Spectacolul lui Răzvan Mureșan e profund novator, poate prea novator. Inovațiile lui ajung până la universul IT, afișat nonșalant în structurile spectacolului. Rezoluțiile sunt motivate din perspectiva situării personajelor în zona unui bovarism generic. Prinse în chingile unor realități nedorite, ele caută în mod susținut să evadeze cu orice chip din mediul provincial anost și manipularea smartphone-lor la îndemână devine dependență și boală curentă. (...) Cehov adus în era digitală face furori pe scena Naționalului clujean.

Adrian Țion, Cehov în era digitală,

Anton Pavlovici Cehov s-a născut în micul port de la Marea Azov, Taganrog, în 17/29 ianuarie 1860, fiind al treilea dintre cei șase copii ai Evgheniei și Pavel Egorovici.

 

Bunicul său era iobag pe o moșie din gubernia Voronej, dar reușește să-și răscumpere libertatea, împreună cu cei trei fii ai lui, astfel încât, tatăl lui Cehov deschide o băcănie. Între 1867-1879, tânărul Cehov își face studiile în orașul natal, frecventând teatrul local și conduce o revistă a elevilor. Nereușitele financiare  determină familia să se mute la Moscova, mai puțin Cehov, care la 16 ani rămâne singur la Taganrog, câștingându-și existența din meditații. După trei ani, în 1879 se stabilește și el la Moscova, unde în anul următor intră la Facultatea de Medicină a Universității moscovite. În același an,

1880 pentru a-și susține financiar familia căzută în sărăcie, începe colaborarea la mai multe reviste umoristice, publicând prima povestire, Scrisoare către un vecin învățat în revista „Strekoza". Extrem de prolific, ajunge ca în 1883 să scrie o sută douăzeci de povestiri.

1884 este anul în care termină medicina și lucrează ca medic în apropiere de Moscova, la Zvenigorod și Cikinski. Totodată îi apare și prima culegere a scrierilor lui, Povestirile Melpomenei.

În 1885 scrie o sută douăzeci și nouă de povestiri printre care Omul din carapace, a cărei publicare este însă interzisă de cenzură.

1886 este anul în care „Nove vremea", revistă condusă de Alexei Suvorin (viitor editor al unei părți consistente a operei sale), publică mai multe povestiri ale lui Cehov, printre care Coșmarul, apreciată în mod deosebit de umoristul V. Bilibin. Scriitorul D.V. Grigorovici se arată entuziasmat de talentul lui Cehov. Tot în acest an îi apar Povestirile pestrițe. Scrie nuvela Calhas.

Anul 1887 înseamnă plecarea lui Cehov în regiunea Donului unde scrie povestiri și nuvele publicate în diverse reviste. Apare a treia culegere de povestiri În amurg pentru care autorul primește Premiul „Pușkin". În almanahul literar „Sezon" apare adaptarea dramatică a nuvelei Calhas, cunoscută mai târziu sub titlul Cântecul lebedei despre care Cehov scria într-o scrisoare că „e cea mai mică piesă din câte s-au pomenit pe lume... Am scris-o într-o oră și cinci minute". Scrie piesa Ivanov. Publică șaizeci și șase de povestiri.

În 1888 numărul nuvelelor publicate scade foarte mult, la doar zece. Apare Stepa și alte povestiri, care aparțin unei noi etape de creație a scriitorului, mult mai profundă, care, alături de piesa Ivanov, se înscriu în categoria „studiilor clinice", amintind de formația de medic a lui Cehov. În februarie 1888 scrie piesa într-un act Ursul și la scurtă vreme după asta, Cerere în căsătorie, cu care obține un deosebit succes pe scena Teatrului Mic și despre care Tolstoi spunea „comicul situațiilor din Cerere în căsătorie este bine susținut. Nu găsești în ea neprevăzutul absurd al francezilor".

În 1889 Cehov pleacă la Ialta. Apar povestirile Principesa, O poveste banală și altele. În octombrie scrie sceneta într-un act Nunta (după nuvela din 1884, Nunta cu un general), farsa într-un act Tragedian fără voie (după nuvela Unul dintre cei mulți). Scrie la Duhul pădurii (1888-1889), o piesă lungă, în patru acte.

La debutul anilor 1890 întreprinde o călătorie lungă pe Insula Sahalin, în celălalt capăt al Siberiei, sediu renumit al unei colonii penitenciare a Imperiului Rus, începând munca la Insula Sahalin, adevărată lucrare de cercetare sociologică, derutantă pentru critică, ca un răspuns la „acuzațiile de indiferentism social și de înclinație spre metafizică" (Monica Săvulescu). Se întoarce în decembrie la Moscova după ce vizitase India, Singapore, Ceylon, Port-Said, Constantinopol.

Din versiunea prescurtată și transfigurată a Duhului pădurii va rezulta una dintre capodoperele dramatice ale lui Cehov, Unchiul Vanea, transformarea producându-se cândva între 1890-1896, iar publicarea ei urmând să aibă loc în 1897.

Casa memorială Cehov de la Melihovo

În anul 1891 Cehov face o călătorie în Europa, însoțit de A.S. Suvorin și vizitează Viena, Veneția, Bologna, Florența, Roma, Neapole, Genova, Nisa, Paris. În timpul acestui voiaj începe să lucreze la Caietele de însemnări. Publică nuvela Un duel, considerată de Nemirovici-Dancenko ca fiind cel mai bun lucru scris de Cehov până atunci. Scrie farsa într-un act Jubileul (adaptare după nuvela O ființă fără apărare din 1887). 

 Casa memorială Cehov de la Melihovo
 

În 1892 a cumpărat o moșie la 80 de km de Moscova, la Melihovo, care devine reședința sa pentru șase ani, până în 1896 și unde se mută împreună cu părinții și cu sora sa Maria. Este perioada cea mai fecundă a scriitorului în domeniul prozei scurte, acum ieșind la lumină Zvăpăiata, Povestea unui necunoscut, Călugărul negru, Omorul, Ariadna, Volodea cel mare și Volodea cel mic, Țăranii / Mujicii și mai ales Salonul nr.6, care l-a emoționat în mod deosebit pe Tolstoi. În perioada Melihovo, în 1894, apare de sub tipar Insula Sahalin, cu impresiile și observațiile notate în Jurnalul din Sahalin. În anul 1895 apare nuvela Trei ani, ciopârțită de foarfeca cenzurii.
 

