Matei Vişniec s-a născut la Rădăuţi în 1956 și pleacă din România în 1987, solicitând azil politic în Franţa. Copilăria şi-a petrecut-o la Rădăuţi, oraş a cărui linişte patriarhală era când şi când întreruptă de spectacolul de circ, care vizita periodic localitatea, şi care i-a trezit gustul pentru teatru. Această atmosferă este recreată de scriitor în unele dintre textele sale, cu precădere în Bâlci/Femeia ţintă şi cei zece amanţi și Angajare de clovn. Piesele scrise între 1977 şi 1987 au fost cenzurate și circulau în clandestinitate. După 1989 devine autorul cel mai jucat din România.
Farsa tragică Angajare de clovn - după ce a primit Premiul pentru cea mai bună piesă a anului la Galele UNITER din 1991 -, a fost publicată în volum la Editura Unitex, în 1993. În 1995 apare şi în limba franceză sub titlul Petit boulot pour vieux clown. A fost montată cu mare succes pe numeroase scene din țară și din străinătate. Criticul Laura Pavel cataloghează Angajare de clovn drept un „text simptomatic pentru dramaturgia post-absurdă în care stridenţele avangardiste ale teatrului anilor '60 sunt trecute prin filtrul unei ironii îndulcite cu accente lirice".
Nicollo, Filippo şi Peppino sunt persoane anonime, interşanjabile. Ei pot să fie, de fapt, oricine. Inactivi în așteptarea pe loc, ei se află suspendaţi într-un timp incert. Se tachinează, sunt sarcastici, invidioşi, ingenui, manifestând un amestec bizar de copilărie crudă şi tandreţe iubitoare. Bufonadele lor sunt, într-un fel, nişte parabole ale morţii, dar, totodată, un bun prilej de etalare a „cunoștințelor" dobândite de-a lungul unei îndelungate cariere. Nu sunt esenţial răi, ci alienaţi de o societate care le dă senzaţia că nu mai are nevoie de ei: o temă, parcă, mai actuală ca niciodată.
Atent exploatat în spectacol, acest conflict stă la baza tuturor acţiunilor fizice ale interpreților. Aceste personaje „ne pot reprezenta pe oricare dintre noi, indiferent de vârstă, sex sau profesie". Montarea „suferă" de o energie debordantă, de un comic autentic obţinut din subtilul melanj al dramatismului celui mai profund cu umorul sclipitor.
Prețul biletelor:
40 lei, 30 lei (în funcţie de locul din sala de spectacol); 10 lei (reducere pentru elevi și studenți); 20 lei, 15 lei (reducere pentru pensionari).
„Angajarea de clovn" în regia lui Sorin Misirianțu pune actorul pe un piedestal auster, neajutat de o scenografie care să „ia ochii", pe o scenă goală, îmbrăcată doar cu lumini și cu fum, care nu distrag atenția de la mimică, de la interpretare, ci concentrează privirea spectatorului tocmai spre arta actoricească. „Angajare de clovn" e un spectacol în care trei personaje fac totul, în care nu mai e nevoie de absolut nimic din recuzita teatrală, decât de recuzita interioară a celor care dau viață artiștilor sfârșiți, în esență, de viață.
Ce rămâne după ce pleacă circul si cine gestionează golul lăsat în urma lui ca o fantomă a amintirii? Răspunsuri sunt destule în mărturiilor celor implicaţi. Teatrul National din Cluj vă propune o întâlnire cu această fantomă a trecutului ireversibil în noua premieră Angajare de clovn în regia lui Sorin Misirianţu. (...)Descinzând din Clovnii lui Fellini, cei trei clovni (bătrâni), ajunşi în mod miraculos pe scena Euphorion-ului clujean, se hrănesc intens din gemul amintirilor, îndesat în borcane bine păstrate în memorie. Abordarea şi împletirea nostalgică a evocărilor e de tip exploziv în spectacolul lui Sorin Misirianţu.
