Adrian Țion, Teatru-document - 20 de ani în Siberia, 
LiterNet.ro și Făclia de Cluj

Elena Ivanca aduce la viață acest rol cu o forță emoțională impresionantă, întruchipând durerea, curajul și determinarea unei mame care refuză să renunțe. Costumată simplu, într-o rochie, cu un șal purtat pe cap și cizme joase din piele, Anița își poartă mereu cu ea o mică valiză - un simbol al trecutului, în care ascunde singurul lucru rămas neatins de suferință: vălul ei de mireasă. Scenografia semnată de Cristian Rusu este construită în jurul unui gard pătrat, din lemn și beton, evocând ideea de prizonierat. Pe fundal, un ecran proiectează imagini simbolice - cruci dintr-un cimitir, un vultur în atac, sugerând amenințarea sovietică, toate contribuind la atmosfera de teroare și disperare. O piatră uriașă adăugată pe scenă evidențiază munca grea la care erau supuși deportații. [...] Alături de Elena Ivanca, Sorin Misirianțu interpretează rolul locotenentului sovietic, un personaj crud și arogant, care domină scena printr-o combinație de violență, cinism și ironie. Îmbrăcat în uniformă de epocă, vorbind și cântând cu un aer de superioritate, locotenentul devine simbolul opresiunii sovietice și al nedreptății. El o umilește pe Anița, o torturează psihologic, încercând să o frângă, însă aceasta rezistă prin credință și dragoste maternă.

Bianca Tămaș, 20 de ani în Siberia - o premieră emoționantă la Teatrul Național din Cluj-Napoca,
Clujul Cultural

Povestea Aniței transpusă ilustrativ de Elena Ivanca impresionează prin redarea tragediei vieții țărăncii care se luptă cu o istorie vitregă. Vitregia și teroarea sunt redate prin personajul locotenentului jucat abil de Sorin Misirianțu. Cele două personaje exemplifică condensarea ilicită a puterii doar de o parte, iar cine se află la celălalt capăt nu poate avea decât de suferit. Astfel, Anița are de înfruntat o serie grea de împovărări - foamea, frigul, frica ("Lumia era așia de plină de frică, că se temia și de umbra ei", p. 129), munca forțată, boala (păduchii, dar mai ales scorbutul), nevoia de îmbrăcăminte (realizate totuși din pânze și fire adunate de ei), fără ca aceste ostilități să îi schimbe comportamentul și gândirea. 

Paul-Daniel Golban, A face istoria prezentă: Spectacolul-mărturie „20 de ani în Siberia",
Ficțiunea 

Anița Cudla

În 1940, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, Uniunea Sovietică a pus stăpânire pe teritoriul bucovinean, care devenise între timp pământ românesc. Anița era măritată și avea trei copii, îngrijindu-se totodată și de mama paralizată în urma unei mai vechi întâlniri cu soldații ruși, pe vremea războiului precedent. Deși, speriată de perspectiva ocupației rusești, hotărâse să treacă granița în Vechiul Regat, alături de întreaga familie, de fratele ei și de alți consăteni refugiați, insistențele soțului care nu voia să își abandoneze gospodăria au întors-o din drum, pecetluindu-i astfel soarta. La 13 iunie 1941, noaptea, Anița, bărbatul ei, Chirică Cudla, și cei trei băieți au fost ridicați de soldații sovietici și scoși cu forța din casă pentru a fi deportați. Bătrâna invalidă a fost însă lăsată în urmă. Aruncată împreună cu copiii în vagoanele care îi transportau pe deportați către Siberia, Anița a reușit să le scrie în grabă un mesaj mamei și fraților, pe care l-a aruncat din tren în speranța că va fi găsit (ceea ce, în împrejurări aproape miraculoase, s-a și întâmplat). Pe Chirică nu avea să îl mai vadă niciodată; în cele din urmă, a aflat că acesta murise într-un lagăr de muncă, la un an după deportare.

Deși nu era nici pe departe o femeie învățată, Anița și-a consemnat experiența exilului într-un manuscris care avea să fie publicat cu titlul 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean în 1991, la editura Humanitas, după ce fusese adus clandestin în țară, în 1982, de nepotul ei de frate, Gheorghe Nandriș. Această carte reprezintă una dintre cele mai emoționante și cutremurătoare mărturii ale suferințelor îndurate de români în lagărele de muncă din Siberia. În paginile ei se conturează, în limbajul firesc și evocator al unei povestitoare înnăscute, secvențe de o duritate extremă din lupta unei mame pentru supraviețuirea copiilor ei. Biruind foametea, frigul extrem, munca istovitoare și boli aproape fatale, Anița și cei trei fii au revenit în cele din urmă în satul lor, acum parte din Uniunea Sovietică, trebuind să se lupte cu autoritățile locale pentru recuperarea casei și a pământului care le aparțineau de drept. La 13 iunie 1961, la exact 20 de ani de la deportare, familia Cudla și-a răscumpărat proprietatea, luând viața de la capăt în satul natal. Anița a murit în 1986 și este, astăzi, un simbol al rezistenței prin credință și tenacitate în fața opresiunii sistemelor totalitare.  