Cehov citind Pescărușul în mijlocul actorilor
Teatrului de Artă din Moscova
 

Spre sfârșitul anului 1895 termină Pescărușul. La premiera din 17 octombrie 1896 piesa suferă un eșec, urmând ca în stagiunea 1898-1899, pe scena Teatrului de Artă din Moscova să aibă un succes fulminant.
 

În 1896 îl cunoaște pe K.S. Stanislavski, care îi va regiza piesele de teatru.

În martie 1897, Cehov suferă o hemoragie pulmonară provocată de tuberculoză. Este nevoit să vândă moșia Melihovo și să se mute în Crimeea, la Ialta unde își construiește o vilă (1899). Va fi vizitat de Gorki, Tolstoi, Kuprin, Bunin.

Cehov și soția sa Olga Knipper
 

În toamna anului 1898 Cehov asistă la repetițiile cu Pescărușul, unde o cunoaște pe viitoarea lui soție, actrița Olga Leonardovna Knipper, cu care se căsătorește în primăvara lui 1899. Apar schițele Casa cea nouă, În interes de serviciu, Doamna cu cățelul.

La 26 octombrie 1899, la Teatrul de Artă din Moscova are loc premiera cu Unchiul Vanea.

Anul 1900 înseamnă pentru Cehov alegerea ca membru de onoare al Academiei de Științe. Apar nuvelele De sărbători, În râpă. La 23 octombrie, întorcându-se de la Ialta la Moscova aduce cu el Trei surori și asistă la primele repetiții de la Teatrul de Artă. În decembrie pleacă spre Nisa, iar de aici în Italia.

În 1901 se publică Trei surori, iar Gorki, văzând spectacolul în turneul petersburghez, îi scrie lui Cehov: „Trei surori e minunat interpretată (...) Nu e joc de scenă, ci o armonie divină".

Casa memorială Cehov de la Ialta
 

Perioada Ialta a însemnat o reducere a numărului de povestiri, dar, în schimb, o concentrare mai mare pe dramaturgie. După Trei surori, în 1903 scrie ultima lui piesă, Livada de vișini, pe care o termină în noiembrie. În decembrie Cehov asistă la repetiții, iar în 8 ianuarie 1904 are loc premiera.

În luna mai a anului 1904 boala i se agravează. I se recomandă un tratament la Badenweiler, în Germania.

Se stinge din viață în 2/15 iulie 1904 la Badenweiler. Corpul neînsuflețit este adus la Moscova și depus în cimitirul mânăstirii Novodevici.

Mormântul lui Cehov (cimitirul Novodevici, Moscova)
 

Bibliografie

Enciclopedia Universală Britannica, vol.3, C- Bucureşti, Editura Litera, 2010.

Sorin-Manea Dan, A.P. Cehov, Livada de vișini, București, BPT, Ed. Minerva 2008.

Șianu Maria, în A.P. Cehov, Pescărușul, București, BPT, 1967.

Despre autor

Un portret remarcabil i-l face lui Cehov, Gorki: „Frumoși erau ochii lui când râdea; avea ceva femeiesc de gingaș și mângâietor. Și râsul lui aproape fără glas, era deosebit de frumos. Când râdea, gusta plăcerea de a râde; era plin de bucurie; nu știu cine ar mai putea să râdă - ca să zic așa - atât de «spiritual»", conchizând: „E bine să-ți aduci aminte de un astfel de om: îndată revine în viața ta voioșia, din nou pătrunde în ea un înțeles limpede. Omul e axa lumii".

Simplitatea era o trăsătură a medicului-scriitor, pe care Gorki nu o trece cu vederea: „În prezența lui Anton Pavlovici, fiecare om simțea instinctiv dorința de a fi mai simplu, mai sincer, de a fi mai mult el însuși, și nu odată am băgat de seamă cum oamenii își aruncau cât colo gătelile pestrițe ale frazelor luate din cărți, ale cuvintelor la modă și toate celelalte trucuri ieftine cu care rusul, în dorința de a se arăta european, se împodobește cum se împodobește un sălbatic cu scoici și dinți de pește. Lui Anton Pavolivici nu-i plăceau dinții de pește și penele de cocoș; tot ce era pestriț, răsunător și străin, folosit pentru om pentru a-și da «mai multă importanță», îl irita, și am observat că ori de câte ori vedea în fața lui un om împopoțonat îl cuprindea dorința să-l scape de toate aceste zorzoane obositoare și inutile, care denaturau fața adevărată și sufletul viu al interlocutorului. A. Cehov a trăit toată viața după posibilitățile propriului său suflet, a fost totdeauna el însuși, a fost liber sufletește și niciodată n-a ținut socoteală de ceea ce unii așteptau de la el, iar alții, mai grosolani, îi pretindeau chiar. Nu-i plăceau conversații pe teme «înalte». (...) De o simplitate minunată, îi plăcea tot ce era simplu, adevărat, sincer - și avea un fel al lui de a-i face pe oameni mai simpli". 

 Cehov și Gorki la Ialta
 

De asemenea, îi repugna vulgaritatea, pe care o scotea la iveală cu orice ocazie: „El stăpânea arta de a descoperi și de a scoate la iveală trivialitatea oriunde o întâlnea, artă care este numai la îndemâna unui om cu înalte cerințe față de viață. Trivialitatea găsea în el totdeauna un judecător aspru și neîndurător". Cât despre banalitate, tot Gorki observa în același articol: „Banalitatea era dușmanul său; toată viața a luptat împotriva ei, a zeflemisit-o și a zugrăvit-o cu pana lui ascuțită și neînfricată. El a știut să dea de mucegaiul banalității până și acolo unde, la prima vedere, totul părea ordonat, confortabil și chiar strălucitor". Această banalitate i-a jucat o ultimă farsă, răzbunându-se pe el „printr-o festă de cel mai prost gust, băgând trupul său neînsuflețit într-un vagon pentru transportat stridii".

