Eugenia Sarvari: Sorin Misirianțu, ce te-a atras la această farsă tragică despre care însuși autorul spune că universul ei se situează la frontiera dintre poezie și grotesc?
Sorin Misirianțu: În primul rând m-a atras faptul că textul îți dă posibilitatea să explorezi foarte mult spațiul. Că nu e totul descifrat de autor, că-ți dă „temă pentru acasă“ și pentru faptul că oferă partituri actoricești de excepție. Eu fiind și actor, nu pot să aleg texte care nu sunt ofertante pentru actori. Îți mai oferă și posibilitatea să marșezi în zona tragicului, absurdului, grotescului, a umorului. Este un spectacol despre disperare, claustrare, despre intoleranță, despre terapie cu îngeri căzuți a unor personaje ce pășesc spre senectute. Cel mai puternic sentiment – frica – unește cele trei personaje; frica de a rata, de a nu mai fi în centrul atenției, de a îmbătrâni, de a muri. Dorința celor trei clovni de a mai aparține prezentului e un cântec de lebădă amânat. Încercarea lor de a se angaja e de fapt dorința de a fi în armonie cu Universul. Ei ajung să se descopere pe ei înșiși și să-și descopere potențialul, un potențial pe care-l credeau apus.
E.S.: Nicollo, Filippo și Peppino sunt indivizi anonimi, care se pot înlocui unul pe altul. Oricare poate fi celălalt și ceea ce-i unește este așteptarea. Pe voi ce v-a unit?
Ioan Isaiu: În primul rând, cred că nu se putea o distribuție mai bună, pentru că avem o energie foarte bună împreună. Toți trei suntem adepții jocului. În plus, întâlnirile adevărate pe scenă sunt rare. De pildă, eu nu am mai jucat niciodată cu Ovidiu și e o mare bucurie și o descoperire să-l am partener. Și-mi doresc foarte mult să continui acest parteneriat. Cred că asta se simte. Că ne place să fim împreună. Viziunea lui Sorin e una care ne pune în valoare pe toți și ne dă posibilitatea să ne bucurăm de joc. Că asta e, de fapt, bucuria jocului. Nu predomină regia, cât jocul nostru actoricesc. Și asta e superb. Bine, e și foarte solicitant, dar în aceeași măsură și foarte frumos. Ne simțim bine. Și sper ca spectacolul să fie gustat de public.
Ovidiu Crișan: Ne-a unit credința că vom face un lucru bun și frumos, de care să ne bucurăm noi și toți cei care vor veni să ne vadă. Am avut tot timpul certitudinea asta și le spuneam și colegilor mei că am certitudinea că va ieși un spectacol frumos, foarte bun, plin de energie, cu un umor special, de o sensibilitate aparte. Cred că toți trei vom fi buni.
S.M.: Dorința de a juca împreună. Nu am jucat niciodată în această formulă. Cu Ovidiu am jucat de două ori, în Visul unei nopți de vară, unde ne-am și apropiat foarte tare, și în Cipsuri și Dale, iar cu Ioan nu am mai jucat pe scena Teatrului Național din Cluj de douăzeci de ani. De la Zbor deasupra unui cuib de cuci. Ne-am dorit foarte mult să lucrăm toți trei. Și îmi doresc în continuare.
E.S.: Cum v-ați gândit să surprindeți „ceasul care ne măsoară destrămarea“, trecerea timpului, amplificarea angoasei, de fapt, apropierea morții?
S.M.: Spațiul acesta claustrant, cu lumina albastră...
E.S.: ...Care apare constant în spectacolele tale și te trimite cu gândul la un dincolo, la ceva transcendent...
S.M.: .... La o trecere... Și spațiul pe care l-am delimitat clar aici: locul comisiei, locul celor care ne supraveghează, ochiul dinafară, Big Brother-ul. Ei sunt clepsidra, comisia însăși. Și noi suntem nisipul, care se duce.