În 1982, bătrâna i-a încredințat manuscrisul nepotului ei de frate, aflat în vizită la Cernăuți, și l-a rugat să îl ducă dincolo de graniță, în Republica Socialistă România. Doctorul Gheorghe Nandriș a ezitat în fața unei misiuni atât de riscante, fiind însă convins de rușinea pe care o simțea în fața „acestei firave, dar colosale femei." Prin urmare, bărbatul a reușit să ascundă caietul în raniță, sub pachete de slănină și ceapă. Astfel, a păcălit vigilența autorităților comuniste. Totuși, cartea a văzut lumina tiparului abia în 1991, când Gabriel Liiceanu a primit textul pe adresa Editurii Humanitas, însoțit de o scrisoare semnată de Gheorghe Nandriș. Volumul avea să fie intitulat 20 de ani în Siberia. Amintiri din viața mea.

După mai bine de trei decenii, memoriile Aniței își găsesc, la Teatrul Național Cluj-Napoca, un ecou scenic. Regizorul Sorin Misirianțu se află la a doua întâlnire teatrală cu acest text care, afirmă el, l-a tulburat într-atât, încât a simțit că trebuie să îl împărtășească și cu publicul clujean. De această dată, scenariul explorează profunzimea traumatică a amintirilor Aniței, cuprinzând un al doilea personaj, Locotenentul, care întruchipează simbolic brutalitatea lipsită de sens a gulagului sovietic. Misirianțu decupează evenimentele care au marcat lupta pentru supraviețuire a eroinei, condensând dramaturgic și regizoral povestea acesteia, fără a-i diminua însă impactul.

Emma Pedestru: Cum ai ajuns să te apropii sau, de fapt, să te reapropii, ca regizor, de jurnalul Aniței Cudla?

Sorin Misirianțu: M-a tulburat cartea, mi-a transmis stări intense și am simțit să ofer publicului clujean un moment de înălțare trăit de sufletul meu.

E.P.: Cum explici impactul acestor memorii, scrise de o femeie simplă, departe de a fi o intelectuală, asupra culturii românești?

S.M.: Anița Nandriș-Cudla are o inocență a scrisului pe care nu i-a ucis-o niciun guru literar. Scrie din suflet și rămân urme apăsătoare și lacrimi grele pe unde își așterne pana scriitoricească. Faptul că a trăit momentele cumplite din Siberia are un impact determinant asupra cititorului, care empatizează instantaneu cu durerea ei.

E.P.: Ce a presupus munca de adaptare a textului original? Care sunt elementele din el pe care ai mizat pentru transpunerea scenică?

S.M.: Textul surprinde perioada cu puțin înainte de deportare, invazia rușilor, după dictatul de la Viena care ne-a amputat țara, crâncena Siberie și lupta inimaginabilă pentru supraviețuire, acolo, în iad, a acestei femei bucovinene cu trei copii.

E.P.: Care sunt aspectele din personalitatea complexă a Aniței Cudla pe care tu și actrița Elena Ivanca v-ați concentrat în construcția personajului?

S.M.: Sufletul Aniței a trebuit să fie recompus din frânturi de viață, din empatia actriței Elena Ivanca față de suferința și zbaterile bucovinencei noastre. Fără patetism, cu dramatism echilibrat, am încercat să ne cununăm cu adevărul teatral și istoric...

E.P.: Ce semnificație simbolică are prezența Locotenentului în spectacol?

S.M.: Sistemul comunist are pe conștiință o sută de milioane de victime din zeci de țări (Rusia, China ,Cuba, România, Irak, Coreea de Nord, Cambodgia, Libia). Sub pretextul construirii unei noi societăţi fericite, socialismul începe prin împărţirea egală a bogăţiei şi termină cu împărţirea egală a sărăciei... Locotenentul Kuprin este torționarul necesar al unui sistem falimentar. Caracterul nefuncţional al economiei comuniste a dus la folosirea forţei de muncă „arestate", spre a salva sistemul totalitar de așa zisa agresivitate a capitalismului şi imperialismului vestic. Aşa s-a născut iniţial, în mintea maladivă a lui Troţki, apoi a lui Lenin şi Stalin, ideea „gulagului" - aşa numitele lagăre de muncă, dar, în realitate, lagăre de exterminare în masă.

E.P.: Cum îți explici miracolul supraviețuirii eroinei și a fiilor ei?

S.M.: Credința, speranța, dorința, iubirea!!!

E.P.: Cum speri că se va raporta spectatorul de astăzi la modelul oferit de tenacitatea Aniței?

S.M.: Cu cât vor fi mai empatici la istoria zbuciumată a țării noastre și implicit a Aniței vor putea trăi stări înalte și emoție. Pentru mine asta e definiția însăși a teatrului, așa cum iubirea e definiția însăși a lui Dumnezeu.