de Nord din Satu Mare și până aici, la Teatrul Național din Cluj?
Adina Lazăr: Drumul de la Satu Mare la Cluj trece prin Zalău, atât în realitate, cât și în cazul meu. Spectacolele pe care le-am montat în ultimii ani la Zalău, Fabrici și Uzine și Verde Tăiat mi-au adus o mare satisfacție pe plan personal și profesional. Au fost cinci ani în care am lucrat intens, în zona independentă un proiect presupunând atât partea de creație cât și tot ce precede acestei părți: scrierea de proiecte, obținerea de finanțări, logistică etc. Ce îmi rămâne însă cel mai pregnant în minte după parcurgerea acestui drum e recunoștința. Sunt recunoscătoare că am avut norocul și privilegiul să îmi pot alege proiectele și echipele cu care să lucrez.
E.S.: De unde vine atracția pentru teatrul ancorat puternic în social?
A.L.: Nu cred că e neapărat o atracție, cât mai degrabă o nevoie de a reprezenta realitatea așa cum o percep. Spectacolele la care am lucrat alături de dramaturga Alexandra Felseghi sunt trecute prin filtrul experiențelor noastre personale și sunt o reacție la evenimentele care se petrec în jurul nostru. Teatrul este forma mea de protest împotriva nedreptății și a încălcării drepturilor unor oameni de către alți oameni.
E.S.: Cât de dificilă este partea de documentare pentru acest tip de teatru și cum s-au petrecut lucrurile în vederea realizării acestui spectacol?
A.L.: În funcție de tema aleasă, documentarea poate să fie mai mult sau mai puțin dificilă. Am lucrat la spectacole după metoda verbatim (Abuz-mâine plec acasă, 3milioane, Fabrici și Uzine) și am cunoscut oameni minunați a căror poveste ne-a emoționat, care au avut încredere să ne împărtășească greutățile prin care au trecut și cu care suntem și acum în legătură. La Verde tăiat, din cauza pandemiei și a pericolului în care ne-am fi pus dacă am fi mers să facem cercetare în zonele în care se fac defrișări masive, am hotărât să facem partea de documentare remote (de la distanță). Astfel s-a ajuns la o formă de teatru documentat mai degrabă decât documentar.
În cazul spectacolului Nu mai ține linia ocupată, Alexandra este cea care a făcut toată partea de documentare, rezultând un text ficționalizat, care are la bază cazul Alexandrei Măceșanu, tânăra răpită și ucisă în vara anului 2019 în Caracal. Din discuțiile avute cu Alexandra, vă pot spune că a fost o perioadă dureroasă și șocantă deopotrivă. Lucrul acesta se reflectă foarte bine în text.
E.S.: Care a fost atmosfera la repetiții, ținând cont de dramatismul puternic al situației originare, de felia tragică de viață pe care textul o reflectă?
A.L.: E o poveste îngrozitoare, de fapt. Uneori pare de necrezut că s-a putut petrece așa ceva. Cred că întreaga echipă a simțit revoltă și neputință în fața întâmplărilor inspirate din realitate, care se relevă în text. Există câteva momente în spectacol atât de tensionate și încărcate emoțional, cu care nu pot să mă obișnuiesc, oricât de mult s-ar repeta.
E.S.: Ce a adus cu sine nominalizarea la Premiile UNITER pentru Verde tăiat?
A.L.: Pe scurt, faptul că regizez primul meu spectacol la sala mare a Teatrului Național din Cluj. Această nominalizare mi-a deschis câteva uși și mi-a oferit șanse pe care sper că voi reuși să le fructific. Pe termen lung, sper că acest momentum pe care l-a avut un spectacol de teatru făcut în Zalău să fie o cărămidă pusă la înființarea unui teatru în acest oraș.
E.S.: Ce proiecte de viitor au regizoarea Adina Lazăr și dramaturgul Alexandra Felseghi?
A.L.: Urmează să lucrăm împreună la cea de-a treia parte a Trilogiei (ne)Dreptății! din care fac parte Verde Tăiat și Nu mai ține linia ocupată. Tocmai am aflat că proiectul pe care l-am depus la Teatrul „Odeon", pe textul Alexandrei Nu vorbim despre asta a trecut de prima fază a concursului de proiecte. Este un concept foarte drag nouă, cu povești personale, pe care îl vom face cu siguranță în viitorul apropiat.
În paralel, Alexandra scrie și lucrează ca asistent universitar la Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj-Napoca, iar eu urmează să încep lucrul la un nou spectacol la Teatrul Municipal din Baia-Mare, la finele lunii ianuarie.
Decembrie 2021
Codruța Cadar, studentă în anul 2 la secția de Teatrologie a Facultății de Teatru și Film, UBB Cluj, a urmărit repetițiile îndeaproape, în calitate de asistent de dramaturgie, și a intrat în dialog cu actorii din distribuția spectacolului.
Cu Diana Buluga - în rolul adolescentei Andreea Tomuță
C.C.: Ce părere aveți despre teatrul cu tentă documentaristică? Au un loc astăzi docu-dramele pe scenă?
D.B.: Da. Un mare da. Absolut. Cel puțin în acest moment al vieții mele profesionale, mă reprezintă mult mai mult genul acesta de teatru, care are un mesaj mai puternic în spate decât un text clasic. Bineînțeles, asta nu înseamnă că textele clasice nu au un mesaj în spate, dar un text care e mai apropiat realității în care trăim acum cred că poate să atingă mai mulți oameni și, chiar dacă probabil sună ușor naiv, să producă un soi de schimbare. Îmi place foarte mult valența educațională a teatrului documentar.