E.S.: Cum resimțiți această problemă a înaintării în vârstă? Cum trece vremea peste voi, altfel decât pentru ceilalți oameni?
I.I.: Destinul actorului e destul de clar: debutează, se formează și ajunge la maturitate. Cred că noi, la vârsta noastră, suntem undeva spre maturitatea artistului. De acum trebuie să abordăm partiturile grele. Acum suntem pregătiți. Pentru că atunci când ești tânăr, îți dorești, dar poate nu ai toate resursele. Îți lipsește experiența de viață. Gândești viața mult mai simplu și mai brusc, dar acum s-a produs o decantare. Lucrurile se așază în tine și te ajută.
S.M.: Mulți oameni spun că îmbătrânesc. Noi spunem că ne maturizăm artistic...
O.C.: Păi, ne mințim și noi cum putem. Cel puțin deocamdată nu simțim cum trece vremea. Pentru că, slavă Domnului, de bine, de rău, încă lucrăm destul de mult. Probabil, nu chiar la fel de mult ca atunci când am debutat, dar oricum, destul de mult. Peste câțiva ani, când noi nu vom mai juca, ne vom confunda cu personajele din acest spectacol.
S.M.: Aceste personaje ar fi putut fi interpretate și de actori de vârstă, dar și de tineri. Noi suntem undeva la mijloc, între. De aceea îmi place mie Vișniec, pentru că la el nu e nimic bătut în cuie; trebuie să explorezi. Dacă nu o faci, ai pierdut partida. Noi am încercat tot timpul să scoatem piesa din zona violenței. Textul te duce într-o zonă a violenței. Cu asta ne-am luptat în primul rând. Avea o vehemență...
E.S.: Și nu ați fost tentați să intrați în vârtejul furtunos al forței brutale?
S.M.: Ba da. Dar tocmai asta am încercat să scoatem. Acest spectacol poate fi foarte violent. Din scriitură, textul se încheie fără speranță. E ca și cum ai vedea, la box, un tip care-l tot lovește pe unul, și ăla nu se mai ridică. Cel de jos nu mai are nici o șansă, nici o speranță.
O.C.: Cel mai important lucru pentru noi a fost să scoatem la lumină latura sensibilă a acestui text.
I.I.: ... Și prietenia dintre ei, pentru că dacă spunem că ei se pot înlocui între ei oricând, ei sunt, de fapt, unul. Sunt un grup omogen.
E.S.: V-ați gândit că sunteți o... trinitate?
S.M.: Finalul cred că spre asta duce. Nu am spus chiar trinitate, dar e un final luminos. Lumea are nevoie de speranță, la urma urmei. Este vorba despre evadarea dintr-un sistem. Ei evadează din sistem. Ăsta e sistemul: fără ferestre, claustrant.
E.S.: Considerați și voi, precum personajele voastre, că „dacă ne curățăm noi, apoi s-a dus și arta“, că „se stinge totu'“?
I.I.: Nu. Să ne gândim la „generația de aur“, care era promovată peste tot. Toți au spus că se sting ăștia și ce rămâne în urma lor? Haideți să ne uităm în țară. Repertoriile teatrelor naționale din București, din Craiova, din Timișoara, din Iași merg înainte.
S.M.: Doar că trebuie să avem grijă unii de alții. Când spun asta, mă gândesc la actorii în vârstă care sunt lăsați să putrezească. Trebuie să ne sprijinim unii pe alții, să ne ajutăm... Îmi amintesc de Gheorghe Radu, marele actor de comedie, care nu a vrut să mai calce în acest teatru deloc, pentru că nu l-au mai băgat în seamă după ce a ieșit la pensie. L-a adus Dorel Vișan cu forța, să-i de un premiu, iar el l-a luat și a plecat. Vă dați seama câtă durere era acolo?
O.C.: În momentul când ieși la pensie nu înseamnă că ai murit ca actor. Tu poți să joci. Nu se duce teatrul fără noi, nu „se stinge totu'“, dar, totodată, suntem de neînlocuit. Fiecare își are rolul lui în univers. Este o rotiță din angrenaj.