Părerea lui Cehov despre critici o aflăm consemnată tot de Gorki: „Criticii seamănă cu tăunii care nu lasă caii să are pământul. Calul lucrează, toți mușchii îi sunt încordați ca niște coarde de contrabas și, în timpul ăsta, un tăun i se așează pe crupă, îl gâdilă și zumzăie. Calul e nevoit să-și scuture pielea și să dea din coadă. Despre ce zumzăie tăunul? Cred că nici el nu înțelege. El are, pur și simplu, o fire neastâmpărată și vrea să se arate: iaca, mai sunt și eu pe lume! Vedeți, pot să și zumzăi, despre orice pot să zumzăi! De douăzeci și cinci de ani citesc critici despre povestirile mele și nu-mi aduc aminte să-mi fi dat cineva vreo indicație prețioasă, n-am auzit niciodată vreun sfat bun".

Deși spunea că nu-și mai amintește ce motive l-au îndemnat să aleagă facultatea de medicină, Cehov recunoaște într-o scrisoare adresată din Ialta (11 oct.1899) colegului său de facultate G.I. Rossolimo că medicina a avut o mare influență asupra activității sale literare: „Ea mi-a lărgit considerabil câmpul de observație și mi-a îmbogățit cunoștințele, a căror adevărată valoare pentru mine, ca scriitor, n-o poate înțelege decât acela care e, el însuși, medic. Științele medicale au avut asupra mea și o influență călăuzitoare (...). Inițierea mea în științele naturale, în metoda științifică, m-a făcut să fiu întotdeauna atent, căutând pe cât mi-a fost cu putință să țin seama de elementele științifice, iar atunci când nu mi-a fost cu putință, am preferat să nu scriu. (...) Eu nu fac parte dintre acei scriitori care iau o atitudine negativă față de știință, și nici n-aș vrea să mă număr printre cei ce pătrund totul cu mintea lor".

Se poate ca formația științifică să-l fi determinat ca într-o scrisoare din 1892, adresată Lidiei Alexeevna Avilova, să-i vorbească despre „indiferența" cu care să se raporteze la personajele create: „Când scrii, poți să plângi, să oftezi, ba chiar să suferi laolaltă cu eroii tăi, dar cred că lucrul acesta trebuie să-l faci așa fel, încât cititorul să nu-l simtă. Cu cât ești mai obiectiv, cu atât e mai puternică impresia pe care o produci". În Cehov în amintirea contemporanilor, găsim și alte sfaturi pe care Cehov i le-a dat scriitoarei: „Ceea ce vezi și simți să așterni pe hârtie cât mai simplu. Sunt întrebat adesea ce anume am vrut să spun prin cutare sau cutare povestire, dar nu răspund la astfel de întrebări. (...) Trebuie să știi că personajele vii creează idei, dar ideea nu creează personaje". „În orice clipă și pretutindeni găsea ceva de observat, și asta fără să vrea, ba poate că adesea chiar împotriva voinței sale, în virtutea unui obicei care-i intrase în sânge, pe care nu l-a pierdut niciodată, de a studia oamenii, de a le analiza caracterul și a genera observațiile."

Monumentul lui Cehov de la Taganrog
 

Ca o concluzie a acestei secțiuni a caietului-program, nu se poate să nu amintim de un minunat portret pe care i-l face scriitorului, dramaturgul și regizorul Evtihi Pavlovici Kuprin: „...înalt, uscățiv, cu oase mari, cu fața oarecum aspră (...) în toată înfățișarea lui, în chip, în grai și în felul de a se exprima avea ceva simplu și modest (...) precum și o neglijență aparetă în gesturi. (...) Îți atrăgea atenția fruntea lui largă, albă și pură de oformă minunată. (...) Îmi amintesc foarte bine cum îmi strângea mâna cu palma lui mare, uscată și caldă; strânsoarea mâinii lui era totdeauna puternică, bărbătească, dar și reținută, de parcă tăinuia ceva. Îmi amintesc și de scrisul lui - fin, fără apăsări, grozav de mărunt, la prima vedere neglijent și urât, dar dacă te uitai mai atent, îți apărea foarte clar, delicat, fin și caracteristic, ca tot ceea ce ținea de Cehov".

Bibliografie

Cehov A.P., Pescărușul, București, BPT, 1967;

Cehov A.P., Livada de vișini, București, BPT, Ed. Minerva, 2008;

Cehov A.P., Opere, vol.XII, Scrisori, București, EPLU, 1963;

Cehov în amintirea contemporanilor, traducere de C. Toria și E. Mircea, București, ESPLA Cartea Rusă, 1960;

Enciclopedia Universală Britannica, vol.3; C-, Bucureşti, Editura Litera, 2010;

Gorchi-Cehov. Scrisori, articole, extrase, București, Cartea rusă, 1954;

Săvulescu Monica, Anton Pavlovici Cehov, București, Ed. Albatros, 1981

Material realizat de Eugenia Sarvari

Trei surori este a treia dintre cele patru piese celebre ale lui Cehov, după Pescărușul (terminată în 1895) și Unchiul Vanea (cu premiera în 26 octombrie 1899). În 23 octombrie 1900, se întoarce de la Ialta la Moscova aducând cu sine textul celor Trei surori și asistă la primele repetiții de la Teatrul de Artă, premiera având loc în 31 ianuarie 1901, la Moscova. Îi urmează Livada de vișini (cu premiera în 8 ianuarie 1904).

Radiografia unui întreg univers sufletesc

Piesele lui - observă Dumitru Solomon în Prefața la volumul de teatru al lui Cehov - nu conțin „ciocniri dramatice". Ies din canonul obișnuit al dramaturgiei scrise până la el, dând scenei „o vibrație ascunsă, greu perceptibilă", introduc un ritm lent. Atmosfera este „apăsătoare", „gesturile devin încete și ezitante". Eroii lui - de la Nina Zarecinaia la Treplev, de la Vania la Astrov, Elena Andreevna, Sonia și până la Irina, Mașa, Olga, Verșînin - se mișcă „dezarticulat", „ca niște mecanisme defecte", rostesc lucruri banale și totodată „neverosimile". Sunt „concomitent veseli și adânc nefericiți", „se plictisesc de moarte", însă „se agită lăuntric", gândind și vorbind „aparent incoerent, dar mereu cu tâlc". Anecdotica a fost eliminată de plictis, iar „substanța dramatică" reiese din „structura și evenimentele sufletești ale eroilor".
 

