[Piesa Mansardă la Paris cu vedere spre moarte] a fost scrisă special pentru Teatrul Naţional din Cluj şi pentru directorul Ion Vartic. M-am întîlnit la Paris cu Ion Vartic. El tocmai publicase o carte despre Cioran, Cioran naiv şi sentimental. Eu eram la o cafenea cu Ion Vartic şi i-am spus (aşa cum se nasc proiectele - la restaurant) ca sînt interesat să scriu o piesă despre Cioran. Aveam o situaţie dramatică interesantă, Cioran dispăruse şi devenise personaj pentru mine. Iar Ion Vartic mi-a spus: „Accelerează, termin-o mai repede, o montez anul viitor!“. Am accelerat proiectul, am terminat de scris piesa şi Ion Vartic mi-a spus că aceasta trebuie montată de Radu Afrim. Ion Vartic crede în Radu Afrim, el este un regizor care urcă în peisajul teatral românesc, care creează întotdeauna un eveniment în urma montărilor.

„O nouă generaţie de regizori descoperă piesele mele“. Interviu cu Matei Vişniec,

 în Observator cultural, nr. 265, aprilie 2005

 ***

     Pe un text bun şi cu mare potenţial de problematizare în direcţia dramelor reale ale umanului, regizorul Radu Afrim - care îmi pare a fi din familia feerică şi imaginativă care din care face parte şi Victor Ioan Frunză - a făcut un spectacol minunat. El scoate tot spectacolul dintr-o matrice spaţială generică: Coasta Boacii. Un Cioran dezorientat - care şi-a pierdut memoria şi orientarea spaţio-temporală, care are doar scurte fulgurări de amintire şi care s-a rătăcit printre frînturile entropice ale identităţii sale sparte - este pus în tot felul de situaţii cotidiene ori onirice, aşa, ca alter ego-ul lui Ionescu din piesele mai sus amintite. Situaţiile/scenele prin care trece se înşiruie ca mărgelele pe aţă şi sînt trimiteri recognoscibile şi verificabile la biografia reală, publică şi privată, a lui Cioran. [...]

     Piesa lui Vişniec pusă în scenă de Radu afrim ne vizualizează imaginea unui Cioran navigînd - amnezic, dar chinuit - prin viaţa cotidiană. Radu Afrim înscenează, cu ingeniozitate şi cu fantezia unui copil care se joacă, cotidianeitatea lui Cioran, creînd din mai nimic cadre scenice plastice şi cu forţă emotivă reală.

Marta Petreu, „Drama cu staţii“,

în Apostrof, nr. 12, 2004

  ***

     Piesa lui Vişniec reuşeşte să facă din bătrînul Cioran cel mai... ionescian personaj cu putinţă, frate geamăn cu toate alter ego-urile ionesciene, de la Berenger, Amedeu şi Jacques, la eul rătăcitor şi biografia spectrală din Voyage chez les morts. Captiv în Alzheimer, deci eliberat definitiv de tot şi de toate, personajul e silit să-şi înghită cu noduri trecutul, să-şi răscumpere prin uitare vinovăţiile şi să simtă deja primele semne din deriziunea grotesc agresivă a posterităţii. Un Cioran cît se poate de firesc de uman (Ovidiu Crişan), de o simplitate dezarmantă, într-o postură expresivă poate mai puţin pentru neofiţi, dar cu asupra de măsură pentru cei familiarizaţi cu biografia şi opera subiectului. Surprinzător de cuminţit, într-o fericită, zic eu, pasă de acomodare cu clasicitateam Radu Afrim ţine bine cumpăna de păpuşar între psihanaliză şi societatea receptării, între şarja dedactic-politică a documentarului şi pigmentul patetic, tot mai pregnant către finalul spectacolului.

Dan C. Mihăilescu, Aici, acolo, nicăieri,

în Ziarul de duminică, 5 noiembrie 2004

  ***

     Împreună cu trupa Teatrului Naţional din Cluj, [Radu Afrim, n.n.] a prezentat acest spectacol care a fost o mare bucurie pentru iubitorii de teatru [...]. în decorul imaginat drept Coasta Boacii cu ferestre de mansardă, practic locul unde Cioran şi-a consumat toate angoasele, actorii clujeni au izbutit un spectacol în care au investit tot talentul lor artistic. Profesioniştii lui Afrim au jucat, au cîntat şi au dansat timp de două ore.

Claudia Dăboveanu, Mansarda lui Cioran, Vişniec sau Afrim?,

în Jurnalul Naţional, 12 aprilie 2005

  ***

     Mansardă la Paris... este o piesă foarte subtilă, o combinaţie între joc şi emoţie. Meritul regizorului Radu Afrim este că a construit un spectacol compact, dinamic, în care dimensiunea eseistică a textului nici nu se simte. El a mizat pe ideea de echipă actoricească, de aceea interpreţii joacă de multe ori ca grup. Excelent a conturat Ovidiu Crişan un Cioran crepuscular, uneori foarte lucid, tragic aproape, alteori iutuc regresiv [...].

Claudiu Groza, Un Dracula al gîndirii,

în Ziarul cujeanului, 28 iunie 2007

  ***

     Lumea pe care o descoperim pe scenă este marcată de două elemente distincte, care aparţin universului cioranian: scenografia lui T. Th. Ciupe ne prezintă, la sugestia lui Radu Afrim, o Coastă a Boacii în care luminează două ferestre tipice mansardelor pariziene. O metaforă scenică şi onirică a regresiunii cioraniene finale. Acest melanj vizual între celebrul deal răşinărean şi o posibilă variantă pentru o marcă ori o siglă a Parisului - geamul luminat de mansardă -, domină spaţiul de joc, personajele folosindu-se de el în modul cel mai simplu şi uman - pentru a dormi, pentru a audia un curs, pentru a face dragoste ori pentru a vorbi pur şi simplu.

Ion M. Tomuş, Cioran, după Matei Vişniec şi Radu Afrim,

în Apostrof, nr. 7-8, 2004