Cele patru declaraţii propun tot atîtea tipologii feminine - Mimi, madam Sorcoveanu, Dezina, Tuşca Vilmoş - construite cu grijă şi meticulozitate, compoziţii bine, foarte bine elaborate. Care pun în evidenţă caractere cînd frivole, cînd arţăgoase, stări din cele mai diverse exploatate judicios. Se poate vorbi despre gradarea efectelor scenice, materializarea gîndurilor şi sentimentelor printr-o studiată mimică şi gestică, nuanţările verbale care punctează şi dezvăluie caractere în devenire sau decădere, morală înainte de toate...

Demonstene Şofron, Declaraţie pe texte de Tudor Muşatescu,

în Adevărul de Cluj, 30 decembrie 2000

 ***

     La doi ani de la o nominalizare în Festivalul de teatru studenţesc de la Sibiu, cu rolul Olga din Trei surori, interpreta [Elena Ivanca] uimeşte asistenţa cu admirabilul ei instinct comic şi o bună stăpînire a mijloacelor de expresie, în rîndul cărora mimica, intonaţia, gestul, plasticitatea expresiei corporale sau alternanţa ingenioasă a replicilor rostogolite în cascadă cu pauzele populate de tăceri grele de sens sau de „măşti“ de stupefacţie alcătuiesc laolaltă o savuroasă demonstraţie de fantezie şi virtuozitate. Ea este cu atît mai binefăcătoare pentru retina unui public traumatizat astăzi de vulgaritatea „umorului“ de pe micile ecrane sau din sălile polivalente. Interpreta reprezintă un cert cîştig pentru Naţionalul clujean şi pentru teatrul românesc, deoarece are şi harul trebuincios, şi maturitatea necesară pentru marea performanţă.

Ion Parhon, Trei stele pe cerul dimineţii...

în România Liberă, 30 ianuarie 2001

 ***

     Elena [Ivanca] a luat în braţe cele patru „declaraţii“ ale lui Muşatescu şi şi-a construit, cu atenţie, fiecare personaj. Cu atenţie la costumaţie, la gesturi, la mimică. Fiecare personaj avînd caracteristici evidente, ticuri şi poşetuţe care spuneau mai mult, uneori, decît reuşeau replicile să o facă. O pălărie careghioasă, o cămaşă de noapte de-o culoare hilară, o gură strîmbă, o pereche de pantofi cu tocuri inegale, o hîrtie igienică ce se asorta cu culoarea şalului, un accent „de cartier“, o ochiadă de profesionistă într-ale experienţelor intime şi multe asemenea „mici nimicuri“ s-au adunat pe parcursul show-ului, precum boabele pe-un ciorchine oferind, în cele din urmă, spectatorilor un fruct plesnind de zeamă gustoasă, parfumată. Cele patru personaje au totuşi un numitor comun, cel al derizoriului uman în care înoată fără şansa de a ajunge la vreun liman „luminos“. Cele patru femei, indiferent de vîrsta fiecăreia, sînt, pînă la urmă, nişte fiinţe singure. O singurătate care, cît se arată ea a fi de caraghioasă, de comică, are, totuşi, o doză de tristeţe. Tristeţe pe care o zăreai, din cînd în cînd, traversînd ochii actriţei astfel încît totul primea un plus de autenticitate.

Radu Ţuculescu, Întîi o paranteză, apoi despre one woman,

în Observator cultural, nr. 50, 6-12 februarie 2001