Aceeași piesă se joacă acum și la București, în regia lui Ion Caramitru, care a distribuit trei actori cu studii la Cluj (Emilian Mârnea, Petre Ancuța, Florin Călbăjos). Spectacolul depășește două ore, se cântă, se dansează, se face pantomimă, e invitat chiar circul Globus, iar sala devine o arenă de circ. E o propunere, desigur, însă eu prefer sobrietatea montării de la Cluj, în consens cu lacrima și râsul, cu discreția senectuții și disperărilor, cu acel aer de vanitas vanitatum, plus grija pentru construcția gradată, pentru redescoperirea relației umane, regăsită sub fricile cotidiene.
Alexandru Jurcan, Două premiere clujene, în revista Tribuna, nr. 377, anul XVII, 16-31 mai 2018
(...) un „vârtej" repertorial și dramaturgic de mare calitate, dar care nu bulversează spectatorul, ci îl încântă la maxim, ajutându-l, în același timp, să „coboare" tot mai mult în psihologia și sufletul ascuns al actorilor - dur aparent, de fapt fragil și sensibil! Uimitor e că și noi ne putem identifica cu unul din pesonaje, în zeitgeist-ul „capitalismului sălbatic" - fiecare a ajuns sau va ajunge în această ingrată situație, într-o societate contemporană în care nu prea mai ai întrebuințare dacă ai trecut de 40 de ani!
Sorin Misirianţu, în dublă ipostază, de regizor şi actor, brodează pe structura de bază a textului, dezvoltând povestea dulce-amară a celor trei ridicoli clovni bătrâni, dornici de a reveni în luminile rampei. Personajele ofertante - Nicollo, Filippo şi Peppino - clovnii a căror glorie (îndoielnică!) e demult apusă, provoacă pe cei trei actori Ovidiu Crişan, Ioan Isaiu şi Sorin Misirianţu să îşi demonstreze complexitatea talentului actoricesc. Momentele comice de muzică, dans, pantomimă, păpuşerie alunecă, nu o dată, în derizoriu, actorii ilustrând cu expresivitate condiţia artistului îmbătrânit, neputincios în faţa sfârşitului. "Pe clovni i-am văzut şi ca pe nişte purtători de oglinzi sparte în care se reflectă strâmb lumea reală", afirma dramaturgul referindu-se la textul său. Spectacolul clujean se încheie totuşi cu o undă de speranţă în viitor, în devenirea artistului, a creatorului în general.
Matei Vișniec s-a născut la Rădăuți, la 29 ianuarie 1956. Copilăria şi-a petrecut-o în acest oraş a cărui linişte patriarhală era întreruptă de spectacole de circ, care vizitau din timp în timp localitatea şi care i-au trezit gustul de timpuriu pentru teatru. Această atmosferă, scriitorul o recrează în unele dintre piesele sale (Bâlci/Femeia ţintă şi cei zece amanţi, Angajare de clovn).
A scris poezie încă din copilărie. A plecat în capitală unde a studiat istoria și filosofia la Universitatea din București, devenind membru fondator al Cenaclului de Luni și fiind foarte activ în lumea culturală a României din anii ´80. Declarat dușman al totalitarismului este convins că prin literatură, prin forța cuvântului orice fel de totalitarism poate fi demolat, dovadă stând întreaga sa creație.
A debutat în revista Luceafărul în 1972 și apoi la Editura Albatros, cu culegerea de poeme La noapte va ninge. Scrie poezie, roman, teatru. Dar piesele sale scrise între 1977 şi 1987 au fost cenzurate, circulând pe ascuns.
În septembrie 1987 a părăsit România stabilindu-se în Franța, unde a cerut azil politic. În cadrul importantei instituții universitare École des Hautes Études en Sciences Sociales, scrie o teză despre rezistența culturală în țările din Europa de Est în perioada comunistă. Din 1990 a lucrat ca jurnalist la Radio France Internationale.
Publică poezie, dar și un număr foarte mare de piese de teatru, scrise în română și franceză. La Zilele Autorilor, manifestare organizată de Théâtre les Célestins din Lyon (1991) repurtează un mare succes cu piesa Caii la fereastră, prilej cu care este descoperit de multe companii. Au urmat reprezentații ale pieselor sale - publicate de edituri prestigioase: Actes Sud-Papiers, Lansman, L'Harmattan, Espace d'un Instant, Non-Lieu, L'oeil du Prince - la Paris, Lyon, Avignon, Marsilia, Toulouse, La Rochelle, Grenoble, Nancy, Nisa, numele său aflându-se pe afișele teatrelor din peste patruzeci de țări. Din anul 1992 a devenit unul dintre autorii cei mai prezenți în Festivalul de la Avigon.
