Ion Vartic

Clujul. Mic ghid de geografie culturală

     În 3 septembrie 1903, Caragiale, cel mai mare scriitor român al momentului, a sosit pe neaşteptate la Cluj. Era vorba, în secret, de o vizită de tatonare, ce venea să desăvîrşească tentativele sale, începute încă din 1891, de a se stabili în Ardeal, ca într-un rîvnit exil voluntar. Cu aceeaşi intenţie, el revine la Cluj în 18 martie 1904. (Ca o subtilă coincidenţă, această a doua vizită a sa corespunde tocmai cu perioada în care primăria oraşului şi firma austriacă „Fellner & Helmer“ fac preparativele - aprins dezbătute de opinia publică clujeană - de începere a construirii Teatrului Naţional.) Ce căuta Caragiale în Cluj şi, la urma urmei, în această margine de Imperiu? Cît se poate de lucid, programatic, el căuta un loc care să nu-i amintească de „familie“ (adică de „ţărişoară“, în sensul teoretizat, mult mai tîrziu, de Milan Kundera, pus practic şi el în aceeaşi situaţie). El căuta un loc care să nu-i amintească de Bucureşti, „micul Paris“, şi nici de Mitică, „micul parizian“. Caragiale căuta, deci, un loc cît mai „nefamilial“. De aceea, el cercetează, pe rînd, Sibiul, Braşovul, Clujul, decizîndu-se, ofensiv şi radical - în prelungirea unei opţiuni coerente - pentru Berlin. Deloc întîmplător, el se aşează la Berlin, respingînd, în mod categoric, Parisul şi Roma. Aşa se închide proiectul său de autoexil atît de coerent materializat. Căci, între cele trei oraşe transilvane cercetate de scriitor - Sibiu, Braşov, Cluj - şi Berlin se configurează un teritoriu compact: spaţiul central-european, altfel spus, Mitteleuropa. Cu cîteva luni înainte de a se stabili la Berlin, Caragiale era cît pe-aci să aleagă Clujul ca reşedinţă de exil, dacă împrejurările i-ar fi fost favorabile. De unde atracţia lui tocmai pentru Cluj? La această întrebare plină de mister găsim, în mare măsură, răspunsul, o jumătate de veac mai tîrziu, în reflexiile despre acest oraş ale muzicologului Mihai Rădulescu. Puţină lume mai ştie astăzi cine a fost Mihai Rădulescu: un insolit gînditor şi eseist, ucis (sinucis, probabil), în floarea vîrstei, în puşcăria comunistă. El a făcut parte din grupul bucureştean al intelectualilor strînşi în jurul lui Noica, după cum a fost prietenul lui I. Negoiţescu (unul dintre puţinii mari scriitori născuţi în Cluj) şi al cerchiştilor ardeleni. E autorul celui mai strălucit eseu românesc despre Mozart. Cum în anii '50 ai secolului trecut era urmărit de poliţia politică, el a fugit din Bucureşti şi, pentru a i se pierde urma, a dus o existenţă subterană în Cluj, ca om de scenă şi violonist al Operei Române.

     În epistolarul său, Mihai Rădulescu nu numai că a descris viaţa de spectacol şi de culise a teatrelor clujene de la sfîrşitul deceniului al cincilea al secolului trecut, ci, în principal, a gîndit intens asupra sensului pe care îl are oraşul acesta. Căci încerca să-l prindă într-o formulă, spre a-l înţelege mai bine şi a-i găsi o cheie de descifrare culturală. În definiţia Clujului ca un concept de geografie culturală, Mihai Rădulescu pleacă de la constatarea următoare: „Clujul e un oraş care nu e nici «provincie», nici capitală, şi aici rezidă drama şi grandoarea lui, cîtă este“. Clujul nu e „provincie“, deoarece provincia, bovarică şi neîmplinită cultural, „trăieşte planetar, gravitînd în jurul soarelui central al capitalei“. Or, Clujul „nu e bovarizat şi planetar, ci egocentric şi suficient în graniţele lui de metropolă la scară redusă“, fiindcă „totul hărăzeşte Clujului acest destin de «capitală în miniatur㻓. Trei argumente formează schela de pe care Mihai Rădulescu construieşte conceptul cultural de Cluj. Primul argument este de ordin geografic: Clujul reprezintă un „centru al citadelei omogene a Ardealului, departe de Bucureşti, departe de Budapesta, izolat între munţi cu micul lui stat transilvan“. Al doilea argument este de ordin etnic, căci, în oraşul acesta, există un „amestec de populaţii“, iar în mod ipotetic „oamenii ar trebui să tragă în egală măsură către Bucureşti şi Budapesta, dar de aici creşte o mişcare circulară, de rotire în jurul său însuşi“. În fine, al treilea argument e unul de ordin arhitectural şi stilistic: prin istoria şi arhitectura lui, Clujul constituie un adevărat oraş central-european, cu „clădiri intermediare între casa nemţească nudă, uniformă, funcţională, şi hotelul particular franţuzesc-secol 18“, la care aş adăuga, neapărat, şi casa sau palatul cu balcoane-coridoare interioare, tipic austriece. Istoric şi, prin asta, stilistic, „se simte că momentul care a marcat Clujul în mod hotărîtor a fost acel al Mariei-Tereza: Clujul - capitală a Principatului autonom al Transilvaniei dependent direct de coroana habsburgică, posesiune distinctă de regatul maghiar. Căci arhitectural, «stilistic», Clujul nu e nici românesc, nici maghiar, ci austriac“. (Evocarea bisericilor gotice şi baroce, ca şi a „statuii florentinizante a Sfîntului Gheorghe“ - făcută de Mihai Rădulescu - ar trebui citită în paralel cu superbul poem tîrziu Colţ medieval la Cluj al lui Blaga şi cu însemnările lui Nicolae Balotă din Caietul albastru.) La toate acestea se adaugă civilitatea şi decenţa locuitorilor acestui oraş, care sînt, relativ, „de caracter“, „manieraţi“ şi „formalişti“, adică foarte ardeleni, lipsiţi de „dezinvoltura şmecheriei şi afişarea superficialităţii“.