regia tehnică: Constantin Pojonie
lumini: Jenel Moldovan
sonorizare: Marius Rusu
Julieta este un „dialog despre iubire“ în care eroina, soţie a unui preot arestat de comunişti şi mamă a şapte copii, este deportată în Bărăgan. Ea se revoltă împotriva lui Dumnezeu, este gata să abdice de la viaţă, dar este readusă pe cale de copiii ei. Monologul povesteşte întîmplările prin care a trecut, rememorează iubirea pentru soţ, presiunile care se fac asupra eroinei pentru a divorţa.
Spectacolul pus de Mihai Măniuţiu, avînd-o pe Vava Ştefănescu în rolul singurului personaj vizibil din piesă, se centrează pe ideea dialogului între deţinuta politică şi Dumnezeu cel ce a părăsit-o, aparent, dar care este regăsit, totuşi (din astfel de pricini, scenografia lui T. Th. Ciupe este foarte sobră, dar emblematică). Spectacolul mizează pe mimica aparte a Vavei Ştefănescu, care sugerează ritualic un trup dezintegrat, frînt, dar care se autoreconstruieşte, chiar şi atunci cînd străbate Golgote concentrice.
Ruxandra Cesereanu, Psalmi şi evanghelii teatrale. Gulagul românesc văzut de un maghiar,
în Memoria, nr, 54, 2006
***
Regizorul Mihai Măniuţiu a sesizat excelent toate nuanţele textului dramatic. Pentru fluenţa discursului, el a transformat versurile piesei în proză şi a alternat foarte bine orizontul grav al acţiunii cu elemente ironice. A rezultat un spectacol care nu oboseşte, ci facilitează concentrarea spectatorului. „Julieta" e o reprezentaţie emoţională, dar bine dozată. Pare să continue o linie regizorală a lui Măniuţiu, inaugurată cu „Shoah", un spectacol despre Holocaust, montat la Oradea.
Claudiu Groza, Catedrala din lagăr,
în Ziarul Clujeanului, 26 septembrie 2005
***
Dansul, mişcarea comentează şi completează discursul dramatic, însă, de fapt, îl contrazic - căci teatralitatea rostirii nu-şi găseşte pandantul în performance-ul coregrafic, care, şi el, încercînd să spargă un cod strict teatral, ocoleşte, cum s-ar zice, catharsis-ul. Ritualic prin construcţie, explorînd o experienţă a limitei (credinţei, iubirii, maternităţii, vieţii), Julietalui Măniuţiu e o tragedie care-şi ratează naşterea, dintr-un soi de superbie a manierismului.
Iulia Popovici, Biată nebună, speranţa... - Julieta,
în Observator cultural, nr. 288, 29 septembrie 2005
***
O fată subţirică, îmbrăcată în negru, escaladează un perete negru în pantă. Efortul o dărîmă. Abandonează. Se întoarce. O ia de la capăt. Obsesiv. Cu aceleaşi mişcari. Urcuş în spaţiu restrîns. Din nou în prăpastie. Se încrîncenează. Mişcările sînt din ce în ce mai dezordonate. Aparent mecanice. Din nou pe peretele negru, înclinat. Urcuşul începe iar. Cu gesturi doborîte. Abandonează. Pentru moment. Căci secvenţa se va relua ca laitmotiv al spectacolului [...].
Cristina Rusiecki, Durere la ralanti,
în Adevărul literar şi artistic, nr. 791, 25 octombrie, 2005
***
Decorul, construcţie şi metaforă în acelaşi timp, sugerează un spaţiu închis, flancat de pereţi înclinaţi, abrubţi [...]. Cea mai mare parte a timpului, eroina escaladează chinuit aceşti pereţi, într-o coregrafie sugerînd sisifica luptă cu absurdul situaţiei de captivitate în care se află. În perimetrul interior al acestui spaţiu, Vava Ştefănescu are ciudate dialoguri cu propriul ei corp. Ar vrea să se dezbare de carnal, în intenţia unei spiritualizări totale. Fără-ndoială, Mihai Măniuţiu a citit mai cu seamă în această direcţie textul, reţinîndu-i mişcările esenţiale, văzînd în monologul Julietei în special spasmul îndoielii în credinţa edificatoare, din care Vava Ştefănescu a desenat o ideogramă coregrafică. Stîngăcia cu care rosteşte cele cîteva pasaje din text face cu atît mai vizibilă în acest context exprimarea sintetică la care recurge spectacolul.
Doina Papp, Julietele lui Visky András,
în Teatrul azi, nr. 11-12, 2005
***
În locul unei actriţe care probabil al fi rostit impecabil textul, regizorul a preferat o dansatoare, poate fiindcă a considerat că zbaterile, sfăşierile, suferinţele personajului pot fi mai percutant exprimate prin gest, mişcare, coregrafie minimă, decît prin forma uneori perversă a limbajului, astfel ajungîndu-se la exprimarea plasmei fierbinte a memoriei traumatizante, păstrînd aprinsă flacăra trecutului chiar cu preţul ca acesta să te devoreze.
