Joi, 22 decembrie 2016, vă invităm la Teatrul Național pentru a sărbători împreună majoratul spectacolului Zbor deasupra unui cuib de cuci de Dale Wasserman, cel mai longeviv spectacol al Naționalului clujean!
Premiera a avut loc la 27 decembrie 1998, însă distribuția a suferit modificări în timp. Fideli au rămas Cristina Pardanschi în Sora Ratched, Dragoș Pop în Șeful Bromden, Dan Chiorean în Billy Bibbit, Petre Băcioiu în Dale Harding și Sorin Misirianțu în doctor Spivey. Au venit, pe rând, înlocuind vechea gardă, Cătălin Herlo (Scanlon), Ruslan Bârlea (Chestwick), Adrian Cucu (Martini), Silvius Iorga (Ruckly), Diana Buluga (Sora Flinn), Patricia Brad (Candy Star), Adriana Băilescu (Sandra), Matei Rotaru (Infirmierul Warren), Emanuel Petran (Infirmierul Williams), Radu Lărgeanu (Ellis) și Cătălin Codreanu (Matterson). Răzvrătitul McMurphy, interpretat inițial de Dorin Andone, a fost preluat de Ionuț Caras. Regia spectacolului poartă semnătura lui Marius Oltean, iar scenografia arh. Horațiu Mihaiu.
La această reprezentație aniversară, am pregătit o surpriză fidelilor noștri spectatori: în rolul principal îi veți putea urmări, în alternanță, atât pe Dorin Andone cât și pe Ionuț Caras, iar în rolul Martini, atât pe Ioan Isaiu, cât și pe Adrian Cucu.
În mod excepțional, imediat după reprezentație, publicul doritor să afle mai multe despre povestea acestui spectacol este invitat să rămână în sală pentru o pasionantă discuție cu actorii!
Dan Chiorean
Dane, ai fost sufletul acestui spectacol. Într-o ierarhie teatrografică personală, ce loc ocupă el?
Locul întâi.
De ce?
În primul rând, să ne gândim la momentul istoric când a fost făcut acest spectacol. Totodată, a fost primul rol mare pe care l-am interpretat la Teatrul Național din Cluj. Al doilea lucru: nașterea acestui spectacol a fost destul de grea. Ne putem da seama de modul în care a fost tratat el, dacă ne uităm la data la care a fost fixată premiera: 27 decembrie 1998. În perioada respectivă, probabil că nu s-a crezut că va fi un spectacol reușit. Nu i s-a acordat aceeași atenție ca altor premiere de la acea vreme. A fost puțin cam marginalizat. S-a mizat și pe faptul că n-o să fie multă lume la premieră. Dar sala a fost arhiplină. După aceea, toate spectacolele, cu foarte puține excepții, s-au jucat cu sala plină. După părerea mea, acesta e un spectacol cu rețetă clară de succes. Americanul știe să scrie scenarii. Mai ales dacă ai pilonii pe care să te sprijini. Mă gândesc la Miss Ratched și la McMurphy. Dacă nu ai actrița care s-o joace pe doctoriță și actorul care să-l facă pe McMurphy, nu poți să pui acest text. Cei doi trebuie să aibă niște calități speciale pentru aceste roluri. În ceea ce mă privește, rolul Billy Bibitt mi-a marcat întreaga existență de actor deoarece e genul de rol care te provoacă. Când spun asta mă gândesc la tehnica specială de vorbire pe care am fost nevoit să o adopt, personajul fiind un bâlbâit. Și-atunci m-am trezit în fața unei teme la care a trebuit să reflectez îndelung, în sensul că dacă te bâlbâi prea mult pe scenă poți să obosești spectatorul foarte ușor. Și-atunci trebuie să găsești...
... justa măsură.
Exact. Dacă exageram, regizorul îmi făcea observații cât se poate de pertinente și de constructive. Am fost atent la cele ce mi se spunea și cred că am găsit măsura. Personajul e absolut minunat, iar în ceea ce privește evoluția lui, în text, Dale Wasserman spune că Billy Bibitt, are 26 de ani și e încă virgin. De-a lungul timpului, l-am rugat pe Andone să spună 30 de ani, după aceea 34 și de la un moment dat se spune că „are o vârstă și e încă virgin". Acum mă gândesc foarte serios - și sper să am atâta luciditate să pot să iau o decizie corectă - în privința continuării sau nu a acestui rol. Dar Mihai Măniuțiu mi-a explicat că o dată cu înaintarea în vârstă, personajul devine și mai dramatic. Nu știu, o să vedem cum va reacționa publicul. El va decide, în cele din urmă. Dar mi-ar face mare plăcere să descopăr un posibil actor pentru Billy Bibitt. Am făcut castinguri în acest sens. Recunosc că sunt foarte exigent și că nu aș vrea să las acest rol pe mâna cuiva care nu-l înțelege.
