Noutăţi

 Arhivă de afişe

Galerie foto

Galerie video

Postat pe 20.11.2017
Camelia Hâncu ne spune CINE SPALĂ OALA DE MĂMĂLIGĂ?
 

Interviu cu regizoarea spectacolului CINE SPALĂ OALA DE MĂMĂLIGĂ, care va avea premiera la Teatrul Național Cluj-Napoca miercuri, 22 noiembrie 2017, la ora 19:00, în Studio „Euphorion“.

 

Eugenia Sarvari: Cine ești, Camelia Hâncu?

 

Camelia Hâncu: Am absolvit regia la Cluj, în 1998, inițial la clasa Olimpia Arghir, ulterior fiind preluați de domnul Mihai Măniuțiu. În ultimul an de facultate am plecat la București să fac asistență de regie la un spectacol de Alexandru Dabija. Am stat la București trei ani, după care am plecat prin lume și am făcut mici experimente, ca cel de la Roma cu Looking  for Chaplin, eu fiind absolut îndrăgostită de acest personaj. Și am plecat în căutarea a ceea ce înseamnă publicul și cum a reușit Chaplin să fie iubit de toată lumea. Această „escapadă teatrală" a durat o lună de zile. Am fost ajutată de un coleg de facultate, în sensul că m-a găzduit la el. Totul s-a desfășurat în Piața Navona, unde am și avut șansa să intru într-o carte de onoare a acelui loc absolut fabulos, aceasta fiind una dintre puținele piețe ale orașului etern în care actorii sunt liberi să se manifeste.

 


E.S.Cu cine ai lucrat?

 

C.H.: Am făcut totul singură. M-am bazat pe foarte multă improvizație. Am vrut să cunosc  actorul din interior. De fapt, la începuturi, am vrut să fac actorie. Eram elevă la un liceu de matematică-fizică din Galați și în paralel am studiat actoria la Școala de Arte, cu Eugen Popescu Cosmin, după care m-am orientat spre regie. Am jucat în trupa lui Claudiu Perușco, unde erau Cristi Iacob, Sorin Tofan. A fost o viață extrem de boemă și o perioadă cu totul diferită de tot ce am trăit ulterior.

 

E.S.Să ne întoarcem la Piața Navona. În ce an era?

 

C.H.: În 2002. După Roma, am revenit în țară și mi-am reluat activitatea cu trupa pe care o „adunasem" înainte de plecare. Din 2004 am început colaborarea cu Teatrul „Maria Filotti" din Brăila. Am fost în echipa care a organizat prima ediție a festivalului „Zile și nopți de teatru" de la Brăila.

 

E.S.: Cum ai ajuns să faci acest spectacol?

 

C.H.: Un prieten foarte drag mie, Flavius Lucăcel, mi-a prezentat-o într-o zi pe doamna Viorica Samson Manea, care se gândea la un proiect pe textele fratelui ei, regretatului regizor Aureliu Manea. Dar înainte de asta, dorea să facă de Crăciun - era anul trecut - un spectacol pentru foștii lui colegi de sanatoriu. M-am gândit la Păcală. Aici fac o paranteză. Nu cred că am făcut asistență de regie  la Alexandru Dabija doar așa, întâmplător. Iubesc foarte mult teatrul românesc și spiritul românesc. De câte ori am încercat să fug din țară și să rămân pe-afară, nu a mers. M-am întors de fiecare dată. Și am umblat mult, nu doar în Italia. Am căutat textul lui Păcală. Am găsit adaptări făcute de Victor Cilincă, dar brusc, mi-am amintit de Daniel Tiutiu, cu care am fost pe munte, la Tecșești, dincolo de Galde. Tiutiu este un profesor de limba română din Aiud. A predat, la un moment dat, și limba latină.

 

E.S.Și a început să culeagă aceste povești din Munții Apuseni? Câte volume are?

 

C.H.: Am făcut selecția din trei volume și am mai descoperit, ulterior, încă două pe care nu le știam, iar faptul că i-au fost luate orele de latină, l-a ambiționat într-o asemenea măsură, încât a scos o carte de legende istorice, pentru elevii lui.

 

E.S.Ți-ai amintit de culegerile lui Daniel Tiutiu. Și?