În România, de la căderea comunismului, Matei Vișniec a devenit cel mai interpretat dramaturg în viață.
Începând cu anul 2016, la Suceava a luat ființă un teatru municipal, care-i poartă numele, precum şi un Festival internaţional de teatru în organizarea căruia autorul este implicat activ.
Cu Teatrul Național din Cluj-Napoca, Matei Vișniec are o relație specială. Aici s-au montat nouă spectacole pe textele lui, începând cu Arie lejeră pentru cal și cămilă (1999) și continuând cu Mansardă la Paris cu vedere spre moarte (2004, cu premiera mondială în teatrul clujean), Bâlci: femeia-țintă și cei zece amanți (2008), Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal (2009), Spectatorul condamnat la moarte (2013), Richard al III-lea se interzice! (2015), Angajare de clovn (2018), Despre senzația de elasticitate când pășim peste cadavre (2018), Omul din cerc (2022).
Angajare de clovn a făcut, de la data când a fost scrisă (1986) și până în prezent, o frumoasă carieră, bucurându-se nu numai de numeroase montări de succes atât în țară, cât și în străinătate, ci și de recunoaștere simbolică (în 1991 a primit Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă românească a anului, fiind tipărită în 1993).
Criticul Laura Pavel cataloghează Angajare de clovn drept un „text simptomatic pentru dramaturgia post-absurdă în care stridenţele avangardiste ale teatrului anilor '60 sunt trecute prin filtrul unei ironii îndulcite cu accente lirice".
Plecând de la cele declarate de Matei Vișniec într-un interviu - „este o piesă realistă din punctul meu de vedere, sunt nişte oameni vii care se întâlnesc şi discută" - scriitorul Ovidiu Pecican observa că „faptul trebuie înregistrat ca atare, iar hermeneutica se cuvine să pornească de aici. Competiția pentru obținerea unei slujbe se putea referi, în anii 1980, doar la lumea liberă a Occidentului. În România totalitară și angajații circului lucrau tot la stat, iar obținerea unui post se făcea pe alte criterii decât cele meritocratice. Dacă lectura piesei trebuie întreprinsă în cheie realistă, atunci Angajare de clovn este o critică în bun acord cu ideologia oficială de la noi a necruțătoarei competiții capitaliste occidentale, al cărei rezultat era marginalizarea și eliminarea profesioniștilor care, datorită vârstei și a stării lor de sănătate, ori a incapacității lor de autoperfecționare în meserie, nu mai erau în stare de performanță".
În „necruțătoarea competiție" se găsesc cei trei clovni, foști prieteni, Nicollo, Filippo şi Peppino. Ei se trezesc într-o aceeași sală, în fața unei uși închise - ca în povestea kafkiană În fața legii - , așteptând să fie chemați (de nu se știe cine) la o audiție pentru rol. Cei trei, persoane anonime, interşanjabile, pot să fie, de fapt, oricine. Inactivi în așteptarea lor, ei se află suspendaţi într-un timp incert. Se tachinează, sunt sarcastici, invidioşi, ingenui, manifestînd un amestec bizar de copilărie crudă şi tandreţe iubitoare. Bufonadele lor sunt, într-un fel, nişte parabole ale morţii, dar, totodată, un bun prilej de etalare a „cunoștințelor" dobândite de-a lungul unei îndelungate cariere. Nu sunt esenţial răi, ci alienaţi de o societate care le dă senzaţia că nu mai are nevoie de ei: o temă, parcă, mai actuală ca niciodată.
