Teatrul Național Cluj-Napoca reia astăzi, 10 martie, la Studioul Euphorion, spectacolul Trilogia Aureliu Manea, în regia lui Gábor Tompa, a cărui premieră a avut loc în urmă cu patru ani. La ora comemorării a trei ani de la plecarea „vizionarului" Aureliu Manea, 13 martie 2014, în prag de primăvară, credem că ar fi potrivit să rememorăm perioada în care acest regizor exemplar a lucrat în Teatrul nostru împreună cu consultantul artistic Roxana Croitoru și îndrăgitul actor Anton Tauf.
Roxana Croitoru, la ce spectacole l-ai secondat pe Aureliu Manea?
Nu, nu l-am secondat, e prea mult spus. Eram în primii mei ani la Teatrul Național și am avut șansa - jocul întâmplării - să fiu de față la repetiții, la facerea unor spectacole Manea: Hangița de Carlo Goldoni (1979), A doua conștiință de Barbu Ștefănescu Delavrancea (1984), Execuția se repetă de Mircea Vaida (1984), Sub clar de lună de Teodor Mazilu (1986).
Ai o amintire specială de la repetițiile unui spectacol?
Primul spectacol la care am luat parte a fost Hangița. Erau anii în care mulți regizori nu mai acordau mult timp repetițiilor la masa, lecturii. Țin minte primele două întâlniri cu regizorul. Înainte de a da cuvântul actorilor - lectura pe roluri - regizorul ne-a vorbit despre viitorul spectacol. Era captivant și fascinant totodată, încadra cultural autorul, piesa, făcea asociații neașteptate, dezvăluind înțelesuri nebănuite. În spectacolele sale, transcendentalul coexista cu realul. Un mic exemplu: cavalerii, curtezanii din Hangița purtau aripi, era acel ceva spre care tindem.
Cum lucra cu actorii și cum îi mișca în spațiul creat de scenograf?
Aureliu Manea avea o finețe și o delicatețe deosebite. Purta în el o candoare proprie marilor artiști. Sensibilitatea lui era dincolo de obișnuit, te citea dintr-o privire. Din această calitate a lui se nășteau, uneori, și tristețile sale. Avea impresia că actorii nu-l urmează, că îl trădează. Lucra febril în faza trecerii de la lectură la mișcarea scenică. Ridica spectacolul rapid, moment de moment, cu explicații clare, fără să reia tablou de tablou sau scenele pentru fixare. Revedea spectacolul în ansamblu și, bineînțeles, nu arăta așa cum l-a imaginat. Era, de fapt, o fază a repetițiilor pe care el o ardea. În care actorii aveau nevoie - atunci, ca și acum și ca întotdeauna - de timpul necesar pentru a lega în interpretare, textul de mișcare. Astăzi, aș spune că acest regizor genial ar fi avut nevoie de un secund, care să noteze mișcarea și să reia fără el repetițiile pentru asimilarea indicațiilor.
Relația ta cu Aureliu Manea a fost una aparte. Te încumeți să ne dezvălui o amintire cu iz mai personal?
Am avut o mare admirație și un mare respect pentru acest regizor atât de talentat, atât de special și pentru înalta sa calitate umană. Într-un moment al meu de cumpănă a dat dovadă de înțelegere și delicatețe. Dar acestea sunt amintirile mele, nu vreau să le povestesc. Voi spune doar că, la începutul anilor '90, ne-am întâlnit întâmplător pe stradă. Se retrăsese din teatru și din marele oraș. Venise la Cluj, la stomatolog. M-am mirat că m-a oprit și m-a recunoscut, nu ne văzusem de mult. Am stat puțin de vorbă și l-am întrebat de ce nu mai vine la teatru, de ce nu mai vine să pună în scenă spectacole? Din răspunsul lui mi-am dat seama că se simte vulnerabil. Regret, cum probabil regretă mulți din cei care l-au cunoscut, că lumea teatrului n-a știut să protejeze un talent de o asemenea valoare...
Anton Tauf, care a lucrat cu Aureliu Manea la A douăsprezecea noapte de Shakespeare (premiera: 14 ianuarie 1975) își amintește: „Am jucat la el în A douăsprezecea noapte. Repetam. La un moment dat, la o repetiţie, mă aștepta la intrare şi, surescitat, m-a chemat să văd decorul, pe care tocmai îl montaseră în scenă. M-am dus în sală şi m-am dezumflat într-o secundă. Făcuse decorul cu prietenul lui, Paul Saltzberger: o construcţie mare, din lemn, cu scări. Nu mi-a plăcut deloc. Mi s-a părut oribil. Şi nu am putut să nu mă gândesc că tot ce lucraserăm noi până la acea oră, nu semăna cu acest decor greoi. Şi îl aud: «Estera [Biró], dă drumul la muzică». Estera era atunci sonorizator. Şi ce crezi că muzică începe? Celebrul cântec de leagăn al Mariei Tănase. Dintr-o dată, uitându-te pe scenă - decorul era vopsit într-un roşu englezesc - a început să leviteze toată şandramaua aia enormă. Şi aşteptai să o ia vântul şi să o ducă. În capul lui erau lucruri la care nu te-ai fi aşteptat niciodată. Extraordinar".
Material realizat de Eugenia Sarvari