C.C.: Ați urmărit cazurile cheie pe care se bazează acest spectacol?
D.B.: Deși nu am televizor și nu citesc presa în mod regulat, mi-au ajuns în fața ochilor acele tragedii la momentul în care s-au întâmplat. Acum, pentru pregătirea rolului, am mai trecut o dată prin articolele respective, prin firul roșu al poveștilor.
C.C.: Ce aduce nou această montare față de cum au fost prezentate lucrurile în media, față de cum le-ați perceput atunci?
D.B.: În primul și în primul rând, e viul pe care îl aduce teatrul. Un articol pe care îl citești poate să te emoționeze, poate să îți arate adevărul (cum te poate și manipula), dar teatrul, prin viul situațiilor, cred că te poate face să înțelegi mult mai bine o astfel de întâmplare. Are în plus toate nuanțele personajelor care aduc mult mai multe valențe acestei lumi. O lume pe care o înțelegi, o accepți din presă dar cred că o accepți destul de steril. Aici ai ocazia să o vezi 3D, față de 2D, cum e într-un articol.
C.C.: Având în vedere subiectul sensibil, ce nuanțe ați avut grijă să scoateți în evidență în personajul dvs., atunci când l-ați construit?
D.B.: O să zic primul gând care îmi vine în minte și o să merg pe instinct. Ce-mi doresc de fapt e să nu mai gândim atât de des în „bine" și „rău", să nu mai gândim atât de tranșant, să înțelegem că există foarte multe nuanțe de toate părțile, să înțelegem că unul care e abuzat are nevoie de foarte mult ajutor ca să se recupereze. Și că un abuzator nu e așa pentru că așa a decis el să fie, e un context, e un background din cauza căruia a devenit așa. Asta aș vrea. Cel puțin eu asta am încercat cu Andreea, să nu o joc doar victimă, să aibă nuanțe de ambele părți pentru că așa e viața, nu suntem niciunii doar îngeri sau doar demoni.
În dialog cu Matei Rotaru - în rolul polițistului Flavius Obăcescu
C.C.: Ce părere aveți despre teatrul cu tentă documentaristică? Au un loc azi docu-dramele pe scenă?
M.R.: Da. Cred că este foarte necesar. Pentru mine, cel puțin, este și o provocare să îmi reglez mijloacele și să mă reglez la ele, să mă adaptez acestui fel de a face teatru. Dar cred că este foarte, foarte necesar.
C.C.: Cât de mult ați urmărit cazurile cheie pe care se bazează acest spectacol?
M.R.: M-am uitat la ce am găsit pe internet, dar nu pot să zic că le-am urmărit de-a fir-a-păr. Adică știu despre ce cazuri e vorba, dar nu am făcut un research la sânge, ca să zic așa.
C.C.: Ce aduce nou această montare față de cum au fost prezentate lucrurile în media, față de cum le-ați perceput atunci?
M.R.: Faptul că este povestit. Și că are un gând, că se constituie într-un soi de manifest. Media totdeauna o să livreze bucățele, cu micile lor tertipuri: „Uite, vă arătăm chestia asta și inevitabil avem și o părere, pe care nu o spunem dar pe care o vedeți, o vede fiecare din felul în care e relatată". Dar spectacolul acesta e o repovestire vie.
C.C.: Având în vedere subiectul sensibil, ce nuanțe ați avut grijă să scoateți în evidență în personajul dvs., atunci când l-ați construit?
M.R.: În afară de elementele penale din poveste, cred că fiecare are mai mult sau mai puțin dreptatea lui. Adică fiecare e om și a fost surprins în urâțenia aceasta care s-a întâmplat. Am încercat să nu-mi judec personajul și cu asta m-am ocupat: să-l înțeleg omenește... De fapt, inevitabil l-am judecat, dar am vrut să arăt că judecata mea nu contează.
În dialog cu Adriana Băilescu - în rolul mamei, Maria Berbeceanu
C.C.: Ce părere aveți despre teatrul cu tentă documentaristică? Au un loc astăzi docu-dramele pe scenă?
A.B.: Cu siguranță teatrul documentar își găsește locul pe scenă, așa ar trebui! Teatrul este „dator" și are puterea de a transmite faptele petrecute, de a trage un mare semnal de alarmă și de transmite un mesaj puternic.
C.C.: Cât de mult ați urmărit cazurile cheie pe care se bazează acest spectacol?
A.B.: La timpul când au fost făcute publice, îmi aduc aminte că am fost de-a dreptul impresionată și profund revoltată, în special de cazul Alexandrei Măceșanu. Despre celelale cazuri, recunosc că nu am știut din cauza faptului că nu mai am răbdare, putere sau încredere să urmăresc știrile.
C.C.: Ce aduce nou această montare față de cum au fost prezentate lucrurile în media, față de cum le-ați perceput atunci?
A.B.: Spectacolul nostru nu prezintă doar faptele, ci te obligă să le trăiești, să le simți, să le plângi. Și îți aduce satisfacția că, deși nu poți face nimic concret, poți ridica pumnul strâns a revoltă. Și poți spune, poți cere socoteală!
C.C.: Având în vedere subiectul sensibil, ce nuanțe ați avut grijă să scoateți în evidență în personajul dvs., atunci când l-ați construit?
A.B.: Personajul meu parcă... a venit de la sine. Și eu sunt mamă și numai imaginându-mi copilul trecând prin așa ceva, mă face să simt o durere, o neputință, ce mă fac să mă transpun în personaj. În plus, fac parte și din corul femeilor și asta mă încarcă teribil, mă face să intru în scenă în rolul mamei cu puterea, energia, frustrarea și revolta mai multor femei.
