Tensiunea spectacolului, generată dinspre text spre jocul actorilor, vine, în mod inegal, din două direcţii: în primul rînd, din semnele ambigue ale coşmarului care se intersectează cu realul şi îl destabilizează; în al doilea rînd, din înfruntarea pacient-lumea medicală (medici, surori, infirmiere). Nodul misterului, bine pus în relief de regia lui Claudiu Goga, constă în ambiguitate funciară a lumii medicale, ce îşi exercită, cu minim efort, autoritatea asupra liniştii şi neliniştii pacienţilor, pe care îi manipulează delicat, trecîndu-i prin toate stările, de la umilinţă (scena examinării neurologice, cu pacientul în patru labe) la iluzionare, de la certidudinea normalităţii la teroarea morţii iminente. Meseria de medic, la urma urmelor, a ieşit din instituţia arhaică, tribală, a vraciului. Fiind „intelectualul“ tribului, vraciul îndeplinea simultan funcţiile de „preot“, de „filosof“, de vindecător - sau medic. Ceva din teroarea sacră pe care o exercita acest prim intelectual al lumii, vraciul, s-a conservat în mod  camuflat în meseria profană de medic. Textul lui Buzzati poate susţine o asemenea interpretare; iar experienţa oricărui om în lumea medicală, de asemenea. În fond, pacientul lui Buzzati se află în faţa unei instanţe (literar vorbind, de tip kafkian; ontologic vorbind, de natură supremă), instanţă care îi inspiră o sacră oroare şi o spaimă atroce.

Marta Petreu, Un caz clinic sau linia morţii,

în Apostrof nr. 12 (223), 2008

***

Un spectacol care începe ca o dramă burgheză şi se încheie ca o farsă absurdă este Un caz clinic de Dino Buzzati, în regia lui Claudiu Goga. [...] Textul lui Buzzati mixează abil articulaţiile unei drame cu accentele unui absurd de extracţie kafkiană, în maniera folosită, într-o altă gamă, e-adevărat, şi în romanul care l-a făcut celebru pe scriitorul italian, Deşertul tătarilor.

Claudiu Groza, Viaţa pragmatică şi moartea absurdă,

în Clujeanul, 19 oct. 2008

***

     Nu este unul dintre acele spectacole la care să te duci ca să mai uiţi de tensiunile zilnice: dimpotrivă, marele prozator italian Dino Buzzati vrea să spună că tot ceea ce trăim are un sfârşit şi că în acea clipă tot ce avea importanţă - averea, succesul, iubirea - nu mai are niciun sens.

     Un energic şi eficient om de afaceri aude o voce feminină care-l cheamă. Cei din jur nu aud vocea, cred că e bolnav şi-l trimit la nişte analize. Cadrul realist din care se dezvoltă metafora (descris mai întotdeauna minuţios de către marii scriitori din secolele trecute) este transpus scenic cu acurateţe şi cu suficient mister pentru a da de înţeles că adevărul nu locuieşte în biroul industriaşului, ci se transmite prin vocea pe care doar el o aude.

Magdalena Boiangiu, Sfîrşitul bolii,

în Adevărul, 29 oct. 2008

***

     Trecerea de la condiţia de om bogat şi influent, în faţa căruia tremură subalternii şi se fîstîceşte noua secretară, la cea de om atins pe neaşteptate de boală, înspăimîntat că aude tot mai des vocea unei femei ce-l cheamă, femeie ce apare uneori în casa lui, dar pe care doar unii se jură că au văzut-o (să fie Frica, să fie Moartea?) se produce firesc, aproape ca în cea mai banală realitate.

     Convins că iubita sa fiică, Bianca, viitoare infirmieră, să se interneze pentru investigaţii, Corte intră definitiv în universul bulversant al unui aşezămînt spitalicesc ce seamănă cu însuşi Infernul. De aici încolo funcţionează puterea incredibilă a metaforei, tot ce i se întîmplă bolnavului se poate asocia cu traseul primejdios al omului spre sfîrşit implacabil: minciunile menite să liniştească, apariţia unor personaje foarte ciudate, comportarea nefireasca a celor din jur, imposibilitatea ieşirii din spaţiul închis în care e claustrat parcă şi cu, şi fără voia lui etc.; un univers apăsător şi ostil, presărat cu tot felul de capcane, un spaţiu foarte asemănător cu cel kafkian, unde şi cea mai neînsemnată urmă de aspiraţie omenească se devalorizează, moarte însăşi devenind un fel de salvare din infern.

Elisabeta Pop, Ciudata moarte a lui Dino Buzzati,

în Teatrul azi, nr. 1-2/2009