După ce Ubu a fost rege, crezut mort și îngropat, Ubu reînvie într-una dintre cele mai actuale formule: în concert! Dom' Ubu se dezlănțuie acum pe note, cântecul îndulcind la modul parodic, cruzimea și grotescul cuplul de tirani: „Trecutul a trecut, să ne gândim la viitor/ poporu' ți l-ai ucis, hai să-ți găsim alt popor!".
Alături de mieroasa și parșiva sa soție, Ubu revine ca să rupă lanțurile libertății, să dea frâu liber sclaviei și să readucă un haos terbil de comic în orașul printre gunoaiele căruia se trezește. Unde? La marginea societății și în miezul ei, la noi, peste tot și nicăieri, în lumea reciclării permanente, dar și a nesfârșitelor gunoaie.
Acum Ubu își dorește să fie „sclavul picioarelor" cetățenilor, lustruindu-le cu râvnă încălțările, lustruindu-le picioarele, cu un exces de zel de-a dreptul sadic - că doar fantoma Marchizului de Sade bântuie prin Monstre-Martre: „Ah, domnule Ubu, ești brutal / Se simte pe perie c-ai fost criminal / O să-ți bagi clienții-n spital / Dacă perii așa pasional."
Orchestra cetățenilor liberi, corul franțuzoaicelor, turistul englez, biciul Marchizului de Sade, vor recompune curtea regală ubuescă la închisoare, acolo unde Ubu își reface palatul, răsturnând, carnavalesc, toate regulile sociale și umane cu susul în jos. Într-o astfel de lume pe dos, în care se adulează non-valoarea, oroarea, duhoarea, paloarea etc., familia Ubu, „nemuritoare” nu poate conduce decât „spre dezastre viitoare”...
O oglindă deformată, răsturnată, așa cum o spune Jarry însuși, pusă în fața spectatorilor, pentru ca să râdem și să ne cutremurăm nu de ce a fost la sfârșit de secol XIX, nu de ce a bulversat secolul XX și este încă valabil și astăzi, ci de ce ne poate rezerva istoria în orice moment. Că doar, teatrul, nu-i așa, este și un exercițiu de reciclare, de reevaluare, de distanțare, de conștientizare...