stage manager: Doru Bodrea
lights technician: Mădălina Mânzat, Andrei Mitran
sound technician: Vasile Crăciun
The world of Max Blecher's autobiographical prose was shaped under the pressure of the certainty of premature death, following an implacable diagnostic. In his writings, illness is manifested as an inner assault on the self and mediates the narrator's perception of the world or of daily occurrences. The sense of one's own identity is therefore suspended in a diffuse reality, continuously deconstructing itself. In Adventures in Immediate Unreality, a staging of Blecher's first novel, director Tudor Lucanu explores, through visual and performing means, the fight with the instability of conscience and memory, which the hero tries to encompass in a fixed picture, but is instead condemned to an eternal and nightmarish reconfiguration. At first sight appearing to trace the contours of a place of inner peace, the set of this dissolving life then turns in an extension of constant turmoil. The people populating the character's intimate history creep through to his imprecise reality, increasing the stupor that the man keeps living like in an endless lucid dream. Thus, juggling surreal images and themes, the director transcribes in dramatic language the intensely poetic experience of losing the self.
"My intention for Adventures in Immediate Unreality was a performance on the spectrum of living statues, having as a starting point the main theme of Max Blecher's novel, the Panopticon. The action of moving through life events is seen from the perspective of an ‘endless contemplation of panoramic storefront windows', where wax statues become characters trapped in a reality so subjugated by the banal, that it becomes unreal."
Pentru a savura în mod autentic creația lui Tudor Lucanu este necesară o destul de solidă educație suprarealistă, întrucât operațiile efectuate asupra textului original, deși relativ ușor de reperat pentru un cititor perspicace, obligă totuși la exerciții consistente de logică fantasmatică. Mutațiile nu sunt însă deloc aleatorii, ci contribuie la evidențierea anumitor scene primare cu pondere simbolică din roman.
Chiar și pentru cei nefamiliarizați cu opera sau viața lui Blecher, vizionarea spectacolului garantează o călătorie printr-un univers vizual puternic, atent definit, potențat de un un altul sonor cel puțin la fel de meticulos. Totul ține de intenție, începând cu poziționarea spectatorilor în micuța sală: nu se află doar în fața scenei, ci și pe laterale, încojurând protagonistul, închizându-l în lumea sa instabilă și accentuând sentimentul de claustrofobie deopotrivă pentru el și pentru public.
După această fixare în realitatea imediată, totul sare în irealitate onirică, delirantă. Mai mult chiar, jocul actorilor e pantomimic în proporție de 80%. Fantezii desprinse din mintea unui ins tânăr în criză de identitate care problematizează la interacțiunea cu lumea exterioară a ființelor și obiectelor din jurul său. Regizorul ne pune în față individul cu viața sa interioară. Atât și nimic mai mult. Lumea e un panopticum (amintit), o "roată a norocului" în care eroul debusolat alertează jocul cu figurile de ceară din colecția sa. Le incită să ia parte la experiența sa existențială. Joc halucinant, traumatic, oniric.
Un spectacol ambițios, glisând spre coșmaresc. Oniric, ilogic, suprarealist. De remarcat coordonarea întregii distribuții, anduranța de excepție a actorilor (Radu Dogaru, Cecilia Lucanu-Donat, Matei Rotaru, Cosmin Stănilă, Alexandra Tarce) în roluri ofertante și integrarea insolită a scenografiei în spectacol.