Despre lipsa unui conflict și concentrarea pe un dezacord al vieții interioare vorbește și George Steiner atunci când spune că „o piesă cehoviană nu este orientată cu precădere spre reprezentarea unui conflict sau a unei controverse; ea caută să exteriorizeze, să facă senzorial perceptibile anumite crize ale vieții interioare. Personajele se mișcă într-o atmosferă sensibilă la cele mai ușoare schimbări de intonație. Trecând parcă printr-un câmp magnetic, fiecare cuvânt sau gest al lor provoacă o complexă dezorganizare și regrupare a forțelor psihologice", eseistul conchizând că „drama de acest tip este imens de greu de jucat, deoarece mijloacele prin care e realizată au o calitate aproape muzicală. Un dialog cehovian este o partitură scrisă pentru a fi vorbită".

Eseistul Ion Vartic, printr-o analiză de o profunzime aparte, observă că „autorul Livezii de vișini revoluționează teatrul nu numai prin faptul că își consideră dramele drept «comedii», ci și prin răsturnările decisive de situații ce se petrec în «mitologia» sa". Peter Szondi, citat de Ion Vartic vorbește despre faptul că : „Prezentul lor [al personajelor] este strivit de trecut și viitor". „De aici - spune Ion Vartic - refuzul acțiunii și al dialogului (...) și căderea în visare cvasimonologală și filosofare." Din paralelismul pe care îl face între Ibsen și Cehov se revelează această lipsă a intrigii: „Nici la Ibsen, nici la Cehov nu mai există aproape deloc «acțiune», adică intrigă, dar cauzele sînt diferite, chiar contrastante. La primul rămîne doar analiza, la celălalt, doar reveria: eroii ibsenieni nu mai fac decît să-și cerceteze trecutul, aceia cehovieni, decît să viseze la un viitor feeric și iluzoriu".

Monica Săvulescu atrage atenția asupra unei „împletiri de motive" la Cehov, „ciudată, absconsă", sudându-se aproape, susținându-se „în realizarea unui cablaj specific și a unui nou concept dramatic". „Personajul din scenă care stârnește mila (...) este din capul locului condamnat de legile destinului lui și de propria lui neputință (...) de a se ridica împotriva acestui destin (...), dovedindu-se inapt pentru orice acțiune, pentru orice gest salvator. (...) Aici se dovedește geniul lui Cehov, aici își oprește el spectatorul din drum, taie firul argumentației, introduce o frază, un cuvânt, o replică rostită în plan secund, într-o scenă de sincronizări paralele, prin care întregul eșafodaj sare în aer". Exegeta consideră că cele Trei surori traversează o dramă a „nerealizării cuplului", întrucât „mult râvnita lor «plecare», acea «Moscovă» pe care o visează, de fapt asta înseamnă: fetele generalului, rămase orfane într-un colț îndepărtat de lume, sunt amenințate de singurătate, iar experiența Mașei este în acest sens o probă concretă, căsătoria ei cu profesorul Kulîghin fiind - sub aparența ei de fericire - un deplin compromis". Surorile se confruntă cu singurătatea și izolarea, cărora „circumstanțele nu le scot în cale decât bărbați anoști, asemeni blândului profesor Kulîghin, bărbați isterizați de crizele unor neveste psihopate", precum Verșînin sau „total lipsiți de farmec fizic, ca bietul baron Tuzenbach".

„Eroii lui Cehov - susține exegeta - sunt niște sărmani oameni buni, cumsecade, blânzi, ei nu săvârșesc cu bună știință nici cea mai mică ticăloșie, lumea lor este ermetică, neplăcerile și le cauzează eventual unii altora, trăindu-și apoi suferința autonomă și reală. Niște sărmani oameni buni suferind pe un butoi de pulbere. Și suferința lor este meșteșugit exprimată de autor într-un registru estetic perfect, din tonuri, din semitonuri, din stări muzicale și subtil determinate dispoziții psihice și afective. Dar, în același timp din detalii semnificative, și din elemente ale unei realități imediate, de o absolută concretețe".

Tudor Vianu vorbește despre „dialogul nelegat"  din piesele lui Cehov, care are „o valoare atât de mare în crearea atmosferei în dramelor lui Cehov". În acest tip de dialog „replicile se succed într-o relativă independență unele față de altele, dar toate pornesc din starea de spirit comună a personajelor". Întru demonstrație, Tudor Vianu dă un exemplu din Trei surori în care „intervențiile succesive în dialog sunt atât de puțin legate între ele, încât locotenentul Tusenbach le spune la un moment dat: «Este greu, doamnelor și domnilor, să discute cineva cu dumneavoastră». În adevăr, în timpul aceleiași scene, Mașa râde unei amintiri, Verșinin evocă vremea studiilor sale, Tusenbach făurește o teorie despre viitorul omenirii, Cebutîkin culege dintr-un ziar o informație despre Balzac, Fedotik vorbește despre creioanele colorate cumpărate de la un negustor în aceeași zi". În susținerea acestui concept, de „dialog nelegat" vine și George Steiner: „structura intrigii este polifonică. Mai multe acțiuni și niveluri de conștiință distincte se dezvoltă simultan".

...la Moscova, la Moscova...