Dorin Andone
Dorin Andone, ce gânduri vă traversează la aniversarea majoratului Zborului clujean? Cu ce sentimente reluați acest rol?
Mă reîntâlnesc cu McMurphy ca si cum m-aș reîntâlni cu copilul meu, după o lungă absență a acestuia din casa mea, dar niciodată din sufletul meu.
Am realizat, împreună cu prietenii mei de la Cluj, un spectacol care însemna atunci, ca și acum, mult mai mult decât o încercare teatrală; a reconfirmat existența unei familii, unite în jurul unui scop comun: teatrul.
Nu-mi vine să cred că a trecut așa de mult timp peste spectacol și peste noi, pentru că eu mă simt la fel de tânar ca în ziua premierei și sunt convins că și spectacolul, în ciuda celor 18 ani de la lansare, e la fel de viu și de energic, la fel de emoționant și de tulburător.
E un sentiment ciudat și plăcut să-ți vezi copilul crescând și să te întorci acolo de unde atât el, spectacolul, care e copilul nostru, cât și tu, ați plecat în lume, în viață!
Mă întorc întotdeauna cu bucurie imensă acasă, mă întorc cu o bucurie imensă la McMurphy.
Ionuț Caras
Ionuț, ce anume din ființa ta rezonează cu acest personaj? Ești un rebel?
Sunt mai multe lucruri. Rezistența sau încăpățânarea de a ceda în fața unui sistem de orice fel. McMurphy nu se lasă deloc convins de sistemul spitalicesc sau de orice sistem concentraționar. Sunt multe asemănări cu Gurevici din Noaptea Valpurgiei. Amândoi influențează, transformă cumva, un colectiv, un grup de oameni. Aceste personaje scot din ei niște adevăruri pe care le credeau anihiliate, uitate. În ambele situații, există gesturi extreme. McMurphy sfârșește prin a fi lobotomizat, iar Gurevici, acest poet anarhist, doar pentru a-și păstra libertatea de a alege, organizează o sinucidere colectivă. Apoi mai regăsesc în mine, ca și în acest personaj, dorința de a fi liber, de a fi independent, de a nu fi încartiruit, de a nu primi ordine, de a nu ți se spune ce să faci de către cineva care este, întâmplător, într-o poziție mai înaltă decât a ta. Umorul este o altă trăsătură pe care o regăsesc și la mine. Sau ironia, sarcasmul față de situațiile prin care e nevoit să treacă. Faptul că nu poate trăi singur, că are o nevoie permanentă de ceilalți. Că e în mijlocul lor. Că-i animă, că-i mișcă. Nu e un personaj solitar, care trăiește undeva, într-un turn de fildeș. E din lume. Mișcă lumea. Îi mișcă pe cei din jur. Părticele le regăsesc și în mine. Frânturi. Și eu am nevoie de lume, de ceilalți. Îmi place să fiu în mijlocul oamenilor. Câteodată am și umor.
Lucrul la rol a fost deosebit. Îmi amintesc că a venit și regizorul Marius Oltean și a eliminat lungimile. A impus un ritm mult mai alert. Am avut senzația că toată lumea se scutură de praf. Iar acum, sunt foarte curios cum va fi acest experiment.
Ioan Isaiu
Ioan Isaiu, cu ce sentimente reluați acest rol? Ce gânduri vă locuiesc la această aniversare a Zborului clujean?
Invitația de a relua rolul Martini din Zbor deasupra unui cuib de cuci a fost o surpriză plăcută, având în vedere faptul că se petrece după atâția ani. Zborul e una dintre piesele mele de suflet în care am jucat cu mare plăcere în perioada când am fost angajatul Teatrului Național din Cluj. Un proiect în jurul căruia s-a format o echipă de actori dornici cu toții să ia parte la el. Îmi amintesc bucuria repetițiilor, a descoperirilor făcute de fiecare dintre noi, indiferent de întinderea partiturii jucate, în această lume „altfel" concepută de Dale Wasserman. A fost și una din ultimele premiere în care am jucat înainte de a pleca peste mări și țări și nu mică mi-a fost bucuria să constat că spectacolul a rezistat atâția ani, chiar dacă, rând pe rând distribuția s-a schimbat, unii plecând pentru a-și clădi destinul în altă parte sau, și mai trist, unii plecând dintre noi pentru a face parte dintr-o distribuție celestă.
Sunt convins că acest spectacol mai are multe de spus și nu pot decât să-i urez să se joace încă un „majorat", spre bucuria publicului clujean și nu numai.
A consemnat Eugenia Sarvari
