În fine, ce legătură ar putea avea acest mic ghid de geografie culturală cu un album despre Teatrul Naţional din Cluj? Iată o întrebare demnă de un cititor obtuz şi ignar. Deoarece, de pildă, clădirea în stil Secession a Teatrului Naţional e produsul unui context intercultural ce trebuie mai întîi evocat şi explicat, după cum reprezintă o parte emblematică a urbanităţii generice a Europei Centrale. Apoi, trebuie să înţelegem ceea ce, în formularea celebră a lui Milan Kundera, se numeşte tragedia Europei Centrale, cu referire la naţiunile mici din această zonă. Putem exemplifica acest destin tragic chiar cu Ardealul şi Clujul. Iată despre ce este vorba: din punct de vedere geografic, Ardealul se află în centrul Europei, din punct de vedere cultural ţine de Vestul european, dar, după 1945, din punct de vedere politic, s-a trezit că este silit să facă parte din Estul sovietic. Adică dintr-o altă civilizaţie, altă ideologie, altă mentalitate, toate străine, nespecifice lui. Desprinderea aceasta treptată de Occident a produs, în Cluj, o contrareacţie culturală disperată şi utopică. Astfel, la mijlocul deceniului al cincilea al secolului trecut, nutriţi de interculturalitatea central-europeană, I. Negoiţescu şi Radu Stanca, liderii Cercului Literar, lansează - preluînd o sugestie mitică din Faust-ul lui Goethe - proiectul înfiinţării unui teatru de artă independent din punct de vedere estetic: aşa-numitul Teatru „Euphorion“. De ce această splendidă denominaţie? Nu numai pentru că Euphorion îl întrupează pe tînărul genial, plin de elan creator, ci şi pentru că el, mitic vorbind, este fiul Elenei (al măsurii şi spiritului grec) şi al lui Faust (adică al dinamismului şi neliniştii moderne). Cu alte cuvinte, Euphorion poartă în el însuşi germenele Europei, iar orice desprindere a României de Europa echivalează cu o „ruptură de Euphorion“.

     POST-SCRIPTUM

     Tocmai efectele „rupturii de Euphorion“ şi, deci, urgenţa reformării vieţii teatrale l-au făcut pe ministrul Andrei Pleşu să-i cheme în ţară, imediat după evenimentele din decembrie '89, pe Vlad Mugur şi Andrei Şerban. Directoratele lor, prea timpurii, au fost, bineînţeles, nişte eşecuri. Primul a fost silit să plece Vlad Mugur. Se spune despre el, cu mare naivitate, că „iubea actorii“; e adevărat, dar cu o mică precizare: îi iubea numai pe cei plini de har; restul - adică majoritatea - îl scotea din sărite. „Teatrul nu iartă, e crud, rău“, îmi repeta el. Aşa că a căzut, foarte curînd, victimă sindicatului furios al actorilor excluşi din centrul „Odeonului“ şi expulzaţi la periferia „Giuleştilor“. În ultima lui seară de director, sus, la etaj, la Teatrul „Odeon“, în sala de recepţii, lîngă o fereastră, mi-a mărturisit o fantasmă a sa teatrală: visa să creeze o reţea de teatre central-europene, cu un creier şi un repertoriu, unice. A revenit apoi în ţară ca regizor independent şi a dominat, magnific, ultimul deceniu al secolului trecut. La cumpăna dintre veacuri, trecut prin experienţa exilului său german, „Meşterul“ - cum îi spunea toată lumea - căpătase tabieturi central-europene şi i-ar fi convenit să se aşeze definitiv în Cluj: pusese deja ochii pe-o casă aflată în preajma parcului central al oraşului. Nu o dată, intrînd în biroul meu, exclama satisfăcut: „Mă aveţi pe mine, pe Măniuţiu, pe Mona Chirilă, nu mai e nevoie de nimeni“. Avea o sete nestinsă de teatru: ca şi cînd, continuînd să facă teatru, s-ar fi sustras morţii iminente, transferîndu-se în alt regim de existenţă: în acela teatral, în care renaşti mereu a doua zi. Imortalitatea în modalitate teatrală. De aceea, deşi epuizat de lucrul la Hamlet, Vlad Mugur începuse, febril, un simultan teatral: schiţa, în acelaşi timp, montarea şi distribuţia pentru La Puce à l'oreille: „Să vă arăt eu cum se pune şi se joacă Feydeau“, exclama el, şocat, după două decenii de absenţă din ţară, de dispariţia actorului rasat şi ivirea altuia ţărănos şi neşlefuit.