 

C.H.: Ei, și am început să le citesc. Pentru că, inițial, doar le răsfoisem. Am interpretat totul ca pe un semn: Tecșești, între Galde... Am citit volumele, am sunat-o pe doamna Manea și i-am spus că am găsit ce căutam. I-am trimis câteva povești, i-au plăcut, am început lucrul. Spectacolul ar fi trebuit să aibă loc înainte de Crăciun la Galda, dar în cele din urmă, din mai multe motive, premiera a avut loc la Teatrul de Păpuși „Prichindel", în Alba Iulia. De multe ori au loc fel de fel de întâmplări care, pe mine, mă uimesc. Ele duc într-o anumită direcție. O direcție la care nu te aștepți, dar în final îți dai seama că aceea e direcția bună. 

 

E.S.Când ați reluat spectacolul?

 

C.H.: În luna iunie a acestui an. Despre spectacol a aflat și directorul International Fringe Festival de la Sibiu, Cătălin Grigoraș și ne-a invitat acolo. Am jucat la Rășinari într-o șură. Publicul a venit din Sibiu, dar erau și localnici. În public erau și țărănci din Rășinari, dar și intelectuali, iar reacția a fost identică. Apoi am jucat în mijlocul Sibiului, într-un club.

Ce mi s-a părut fantastic cu aceste texte... Le-am trimis unor prieteni foarte dragi, cu pregătiri și pasiuni diferite. Am vrut să le testez reacțiile. De la cel mai simplu până la cel mai educat om, părerile au fost unanime: că sunt fenomenale.

  

E.S.Totul a  pornit ca un spectacol-lectură...

 

C.H.: Ca un spectacol de storytelling. Pe mine mă fascinează fenomenul ăsta de storytelling.  Mi-a povestit un prieten, un actor din Camerun, care susține că termenul vine de la un obicei african. El spunea că sunt anumite intervale de timp într-un an, probabil perioade în care nu se lucrează, când se adună foarte multe triburi și acolo vin oamenii și spun povești și numai asta se face săptămâni în șir.

 

E.S.Cu alte cuvinte, a spune povești.

 

C.H.: Dar cu minimum de mijloace. La un moment dat am vrut să facem, cu Valentin Derevlean,  de la Boockorner, un festival de storytelling. Se pare că cei care reușesc să facă asta sunt oameni extrem de talentați. Și nu sunt actori. Vin din Mexic, din Argentina, de peste tot. Nu înțeleg cum se face traducerea, ca să simți, totuși, atmosfera.

 

E.S.Aria de înțelegere a acestor istorii nu se îngustează, mergând pe acest limbaj neaoș ardelenesc?

 

C.H.: Mama mea e moldoveancă și a reacționat foarte bine, iar eu, crescută pe malul Dunării, m-am regăsit total în aceste povești. E nu doar limba română, ci și spiritul românesc întreg acolo. Când Alexandru Dabija a pus în scenă aici Sânziana și Pepelea, nu mi-a venit să cred cât de bine este receptat graiul moldovenesc în Cluj. În sală se râdea copios. Și atunci mi-am spus că acest text poate să se joace oriunde. Poate că teatrul îl va duce și în alte zone să vedem dacă este acceptat graiul ardelenesc. E adevărat, dacă vrei să traduci aceste texte e mai greu. Mi s-a propus să jucăm spectacolul și la Muzeul Țăranului Român din București și cred, că ar avea succes, pentru că sunt sigură că gustul pentru autentic nu a murit.

 

E.S.Ce ne spui despre colaborarea cu actorii?

 

C.H.: Cu Elena Ivanca am fost colegă de facultate. Când am revenit în Cluj, ne-am întâlnit de mai multe ori și am hotărât să facem un spectacol împreună. Giovanni (Ioan Isaiu) a terminat cu un an sau doi înaintea mea. Mă știa și el din facultate.

 

E.S.S-au reîntîlnit, de fapt, niște foști colegi de facultate...

 

C.H.: Exact. Pe Giovanni l-am descoperit în repetiții. Are o latură umană atât de frumoasă... Sigur, procesul interior este extrem de complex, dar nu lasă să se vadă asta. Genul acesta de actor se întâlnește foarte rar. Imediat m-am gândit că va face o pereche formidabilă cu Elena, ea având aceeași structură lăuntrică. Veți vedea în spectacol că am avut o bună intuiție. Cât despre Edith Tóth, ea și-a terminat studiile la Dresda, inclusiv pe cele de dirijat. I-am propus să lucrăm la acest spectacol și a fost foarte încântată. Ceea ce e iar interesant, Edith, Isaiu, Ivanca, au toți aceeași vârstă. Cred, că e una dintre echipele care s-au născut și au mers foarte bine, fără nici un fel de disensiuni. Dar cea care a făcut posibilă această întâlnire este doamna Viorica Samson Manea.

 

A consemnat Eugenia Sarvari

X