În Psihologia artei, L.S. Vîgotski face o analiză a piesei. El înmănuchează părerile mai multor critici, vorbind despre o „dramă a biletului de tren": „Să ne oprim asupra dramelor Trei surori și Livada de vișini. Prima dintre aceste drame este interpretată de obicei, cu totul eronat, ca o întruchipare a dorului unor tinere provinciale care tânjesc după viața intensă, năvalnică din capitală. În realitate, dimpotrivă, în drama lui Cehov au fost înlăturate toate indiciile care ar fi putut să motiveze cât de cât rațional și material năzuința celor trei surori de a pleca la Moscova; și pentru că Moscova este pentru ele doar un factor de construcție artistică, nicidecum obiectul unei dorinți reale, piesa nu produce o impresie comică, ci una profund dramatică. A doua zi după spectacolul cu această piesă, cronicarii au scris, că într-un fel, ea te face să și râzi, deoarece pe parcursul a patru acte surorile nu fac decât să se vaite: la Moscova, la Moscova, la Moscova, când, de fapt, fiecare dintre ele ar putea perfect de bine să-și cumpere un bilet de tren și să plece la Moscova (...) Unul dintre cronicari a calificat această dramă drept dramă a biletului de tren. (...) Într-adevăr, făcând din Moscova centrul de atracție pentru  pentru surori, s-ar părea că autorul ar fi trebuit să motiveze într-un fel dorința lor de a pleca la Moscova. E drept, ele și-au petrecut acolo copilăria, dar aflăm că niciuna nu-și amintește câtuși de puțin orașul. Poate că nu pot pleca la Moscova din cauza cine știe căror obstacole, dar nici această ipoteză nu se verifică. Nu vedem absolut nici un motiv care să le împiedice pe surori să facă acest pas. În sfârșit, poate că ele năzuiesc să ajungă la Moscova din alte motive, poate că, așa cum cred unii critici, Moscova întruchipează pentru ele un centru al rațiunii și culturii, dar nici această ipoteză nu se confirmă, deoarece în piesă nu se rostește nici un cuvânt în acest sens; dimportivă, în contrast este înfățișată dorința absolut clară și reală a frateluui lor de a pleca la Moscova: pentru acesta Moscova nu este un vis, ci un fapt cu totul real. (...) Moscova reală a lui Andrei este pusă față în față cu Moscova celor trei surori: aceasta rămâne nemotivată, după cum rămâne nemotivat și faptul că le este imposibil să ajungă acolo, și, desigur, acest element susține întreaga impresie pe care o produce drama".

Autorul și indicațiile sale de regie

Autorul, în corespondența sa, dă mărturie nu doar despre procesul de elaborare al piesei, ci dă (și) indicații precise asupra punerii ei în scenă, respectate mai mult sau mai puțin.

Astfel, în scrisoarea din 16 octombrie 1900 adresată lui Gorki (A.M. Peșkov), Cehov îi scria prietenului său: „A fost foarte greu de scris Trei surori. Gîndește-te, e vorba de trei eroine, fiecare trebuie să fie în genul ei și toate trei - fiice de general. Acțiunea se petrece într-un oraș de provincie, cum ar fi Perm. Mediul: militar, artileriști".
 

O cerere fermă ca piesa să nu fie citită într-un salon în care ascultătorii nu ar fi neapărat interesați de povestea celor trei surori îi trimite într-o scrisoare (Nisa, 2 ianuarie 1901), lui K.S. Stanislavski: „În ceea ce privește piesa cea veche, Trei surori, rog să nu fie citită, cu nici un preț, la serata contesei. Te rog pe toți Dumnezeii să n-o citești sub nici un motiv, altfel mi-ai pricinui o mare amărăciune.
 

Actul IV l-am trimis demult, încă înainte de Crăciun, pe numele lui Vladimir Ivanovici. I-am făcut multe modificări. Îmi scrii că în actul III, când Natașa face înconjurul casei, noaptea, stinge luminile și caută hoții pe sub canapele. Eu, însă, găsesc că ar fi mai bine să traverseze scena de-a dreptul, cu lumânarea în mână, fără să se uite nici la dreapta, nici la stânga, ca lady Macbeth: e mai scurt și mai impresionant". La 15 ianuarie revine cu o epistolă în care îi scrie aceluiași Stanislavski: „Bineînțeles, ai de o mie de ori dreptate: trupul lui Tuzenbah nu trebuie să fie văzut. Mi-am dat și eu seama de asta în timp ce scriam, și ți-am și spus acest lucru. Că sfârșitul aduce cu al Unchiului Vanea nu-i cine știe ce nenorocire, doar Unchiul Vanea nu e piesa unui străin, e tot a mea. Și apoi, când într-o lucrare aduci vorba de tine însuți, se zice că așa și trebuie. Cuvintele «Tarara-bumbia... Tarara-bumbia...», Cebutîkin trebuie să le cânte, nu să le spună".

Pe Olga Knipper, într-o scrisoare scrisă la aceeași dată, tot de pe Coasta de Azur, o roagă, pe un ton iubitor/drăgăstos: „Povestește-mi măcar una din repetițiile piesei Trei surori. Nu cumva trebuie să mai adaug ceva, sau să mai scot? Îți joci bine rolul, suflețelul meu? Bagă de seamă! Să nu-ți iei o mutră tristă în nici un act. Supărată, da, dar nu tristă. Oamenii, care poartă de mult în suflet o durere și s-au deprins cu ea, nu fac decât să fluiere și să cadă uneori pe gânduri. Așa să faci și tu, să cazi mereu pe gânduri în timpul discuțiilor. Înțelegi?".

După două săptămâni, tot de la Nisa, îi scria, cu explicații amănunțite, actorului Teatrului de Artă din Moscova, I.A. Tihomirov, răspunzându-i la unele întrebări: „Irina nu știe că Tuzenbah se duce la duel, însă bănuiește că s-a întâmplat ceva rău în ajun, ceva ce ar putea avea urmări grave și în același timp neplăcute. (...) Cebutîkin nu cântă decît atât: «Tarara-bumbia... Tarara-bumbia...» Sunt cuvinte dintr-o operetă care s-a jucat cândva la Ermitage (...) Numai atât trebuie să cânte Cebutîkin, altfel scena plecării lui s-ar lungi prea mult. Într-adevăr, Solionîi își închipuie că seamănă cu Lermontov, dar bineînțeles că nu seamănă, ar fi ridicol chiar numai să presupunem așa ceva... Trebuie să se grimeze în Lermontov, dar numai în imaginația lui...", iar mai apoi, își exprimă îngrijorarea că piesa nu a plăcut actorilor: „Nimeni nu-mi scrie nimic despre piesă, iar Vladimir Ivanovici n-a scos o vorbă cât a stat aici. Am rămas cu impresia că v-ați plictisit de ea și că n-o să aibă succes. Scrisoarea dumitale mi-a risipit întrucîtva melancolia".

