Bîlci trebuie privit ca un fel de joacă histrionică, niţel artificială, niţel sordidă, ca pe placul unui „consumator“ de uimiri ieftine, dar plină de culoare şi cuceritoare prin naivitatea sa spoită grosolan. De altfel, regizoarea Mona Chirilă a imaginat într-o grilă acut-vizuală oferta piesei. Un soi de joc ieşit din ţîţîni domină construcţia regizorală (...) Remarcabilă a fost interpretarea actorilor clujeni. În Bîlci s-a văzut o echipă redutabilă, cu ritm, nerv şi prezenţă scenică în toate secvenţele spectacolului, deşi, normal, „temperatura de joc“ a diferit de la actor la actor (...) premiera Naţionalului merită văzută de spectatori. Însă doar dacă aceştia renunţă să caute o „poveste mură-n gură“ şi intră în jucăuşa convenţie a bîlciului la care sîntem cu toţii părtaşi. Pentru că Bîlci este, pînă la urmă, un basm despre nebuna imaginaţie a fiecăruia.

Claudiu Groza, Bîlciul imaginaţiei,

în Clujeanul, ediţia on-line, 4 iunie 2008

***

     Ca şi în alte montări ale Monei Chirilă, spectacolul teatral este o contopire a artelor - muzica, artele plastice, teatrul - îmbinate într-o compoziţie care reflectă montajul psihic ca modalitate scenică specifică a talentatei regizoare. Recognoscibilă este magma fierbinte în care se topesc teatrul tradiţional codificat şi teatrul modern contemporan. (...) Dimensiunea verticală, adîncă, regăsibilă în montarea Monei Chirilă ca supratemă a piesei, este viaţa trăită ca un mecanism din care lipseşte iubirea. Numai în acest context din care a fost eliminată iubirea se poate identifica lumea bîlciului, jocul deşertăciunilor deasupra căruia veghează din pubele îngeri bandajaţi, cu aripi ciopîrţite. Este o identificare teatrală pe deplin realizată în această admirabilă punere în scenă a uneia dintre cele mai recente şi valoroase piese ale lui Vişniec.

Ileana Alexandra Orlich, Un joc al deşertăciunilor,