E.S.: Ce înseamnă o audiție, un concurs pentru un rol, întrecerea, rivalitatea, competiția pentru voi? Nu este, oare, această luptă o sfâșiere între oameni?
O.C.: Frumoasă întrebare. Ba da. Cam asta-i viața. O luptă. Viața e o audiție continuă.
I.I.: Din păcate vorbim de profesie, de carieră, da? Și peste tot intervin orgoliile. Și nu vorbim doar de actorie, ci și de medicină, de avocatură. Da, oamenii sunt tentați să se calce în picioare pentru a-și conserva poziția și a parveni profesional. Dar, ca în piesă, îți dai seama, la un moment dat, că e o luptă inutilă. E ca atunci când încerci să agonisești, să agonisești, să agonisești și mori...
S.M.: ... Alexandru Macedon a cerut să fie îngropat cu mâinile afară din coșciug. Să se vadă că nu a dus nimic cu el...
I.I.: ... Din păcate, asta e. Se întâmplă. Oriunde e un concurs, există panica asta. Și dorința de a-l călca pe cap pe celălalt.
S.M.: Așa au început ei trei. Au început ca niște fiare în cușcă și au terminat ca niște buni prieteni. Au realizat că lupta e inutilă. Deci am avut o miză în acest spectacol. Și cred că se va vedea asta.
E.S.: Vă mulțumesc și doresc zile fericite și luminoase acestui spectacol.
Matei Vişniec s-a născut la Rădăuţi în 1956 și pleacă din România în 1987, solicitând azil politic în Franţa. Copilăria şi-a petrecut-o la Rădăuţi, oraş a cărui linişte patriarhală era când şi când întreruptă de spectacolul de circ, care vizita periodic localitatea, şi care i-a trezit gustul pentru teatru. Această atmosferă este recreată de scriitor în unele dintre textele sale, cu precădere în Bâlci/Femeia ţintă şi cei zece amanţi și Angajare de clovn. Piesele scrise între 1977 şi 1987 au fost cenzurate și circulau în clandestinitate. După 1989 devine autorul cel mai jucat din România.
Farsa tragică Angajare de clovn - după ce a primit Premiul pentru cea mai bună piesă a anului la Galele UNITER din 1991 -, a fost publicată în volum la Editura Unitex, în 1993. În 1995 apare şi în limba franceză sub titlul Petit boulot pour vieux clown. A fost montată cu mare succes pe numeroase scene din țară și din străinătate. Criticul Laura Pavel cataloghează Angajare de clovn drept un „text simptomatic pentru dramaturgia post-absurdă în care stridenţele avangardiste ale teatrului anilor'60 sunt trecute prin filtrul unei ironii îndulcite cu accente lirice".
Nicolló, Filippo şi Peppino sunt persoane anonime, interşanjabile. Ei pot să fie, de fapt, oricine. Inactivi în așteptarea loc, ei se află suspendaţi într-un timp incert. Se tachinează, sunt sarcastici, invidioşi, ingenui manifestînd un amestec bizar de copilărie crudă şi tandreţe iubitoare. Bufonadele lor sunt, într-un fel, nişte parabole ale morţii, dar, totodată, un bun prilej de etalare a „cunoștințelor" dobândite de-a lungul unei îndelungate cariere. Nu sunt esenţial răi, ci alienaţi de o societate care le dă senzaţia că nu mai are nevoie de ei: o temă, parcă, mai actuală ca niciodată.
Atent exploatat în spectacol, acest conflict stă la baza tuturor acţiunilor fizice ale interpreților. Aceste personaje „ne pot reprezenta pe oricare dintre noi, indiferent de vârstă, sex sau profesie". Montarea „suferă" de o energie debordantă, de un comic autentic obţinut din subtilul melanj al dramatismului celui mai profund cu umorul sclipitor.
Material realizat de Eugenia Sarvari