Despre Angajare de clovn, Matei Vișniec vorbea în conferința (devenită confesiune) de la IIC 2022, Scrierea dramatică și motivațiile autorilor contemporani, povestind cum surprizele s-au ținut lanț cu piesele scrise în România și traduse în franceză: „Una dintre piesele mele cele mai jucate este Angajare de clovn, scrisă cu vreo doi ani înainte de plecarea în Franţa. Ea s-a jucat deseori la Festivalul de la Avignon. La fiecare trei sau patru ani este montată de câte o companie. Chiar și anul acesta (2022) a fost prezentată la Avignon, în secţiunea OFF, la Théâtre du Balcon. Piesa este concepută pentru trei actori şi în piesă este vorba despre trei clovni bătrâni (Nicollo, Filippo, Peppino) aflaţi în căutare de lucru. De mai multe ori au venit însă la mine actori francezi şi mi-au spus «vai, ce bună piesă, n-ai putea să o rescrii pentru un singur actor?» Ceea ce am făcut o dată, pentru un actor de mare talent, Olivier Compte. În 1996 şi 1997 Olivier a interpretat rolul lui Nicollo într-o montare prezentată cu mare succes la Avignon în regia lui Charles Lee, un regizor englez instalat în Franţa. Olivier a vrut să-l ducă însă pe Nicollo mai departe, singur, şi m-a convins să-i scriu o nouă partitură. Ceea ce a dus la naşterea unui nou spectacol de mare succes, prezentat din nou la Avignon, tot doi ani la rând, în 1998 şi 1999, şi tot în regia lui Charles Lee. Titlul noului spectacol era Le vieux clown dont le coeur fait des fugues (Bătrânul clovn cu inima fugară). Timp de mai mulţi ani Olivier Compte a fost fascinat de acest personaj şi mi-a cerut să-i propun noi şi noi monoloage pentru a-l menţine în viaţă.
Directorul unei companii din regiunea Orléans, Gérard Audax, după ce a văzut Angajare de clovn la Avignon, m-a căutat ca să-mi propună să scriu un text pentru doi clovni. «Vai, ce mi-a plăcut piesa! Scrie-ne ceva la fel, dar pentru două personaje, am eu un prieten cu care vreau să joc» mi-a spus atunci Gérard. Pentru Gérard am scris un text intitulat Le Roi, le rat et le fou du Roi, ceea ce poate fi tradus în româneşte prin Regele, şobolanul şi bufonul regelui. Cele două personaje erau deci un rege şi bufonul lui, dar am mai introdus în piesă nişte personaje care trebuiau interpretate de marionete, mai precis nişte şobolani... Gérard Audax nu a fost chiar foarte mulţumit de prezenţa marionetelor, ceea ce îi complica misiunea, dar eu am considerat piesa suficient de bună pentru a o publica apoi la Editura Lansman. Ceea ce le-a permis şi altora să o monteze...".
Faptul că după atâta timp „piesa emoționează îmi dă speranţa, spune Vișniec, că poate nu mi-am irosit viaţa în scris".
Bibliografie
Dicționar analitic de opere literare românești, ediție definitivă, coordonator Ion Pop, A-M, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 1998
Pecican Ovidiu, Clovnerii în gamă minoră, revista Teatrul azi nr.7-8-9/2018
Vișniec Matei, Scrierea dramatică și motivațiile autorilor contemporani, conferință ținută în cadrul IIC 2022 la Teatrul Național din Cluj-Napoca
Despre această înscenare, Sorin Misirianțu, regizor și interpret al lui Peppino mărturisește că este „un spectacol despre disperare, claustrare, despre intoleranță, despre terapie cu îngeri căzuți a unor personaje ce pășesc spre senectute. Cel mai puternic sentiment - frica - unește cele trei personaje; frica de a rata, de a nu mai fi în centrul atenției, de a îmbătrâni, de a muri. Dorința celor trei clovni de a mai aparține prezentului, e un cântec de lebădă amânat. Încercarea lor de a se angaja, e de fapt dorința de a fi în armonie cu Universul. Ei ajung să se descopere pe ei înșiși și să-și descopere potențialul, un potențial pe care-l credeau apus".
Pentru a intra mai adânc în atmosfera creată de regizor, am adresat câteva întrebări atât lui, cât și celorlalți doi „clovni profesioniști".
Eugenia Sarvari:Sorin Misirianțu, ce te-a atras la această farsă tragică despre care însuși autorul spune că universul ei se situează la frontiera dintre poezie și grotesc?