Mai târziu, în 20 ianuarie 1901, din același loc, îi scrie „dragei lui actrițe, exploatatoare a sufletului său": „Ei, cum merge Trei surori? Judecând după scrisori, toți v-ați încurcat rău de tot. În actul III e zgomot. De ce? Zgomot e doar undeva departe, în spatele scenei, un zgomot înăbușit, pe scenă însă toți sunt obosiți, aproape că dorm... Dacă stricați actul III, piesa se duce de râpă și publicul o să vă fluiere, acum, la bătrânețe. (...) Verșînin pronunță «tram, tram, tram» în chip de întrebare, iar tu în chip de răspuns, și lucrul acesta ți se pare atât de original, încât spui acest «tram, tram» cu un zâmbet... Spui «tram, tram» și zâmbești, abia-abia". Continuă, atrăgându-i atenția interpretei Mașei, să se ferească de pericolul căderii în rutină: „Și în vremea asta, vezi să nu-ți iei expresia din Unchiul Vanea [unde Olga Knipper a interpretat-o pe Elena Andreevna, n.n.], ci una mai tinerească, mai vioaie. Nu uita că rîzi ușor și te înfurii ușor". În ziua următoare, Cehov îi scrie iubitei sale: „Spovedania Mașei din actul III nu e de loc spovedanie, ci doar o discuție sinceră. Poart-o cu nerv, dar nu cu disperare, nu țipa, zâmbește din când în când, și mai ales poart-o așa fel, încât să se simtă oboseala nopții. De asemenea să se simtă că ești mai deșteaptă decât surorile tale, sau cel puțin că tu te consideri mai deșteaptă".

Din Moscova, îi scrie lui L.V. Sredin [medic din Ialta, cunoștință a lui Cehov (n.n.)] la 24 septembrie 1901: „Trei surori se joacă cu brio. Pe scenă e mult mai frumoasă decât am scris-o eu. Am dat unele indicații de regie și mici precizări de text, așa că spectacolul merge mai bine acum decât în stagiunea trecută".

Stanislavski despre Cehov și Trei surori

Stanislavski în rolul lui Verșînin, 1928
 

K.S. Stanislavski, în amintirile lui, surprinde figura lui Cehov, care era intens preocupat de viața Teatrului de Artă. Într-un pasaj, Stanislavski descrie momentele de început de creație ale celor Trei surori: „O dată cu deschiderea stagiunii Anton Pavlovici a început să ne scrie destul de des. (...) Scurtele lui rânduri, din care întrezăreai cât de mult îl preocupa teatrul nostru au avut asupra tuturor o influență binefăcătoare, de care nu ne-am dat seama și nu am apreciat-o decât abia după moartea lui. El se interesa de toate amănuntele și mai cu seamă de repertoriu, iar noi îl rugam mereu să scrie o piesă. Din epistolele lui am aflat că lucra la o piesă cu un subiect din viața militară. Atât știam, că un regiment oarecare se deplasa dintr-un loc într-altul, dar după frazele lui scurte, fragmentare, nu puteam să ne dăm seama de temă în toată amploarea ei. (...) Nu știam ce să credem, nu scrisese piesa sau o terminase de mult și fiindcă nu se hotăra să se despartă de ea, o lăsa pe masa lui de lucru. Oricum, amâna mereu trimiterea ei, folosind tot felul de pretexte, printre altele și pe acela că existau multe alte lucrări minunate. (...) Pretextele lui ne exasperau și-l imploram în scrisorile noastre să ne trimită piesa cât mai repede, ca să ne salveze teatrul... Pe vremea aceea nu ajunsesem încă să ne dăm seama că în felul acesta violam creația unui mare artist.

În sfârșit ne-a trimis unul sau două acte scrise cu literele mărunte pe care le cunoșteam atât de bine. S-a făcut lectura lor, dar așa cum se întâmplă totdeauna cu orice adevărată operă scenică, în timpul lecturii adevăratele lor calități au trecut neobservate. (...)

În cele din urmă Anton Pavlovici (...) a adus chiar el piesa.

Nu făcea niciodată lectura pieselor lui, ci asista doar la ea, stânjenit și emoționat. Când am început s-o citim și-i ceream explicații, el răspundea foarte jenat:

- Ce să vă mai spun? Acolo am scris tot ce am știut.

Într-adevăr, nu se pricepea să-și privească piesele cu ochiul criticului și asculta părerea altora cu mult interes, ba chiar cu mirare. A fost tare uimit când a auzit că piesele lui Trei surori și Livada cu vișini, scrisă mai târziu, ar fi socotite drame zguduitoare ale vieții ruse și nu s-a împăcat niciodată cu gândul acesta. Era convins că scrisese două comedii, aproape niște vodeviluri. Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată apărându-și cu atâta înverșunare o părere a sa ca la ședința în care a auzit pentru prima oară aprecierea de mai sus a pieselor sale.

Firește că am încercat să aflăm de la el tot ce ne interesa în legătură cu piesa, dar și de data aceasta ne-a răspuns în monosilabe. Răspunsurile lui ni se păreau pe atunci lipsite de claritate și nu le înțelegeam, abia mai târziu am ajuns să le înțelegem tâlcul și să ne dăm seama cât de caracteristice erau pentru el și operele sale.  (...)

Îi plăcea încordarea din timpul repetițiilor și a spectacolelor, munca tehnicienilor (...), dar avea o adevărată pasiune mai ales pentru redarea veridică a sunetului.

El trecea prin nenumărate emoții legate de soarta piesei, dar era neliniștit mai ales de felul cum se va izbuti redarea alarmei din timpul incendiului din spatele scenei, din actul al treilea. Voia să ne facă să înțelegem ce înseamnă dangătul spart al clopotului de provincie. Se apropia adesea de câte unul dintre noi, străduindu-se să evoce cu ajutorul brațelor, al ritmului, al gesturilor starea de spirit pe care o provoacă chemarea răscolitoare a clopotului de alarmă într-un fund de provincie."