Max Blecher a venit pe lume în toamna anului 1909, în casa de la Botoșani a bunicilor materni. Conform biografei Doris Mironescu, data nașterii sale ar fi 17 septembrie (sau 30 în stil nou)[1], deși alte surse indică ziua de 8.[2] Viitorul scriitor avea să își petreacă toată copilăria și adolescența la Roman, pe atunci un oraș comercial relativ prosper, cu o importantă minoritate evreiască, în rândurile căreia tatăl său, Lazăr Blecher, ocupa o poziție importantă, fiind proprietarul unui magazin de sticlărie și ceramică. Ca unic fiu al familiei, urmat doar de fete, Max a avut parte de o copilărie fericită și stabilă, deloc reflectată astfel în proza sa cu accente autobiografice, scrisă mai târziu, deja sub influența unei boli chinuitoare.[3]
Mărturiile familiei și documentele vremii creionează imaginea unui elev eminent, speranță precoce și mândrie a comunității locale. Cititor pasionat, acesta și-a dovedit de foarte tânăr propensiunea către literatură, încercându-și mâna cu versuri și poezii adolescentine. Atât corespondența, cât și opera sa propriu-zisă trădează însă o profundă exasperare, adesea stupefiată, în fața abuliei și a suficienței provinciale, transferate ulterior într-o estetică a urâtului, pe deplin asumată de autor. Tocmai această experiență a vieții marginale din provincie l-a determinat pe Blecher ca, la vârsta de 19 ani, să plece ca medicinist la Paris (unele surse, neconfirmate prin documente, indică totuși Rouen ca oraș al studenției sale[4]). Acolo însă, după o foarte scurtă perioadă, s-au declanșat simptomele unei tuberculoze osoase, care avea să-i curme viața la nici 30 de ani și care ar putea explica, retrospectiv, durerile cronice pe care le îndurase o bună parte din adolescență.
Astfel, în 1928, pentru Blecher avea să înceapă un deceniu de agonie, petrecut în bună parte în sanatorii din Franța și Elveția. În orașul Berck-sur-mer, o mică stațiune pe malul Atlanticului, a locuit timp de trei ani, iar experiența lui de acolo stă la baza romanului Inimi cicatrizate. În această perioadă a debutat cu proze scurte în Bilete de papagal, publicația lui Tudor Arghezi. Tot atunci l-a cunoscut pe poetul de sorginte suprarealistă Pierre Minet, un coleg de generație și de suferință, cu o formă mai ușoară a aceleiași boli, care a avut o mare influență asupra destinului literar al lui Blecher. La începutul lui 1932, acesta din urmă a părăsit însă clinica din Berck pentru una situată în Alpii elvețieni, la Leysin, unde a rămas mai bine de un an, înainte de întoarcerea acasă, în 1933.
În România a urmat un an de tratament la Techirghiol, unde s-a împrietenit, printre alții, cu pictorița Lucia Dem. Bălăcescu. Tot atunci a început și idila autorului cu o tânără căsătorită, Maria Ghiolu, din al cărei roman cu iz memorialistic, Serenada zadarnică, publicat în anii '70, se desprinde un amplu portret al lui Blecher. De altfel, apropierea celor doi a durat până la moartea scriitorului, fiind evidențiată și în paginile Jurnalului lui Mihail Sebastian. Mai mult, o parte dintre poemele tânărului, reunite în volumul Corp transparent, precum și dedicația de pe prima pagină, sunt adresate acestei iubiri imposibile.
În ultima parte a vieții, scriitorul, chinuit de boală și țintuit la pat, a scris romanele Întâmplări în irealitatea imediată, Inimi cicatrizate și Vizuina luminată - ultimul, de fapt un jurnal de sanatoriu, fiind publicat postum. În Întâmplări în irealitatea imediată, inițierea sexuală și existențială a unui protagonist puber se decantează suprarealist într-un târg de provincie, în care elementele cotidiene, în banalitatea lor absolută, încremenesc și chiar suprimă simțul realității. Acesta este mai puțin un roman dedicat bolii și suferinței, deși prezența lor se impune ca un filtru deformant.
Max Blecher și-a petrecut ultimii ani într-o casă aflată la periferia orașului Roman și a murit la aproape 29 de ani, după un deceniu de chin, care l-a determinat pe Mihail Sebastian să noteze în jurnalul său: „Atroce suferinți. Totul devine absurd de inutil lângă o atât de mare durere."[5]
[1] Doris Mironescu, Viața lui M. Blecher. Împotriva biografiei, Editura Humanitas, București, 2018.
[2] De pildă Marieva Ionescu, „Un jucător «Până la ultimele jetoane», prefață la Inimi cicatrizate, Editura Humanitas, București, 2017.