Sorin Misirianțu: În primul rând m-a atras faptul că textul îți dă posibilitatea să explorezi foarte mult spațiul. Că nu e totul descifrat de autor, că-ți dă „temă pentru acasă" și pentru faptul că oferă partituri actoricești de excepție. Eu fiind și actor, nu pot să aleg texte care nu sunt ofertante pentru actori. Îți mai oferă și posibilitatea să marșezi în zona tragicului, absurdului, grotescului, a umorului.
E.S.: Nicolló, Filippo și Peppino sunt indivizi anonimi, care se pot înlocui unul pe altul. Oricare poate fi celălalt și ceea ce-i unește este așteptarea. Pe voi ce v-a unit?
Ioan Isaiu: În primul rând, cred că nu se putea o distribuție mai bună, pentru că avem o energie foarte bună împreună. Toți trei suntem adepții jocului. În plus, întâlnirile adevărate pe scenă sunt rare. De pildă, eu nu am mai jucat niciodată cu Ovidiu și e o mare bucurie și o descoperire să-l am partener. Și-mi doresc foarte mult să continui acest parteneriat. Cred că asta se simte. Că ne place să fim împreună. Viziunea lui Sorin e una care ne pune în valoare pe toți și ne dă posibilitatea să ne bucurăm de joc. Că asta e, de fapt, bucuria jocului. Nu predomină regia, cât jocul nostru actoricesc. Și asta e superb. Bine, e și foarte solicitant, dar în aceeași măsură și foarte frumos. Ne simțim bine. Și sper ca spectacolul să fie gustat de public.
Ovidiu Crișan: Ne-a unit credința că vom face un lucru bun și frumos, de care să ne bucurăm noi și toți cei care vor veni să ne vadă. Am avut tot timpul certitudinea asta și le spuneam și colegilor mei că am certitudinea că va ieși un spectacol frumos, foarte bun, plin de energie, cu un umor special, de o sensibilitate aparte. Cred că toți trei vom fi buni.
S.M.: Dorința de a juca împreună. Nu am jucat niciodată în această formulă. Cu Ovidiu am jucat de două ori, în Visul unei nopți de vară, unde ne-am și apropiat foarte tare, și în Cipsuri și Dale, iar cu Ioan nu am mai jucat pe scena Teatrului Național din Cluj de douăzeci de ani. De la Zbor deasupra unui cuib de cuci. Ne-am dorit foarte mult să lucrăm toți trei. Și îmi doresc în continuare.
E.S.: Cum v-ați gândit să surprindeți „ceasul care ne măsoară destrămarea", trecerea timpului, amplificarea angoasei, de fapt, apropierea morții?
S.M.: Spațiul acesta claustrant, cu lumina albastră...
E.S.: ...Care apare constant în spectacolele tale și te trimite cu gândul la un dincolo, la ceva transcendent...
S.M.: .... La o trecere... Și spațiul pe care l-am delimitat clar aici: locul comisiei, locul celor care ne supraveghează, ochiul dinafară, Big Brother-ul. Ei sunt clepsidra, comisia însăși. Și noi suntem nisipul, care se duce.
E.S.: Cum resimțiți această problemă a înaintării în vârstă? Cum trece vremea peste voi, altfel decât pentru ceilalți oameni?
I.I.: Destinul actorului e destul de clar: debutează, se formează și ajunge la maturitate. Cred că noi, la vârsta noastră, suntem undeva spre maturitatea artistului. De acum trebuie să abordăm partiturile grele. Acum suntem pregătiți. Pentru că atunci când ești tânăr, îți dorești, dar poate nu ai toate resursele. Îți lipsește experiența de viață. Gândești viața mult mai simplu și mai brusc, dar acum s-a produs o decantare. Lucrurile se așează în tine și te ajută.
S.M.: Mulți oameni spun că îmbătrânesc. Noi spunem că ne maturizăm artistic...
O.C.: Păi, ne mințim și noi cum putem. Cel puțin deocamdată nu simțim cum trece vremea. Pentru că, slavă Domnului, de bine, de rău încă lucrăm destul de mult. Probabil, nu chiar la fel de mult ca atunci când am debutat, dar oricum, destul de mult. Peste câțiva ani, când noi nu vom mai juca, ne vom confunda cu personajele din aceast spectacol.