Partenera lui de viață, Olga Knipper, nota în amintirile ei: „Piesele lui Cehov sunt foarte greu de jucat. Nu-i de ajuns să fii un actor bun și să-ți interpretezi rolul cu măiestrie. Opera lui Cehov trebuie s-o iubești, s-o simți, să te pătrunzi de atmosfera crâmpeiului de viață înfățișat de el, dar mai ales trebuie să iubești oamenii așa cum i-a iubit dânsul și să trăiești într-adevăr viața acestor oameni". De luat aminte.

Cuvântul traducătoarelor

Dacă ne imaginăm un alt final... cu Elisabeta Pop, traducătoare a textului cehovian

„Prietena mea Jeni Sarvari, secretara literară a Teatrului Național din Cluj, îmi propune să scriu ceva despre piesa Trei surori a lui Anton Pavlovici Cehov , în calitatea mea de traducător. Dar poate și de fost secretar literar... Exercițiu vechi și dintr-o postură și din cealaltă...

La drept vorbind, s-au consumat tone de hârtie pentru a se comenta piesele lui Cehov. Au fost analizate serios, replică de replică, personaj cu personaj, situație după situație... Ce să mai găsești nespus ?

Păi, dacă vrei, găsești. Eu, de pildă, am găsit aceste rândulețe dintr-o scrisoare a lui Cehov, datată 1892... Acum o sută treizeci de ani, el scria așa : „Cine va ști să dea alt final pieselor (mele), acela va inaugura o eră nouă". Acuma, să nu vă imaginați că vreau să „inaugurez o eră nouă", Doamne ferește, doar să văd cam cum aș putea schimba finalul acestei piese... Și aș încerca să mă raportez la anul de grație 2021 și la realitatea noastră românească, de vreme ce spectacolul clujean este destinat românilor...

Bănuiesc (niciodată nu poți fi sigur), că acest scriitor genial s-a referit, în scrisoarea lui, la două posibilități : una strict literară, cu alte cuvinte, cine va reuși să schimbe finalul pieselor, cu argumente serioase, evident, va fi reușit, nu-i așa, să „vadă" lumea sub alt chip și anume, cel legat de realitatea în care trăiește.

A doua presupunere, mult mai serioasă, se referă chiar la oamenii care ar putea revoluționa lumea, schimbând-o, transformând-o radical în una, dacă nu excelentă, măcar rezonabilă. Medicului Cehov nu avea cum să-i placă lumea în care a trăit: sărăcie, alcoolism, brutalitate, singurătate, lipsă de educație, de cultură, angoase de tot felul, pasiuni înăbușite, tristețe permanentă, o plictiseală fără un motiv serios, într-un cuvânt, NEFERICIRE.

Dacă iau în considerare anul 2021, cu pandemia lui cu tot, găsesc asemănare cu bolile care decimau omenirea în acel sfârșit de veac XIX... Tuberculoza care l-a doborât și pe Cehov, era un ucigaș din umbră. Frică de boală și de moarte... cam așa cum e și acum. Debusolare. Surorile vor să evadeze din mizerabilul, uitatul de lume târgușor. Unde să plece, dacă în capitala Rusiei nu se poate ? Dar dacă nu sunt rusoaice ? Suntem în anul de grație 2021, undeva pe Planeta Pământ. Nu se pleacă, se vine... Vin imigranți de peste tot. Greu de oprit.

Dacă tot suntem mânați, aproape cu forța, spre globalizare, să zicem că cele trei surori au posibilitatea să emigreze. Pleacă și ele. Spre ce ? Nu au multă școală, dar știu limbi străine și sunt bine educate. Mașa, frumoasă, senzuală, o să-l uite grabnic pe Verșinin și va pleca în Elveția, va ajunge metresa unui milionar: va purta rochii frumoase, a rămas tot cochetă. Și nepăsătoare. Nu contează că „era cea mai prostuță" dintre ele (spune Olga). Sora cea mare, Olga va deveni educatoarea unor odrasle de miliardari, în Monaco, va fi demnă până la capăt. Dar... E revoltată să audă că cei doi copii ai distinsei familii, sunt îndemnați la școală, să-și aleagă sexul. Cum adică ? Chiar nu înțelege. Ba chiar se revoltă. Serioasă, sobră, va atrage, într-un final atenția unui cumnat al Doamnei, văduv, bogat și el și-și va găsi, în sfârșit, dacă nu fericirea, măcar liniștea...

Irina, visătoare cum e, va sfârși prin a îngriji o bătrână în Germania. Batantă ? Ei bine, da. Începe să scrie poezii, ia și premii, traduce, se simte împlinită. Oricum nu crede că ar fi fost fericită ca soție a baronului Tuzenbach... O sună, revoltată, pe Olga, la elegantul ei telefon mobil, să-i spună cât e de stupefiată că s-a îndrăgostit de ea, Carole, o vecină, de profesie avocat... A și cerut-o de soție. Nu poate accepta așa ceva. Poate se va găsi și pentru ea un bărbat, chiar dacă nu unul bogat. Ea vrea să aibă o fetiță. Vrea foarte tare...

Fetele astea nu aveau de ales. Fără susținerea unei persoane importante, Olga nu ar fi primit un post de profesoară. Locurile sunt ocupate de nora, de fiica, de cumnata, de fina cuiva din zona elitei administrative locale... Mașa rămânea, neavând nici ea de ales, tot mai ofilită, tot mai tristă, lângă mediocrul ei soț, profesorul Kulâghin.

Cât despre el, ce să mai spunem? Nu reușește să deprindă lucrul pe calculator, devine dușmanul „unei tehnologii imposibile " și se retrage demn și caraghios, la țară.

Verșinin, încă tânăr, veșnic nehotărât, pleacă din armată, cu o pensie bunicică, dedicându-și anii care i-au rămas creșterii fetelor lui, marcate de boala de nervi a mamei lor... Când își aduce aminte de Mașa, un zâmbet trist i se citește pe figura obosită. Reușește totuși să țină familia unită.

Natalia, insolentă și fără educație, va conduce un sindicat la vreo întreprindere sau o Asociație de femei gureșe, a căror sloganuri demagogice acoperă golul imens interior.

Andrei Prozorov, fratele celor trei surori, nu mai pune mâna pe vioară, e mereu umilit de nevasta autoritară, prins în hățișul jocurilor de noroc, tot mai multe și mai îmbietoare. Sfârșește rău. Închis pentru datorii.