     Această „ruptură de Euphorion", adică de Europa şi de Occident, a fost mai adîncă, mai persistentă şi mai greu vindecabilă decît ne-am închipuit în primele zile postdecembriste. Vlad Mugur s-a reîntors la München acompaniat de ţipetele indignate ale veleitarilor şi de trădarea unei adjuncte zaharisite (care nu-şi pierduse însă, deloc, oportunismul comunist). Chiar aşa s-a întîmplat. Vorba unui personaj al lui Dostoievski: am fost personal de faţă. A plecat apoi şi Andrei Şerban, însoţit de iritarea vedetelor ofensate, dar nu înainte de a fi metamorfozat, pentru o vreme, măgăoaia rece, poststalinistă, a Naţionalului bucureştean într-un tărîm magic, misterios, labirintic, al Trilogiei sale antice. Cînd Trilogia, în varianta ei bucureşteană, a fost invitată la Paris, Jack Lang, celebrul ministru francez al Culturii, a venit special ca să-l onoreze pe regizor, iar a doua zi Le Monde publica, pe prima pagină, cronica spectacolului. Dar, cum se ştie, „micul Paris" e mai breaz decît acela autentic. Aşa că, după ce Purificare a fost în turneu la Bucureşti, un gnomangiu s-a grăbit şi el să-i trateze, pe Şerban şi Sarah Kane, cu o imbecilă acră veselie.

     În fine, să revin la soarta incertă a „Odeonului" după plecarea Meşterului. O nouă numire şi, poate, şi o schimbare de statut teatral erau, totuşi, iminente. Din punct de vedere spectacular, ambele mi se păreau dezamăgitoare. Aveam în minte un proiect şi nu reuşeam să i-l prezint, ministrului Pleşu, în întîlnirile de rutină, cînd îşi reunea echipa de adjuncţi. Existau, în privinţa „Odeonului", cîteva amănunte picante, pe care nu vreau, însă, să le fac publice fără acordul lui Andrei Pleşu. Pe scurt: într-o bună zi, am dat buzna, neanunţat, în biroul lui ministerial, întrerupînd o audienţă. Surprins, Pleşu m-a tras după el într-o cămăruţă alăturată, unde, altădată, pe o canapea, picotea, senină, ubuesca Suzana Gâdea. Gesticulînd febril, i-am explicat că există un trio Măniuţiu-Dabija-Iureş, care, dacă ar prelua „Odeonul", atunci... ş.a.m.d. Zîmbind, Pleşu a fost de-acord pe loc: „Să facem numirea", a conchis scurt. Urmarea: emblematicul Richard al III-lea al lui Măniuţiu, cu Iureş în rolul titular, sub directoratul lui Dabija: în seara premierei se consacra, definitiv, generaţia '80 teatrală. O vreme, Dabija a materializat, la „Odeon", multe aspecte ale proiectului Mugur-Bortnovski de restaurare, dar, apoi, sastisit de atîtea dificultăţi şi piedici, a plecat şi el.

     Dacă ne gîndim bine, singurul care a reuşit şi, deci, n-a plecat, este Tompa Gábor, concretizînd, nemilos, principiul lui Mugur: „Teatrul nu iartă, e crud, rău". Şi rezultatele se văd azi din plin. Deşi, probabil, nu ne va spune niciodată cine l-a sfătuit cum să devină, în absenţa unei legi a teatrelor adecvată, eficient şi inatacabil.