S.M.: Aceste personaje ar fi putut fi interpretate și de actori de vârstă, dar și de tineri. Noi suntem undeva la mijloc, între. De aceea îmi place mie Vișniec, pentru că la el nu e nimic bătut în cuie; trebuie să explorezi. Dacă nu o faci, ai pierdut partida. Noi am încercat tot timpul să scoatem piesa din zona violenței. Textul te duce într-o zonă a violenței. Cu asta ne-am luptat în primul rând. Avea o vehemență...
E.S.: Și nu ați fost tentați să intrați în vârtejul furtunos al forței brutale?
S.M.: Ba da. Dar tocmai asta am încercat să scoatem. Acest spectacol poate fi foarte violent. Din scriitură, textul se încheie fără speranță. E ca și cum ai vedea, la box, un tip care-l tot lovește pe unul, și ăla nu se mai ridică. Cel de jos nu mai are nici o șansă, nici o speranță.
O.C.: Cel mai important lucru pentru noi a fost să scoatem la lumină latura sensibilă a acestui text.
I.I.: ... Și prietenia dintre ei, pentru că dacă spunem că ei se pot înlocui între ei oricând, ei sunt, de fapt, unul. Sunt un grup omogen.
E.S.: V-ați gândit că sunteți o... trinitate?
S.M.: Finalul cred că spre asta duce. Nu am spus chiar trimitate, dar e un final luminos. Lumea are nevoie de speranță, la urma urmei. Este vorba despre evadarea dintr-un sistem. Ei evadează din sistem. Ăsta e sistemul: fără ferestre, claustrant.
E.S.: Considerați și voi, precum personajele voastre că „dacă ne curățăm noi, apoi s-a dus și arta", că „se stinge totu'"?
I.I.: Nu. Să ne gândim la „generația de aur", care era promovată peste tot. Toți au spus că se sting ăștia și ce rămâne în urma lor? Haideți să ne uităm în țară. Repertoriile teatrelor naționale din București, din Craiova, din Timișoara, din Iași merge înainte.
S.M.: Doar că trebuie să avem grijă unii de alții. Când spun asta, mă gândesc la actorii în vârstă care sunt lăsați să putrezească. Trebuie să ne sprijinim unii pe alții, să ne ajutăm... Îmi amintesc de Gheorghe Radu, marele actor de comedie, care nu a vrut să mai calce în acest teatru deloc, pentru că nu l-au mai băgat în seamă după ce a ieșit la pensie. L-a adus Dorel Vișan cu forța, să-i de un premiu, iar el l-a luat și a plecat. Vă dați seama câtă durere era acolo?
O.C.: În momentul când ieși la pensie nu înseamnă că ai murit ca actor. Tu poți să joci. Nu se duce teatrul fără noi, nu „se stinge totu'", dar, totodată, suntem de neînlocuit. Fiecare își are rolul lui în univers. Este o rotiță din angrenaj.
E.S.: Ce înseamnă o audiție, un concurs pentru un rol, întrecerea, rivalitatea, competiția pentru voi? Nu este, oare, această luptă o sfâșiere între oameni?
O.C.: Frumoasă întrebare. Ba da. Cam asta-i viața. O luptă. Viața e o audiție continuă.
I.I.: Din păcate vorbim de profesie, de carieră, da? Și peste tot intervin orgoliile. Și nu vorbim doar de actorie, ci și de medicină, de avocatură. Da, oamenii sunt tentați să se calce în picioare pentru a-și conserva poziția și a parveni profesional. Dar, ca și în piesă, îți dai seama, la un moment dat, că e o luptă inutilă. E ca atunci când încerci să agonisești, să agonisești, să agonisești și mori...
S.M.: ... Alexandru Macedon a cerut să fie îngropat cu mâinile afară din coșciug. Să se vadă că nu a dus nimic cu el...
I.I.: ...Din păcate, asta e. Se întâmplă. Oriunde e un concurs, există panica asta. Și dorința de a-l călca pe cap pe celălalt.
S.M.: Așa au început ei trei. Au începuta ca niște fiare în cușcă și au terminat ca niște buni prieteni. Au realizat că lupta e inutilă. Deci am avut o miză în acest spectacol. Și cred că se va vedea asta.
E.S.: Vă mulțumesc și doresc zile fericite și luminoase acestui spectacol.