Bătrânul doctor Cebutâkin care a uitat tot, diagnostice, medicamente, rețete, sfârșește la un azil de bătrâni. Scump, dar cu îngrijtoare lamentabile. Târâie după el samovarul și le tot îmbie, pe tinerele femei, însă ele fierb ceaiul în cazane mari, strălucitoare, moderne. Dar uite, nu pun plante, pun niscai pilule verzi, în apa care clocotește. Ce fel de ceai o mai fi și ăsta ?

Bătrânii, fermecătorii bătrâni din piesele lui Cehov, Anfisa, Firs, Iakov, Marina, Ferapont, doici, doiculițe, servitori cinstiți și fideli, argați, slujbași de toate felurile, goniți din livezile tăiate fără milă, din casele boierilor, își caută adăpost pe la rude, la vreun azil de bătrâni sau, dacă mai au un strop de putere, se duc să muncească la vreo fermă sau caută un loc de portar, de îngrijitoare, ceva... Unii însă refuză să mai facă ceva, așteptând să vină moartea să-i ia...

Cât despre tinerii, militari o vreme, Solionâi, Tuzenbach, Rode, se lasă duși de valul civic, politic sau cum s-o numi și pleacă să lupte pentru cauze aproape pierdute, în țări îndepărtate, pe care de abia le găseau pe hartă, la lecțiile de geografie... Toți cu telefoane mobile la ei, toți vorbind puțin între ei, și părând nepăsători, unii se vor întoarce eroi, dar în sicriu. Solionâi, cu siguranță.

Oamenii tineri visează să plece pe Marte. Pe Lună au fost unii deja, au văzut cum e... Nu se mai prea înghesuie... pe Marte însă... cine știe ?? La Moscova nu mai vrea să plece nimeni... Strigătul disperat al fetelor : LA MOSCOVA, LA MOSCOVA!!! de-abia se mai aude. Pare un scâncet.

Sic transit gloria mundi...

P.S. Nu e prea vesel finalul propus de mine, așa cum se vede din perspectiva acestor ani. Dar cine a spus că trebuie să fie neapărat vesel ? Și, la urma urmei Cehov și-a intitulat piesele comedii. O fi și ceva de râs în toate astea... Sau măcar de zâmbit..."

Oradea, 21 aug. 2021

A-l traduce și juca azi pe Cehov... cu Raluca Rădulescu

Trei surori pentru mine a fost a treia traducere din Cehov, după Pescărușul și Livada de vișini, realizată acum șapte ani, pentru un proiect la Teatrul Național din Târgu Mureș. Apoi s-a montat la Târgoviște. Am rescris-o pentru o montare la Suceava. S-a realizat un spectacol la Teatrul Național Radiofonic. A fost baza a două laboratoare de teatru la Bacău și București, dar și pentru o co-producție Arad-București sau montarea lui Radu Afrim de la Teatrul Național din București. Practic, este cea mai montată dintre traducerile mele. De 7 ori în 7 ani. În pandemie textul a fost folosit pentru tot felul de exerciții de actorie sau lecturi filmate, iar aceasta este o a opta montare, într-o formulă mai bizară și singura despre care nu știu mare lucru, dar am învățat că în teatru nu există limite decât dacă ni le impunem chiar noi. Iar Cehov este un spirit liber și, în felul său, este și contemporanul nostru, deși când traduc Cehov, mă gândesc că oricât de actual pare ce spune el, nu trebuie să uit că nu scria la laptop și nu avea internet, și lumea era, poate, mai puțin grăbită. Dar și pe atunci oamenii iubeau, sufereau, trăiau, visau, iar celebra replică „La Moscova! La Moscova!" rămâne inefabila, imponderabila și intangibila fericire cu imuabila ei forță de atracție și seducție, pe care ne-o dorim și la care visăm toți! Azi, probabil, mai mult decât oricând.

Nevoia de speranță și mirajul fericirii, dublate de celebritatea celor... Trei surori, îi determină, probabil, pe regizori să revină iar și iar la lectura și montarea acestei piese în cele mai diverse variante. Iar numărul extrem de mare de montări, nu face decât să ridice miza pentru orice spectacol nou cu Trei surori. Dar este știut că în zilele noastre, simpla citire a unui astfel de text nu mai funcționează, ci este nevoie de un concept nou și puternic pentru a transmite publicului mesajul lui Cehov. Am mai spus că pentru mine Cehov este matematică, iar poezia vine din precizia replicii. Personajele lui Cehov nu stăteau (și nu stau nici azi) la o șuetă la masa din salon. Cuvintele lor construiesc lumi și fiecare replică duce acțiunea mai departe. Modul în care vorbesc e un stil de viață și dacă pentru spectatorul contemporan este utilă o adaptare la realitățile de azi, limbajul lui Cehov rămâne la fel de viu și de tranșant ca acum mai bine de o sută de ani, iar Trei surori, deși catalogată de autor drept dramă, este cea care păstreză o rază de speranță pentru un viitor mai bun. Un argument puternic și o invitație de a ieși din rutina noastră mohorâtă și de a intra într-o lume nu neapărat fericită, dar în care cel puțin se visează la fericire.

Septembrie 2021

Bibliografie

Cehov A.P., Pescărușul, București, BPT, 1967;

Cehov A.P., Opere, vol.XII, Scrisori, București, EPLU, 1963;

Cehov în amintirea contemporanilor, traducere de C. Toria și E. Mircea, București, ESPLA Cartea Rusă, 1960;

Gorchi-Cehov. Scrisori, articole, extrase, București, Cartea rusă, 1954;

Săvulescu Monica, Anton Pavlovici Cehov, București, Ed. Albatros, 1981;

Steiner George, Moartea tragediei, traducere din engleză de Rodica Tiniș, București, Humanitas, 2008;

Vartic Ion, Ibsen și „teatrul invizibil", București, Editura didactică și pedagogică, 1995;

Vianu Tudor, Scrieri despre teatru, București, Editura Eminescu, 1977;

Vîgotski L.S., Psihologia artei, în românește de Inna Cristea, București, Editura Univers, 1973

Material realizat de Eugenia Sarvari