Emma Pedestru: Care sunt sursele tale de inspirație când lucrezi la un spectacol de stand-up comedy?

Dragoș Pop: Lumea care vine la spectacolele mele știe că fac asta de 12 ani... De 12 ani o fac singur, pentru că din 2005 am început, de fapt, într-o trupă de trei: eu, Cucu [Adrian, n.n.] și Patricia Nedelea. Iar din 2010 fac singur, deoarece Cucu s-a dus în televiziune, Patricia să își facă doctoratul și n-am mai putut să ne coagulăm. Deci lumea cam știe la ce se referă umorul meu. Comedia mea are ca sursă principală viața. E inspirată din viață și mai ales din propria viață. E o comedie care se numește uzual „observațională". Adică observi frânturi de viață, chestiuni care ți s-au întâmplat ție sau celor apropiați - care ți le și pot povesti în așa manieră încât tu să poți spune acea poveste fără să intervii foarte mult. Cu ce intervii, de fapt? Cu faptul că mai restrângi povestea, adaugi un punch-line, adică o glumă, o livrezi, cum se spune, într-un anumit mod, în stilul tău. Asta e toată chestiunea: să o spui natural, să nu faci un personaj. Bine, tu poți să interpretezi personaje în interiorul poveștii, dar, practic, tot Dragoș vorbește despre cutare și cutare și cutare. Deci asta ar fi prima sursă a comediei mele. Apoi mai sunt și povestirile pe care de obicei, pentru că sunt foarte mare fan al teatrului absurdului, le virez înspre absurd. Sau extrag din viață acele chestiuni care sunt absurde.

E.P.: Cum construiești propriu-zis un astfel de spectacol?

D.P.: După cum știi, comedia se bazează pe niște piloni: exagerare, contrast și cruzime. Zona comediei mele nu este parodică. Eu nu fac parodie, nu iau un fapt cunoscut de toată lumea ca să mă apuc să îl parodiez, pentru că asta deja este low level. Apoi, sunt foarte mare fan one-line - glumele acelea conținute într-o singură propoziție sau frază. Am și vrut să scot o carte cu ele, mi-am adunat vreo 800, însoțite și de teorii ale comediei care nu sunt ale mele, ci pe care le-am preluat de la filosofi, de la teoreticieni ai stand-up-ului, și pe care le folosesc și aici. În mare, există trei teorii: „teoria superiorității", când povestești despre un lucru și te crezi Dumnezeu față de acel lucru, îl iei în posesiune, îl întorci pe toate fețele și ai un sentiment foarte bun când vorbești de „prostii și prostiuțe"; apoi mai este și „teoria ambivalenței", care virează un pic spre absurd, când ambele impoteze sunt valide; a treia teorie se numește „valvă de presiune" și se aplică stereotipurilor sau acelor momente extrem de tensionate dintr-o societate, pentru că, expunându-le, descarci presiunea de pe acea situație. De exemplu, eu am foarte multe glume cu unguri, am și foarte mulți prieteni unguri. Și când erau probleme în zona asta, făceam glume, destul de tari, care eliberau presiunea. Sau, la fel, cu gay-ii... Și acum, cu partea asta de sensibilitate excesivă. Practic, orice tip de categorie se lezează foarte ușor în ultima vreme, nu mai poți să faci glume de acum 5-10 ani.

E.P.: Te-ai lovit de această problemă a sensibilității excesive în vreunul dintre show-urile tale?

D.P.: M-am lovit în viața de zi cu zi și le-am transpus în spectacol. Dar sunt foarte multe situații în care mai bine taci. Și la public m-am lovit de chestia asta. Era o perioadă acum vreo 7-8 ani când împingeam puțin limitele, făceam glume foarte dure și prima reacție a spectatorului era: „Vai, ce ființă sunt dacă râd la chestia asta?" Deci, un fel de glume care îți cercetau moralitatea. Cum sunt și chestiile care țin de religie... Ăsta de acum e un show foarte soft, poate cel mai soft pe care l-am făcut, pentru că m-am dus pe fun, pe poveste, pe metoda de a o livra. Sunt unele spectacole care se livrează sec, sacadat, altele încărcate, iar altele „pom de Crăciun". Ăsta de acum va fi pom de Crăciun, din care am scos toate referințele religioase, pentru că am avut și un stand-up la care au plecat vreo 15 oameni din sală... Dar nu știi niciodată de ce se lezează oamenii. Acum nici glume cu pisici nu mai poți să faci, că e grav. Eu, inițial, când cercetez un subiect și scriu glumele sau one-line-rele, am unele foarte violente. Dar trăim ani în care nu poți să zici orice. Glumele mele nu sunt politice, dar la un moment dat aveam câteva cu arabi, cu evrei - acum e no way, pentru că nu știi unde se duc și nu le poți controla. Religie - no way. Gay - no way. Deci totul rămâne pe relațiile bărbat-femeie, relațiile de iubire... Și, apoi, e zona asta de speculație a cotidianului. Nu e bine, copii! e și un fel de ranforsare a bunului-simț.

E.P.: Chiar voiam să te întreb despre titlu. Există deci și o componentă moralizatoare?

D.P.: Da, există și aspectul ăsta, moralizator. Desigur, îmbrăcat în glume și cumva răsturnat, ironic. Pentru că s-a și vulgarizat lumea, a dispărut orice știam noi, sau cel puțin eu, despre bun-simț, respect... Deci le pun cumva într-o oglindă.

E.P.: Așadar, pe lângă râs și distracție, speri ca spectatorul să plece cu ceva mai mult de la spectacolul tău?

D.P.: Sigur, pentru că altfel, dacă nu ai și celălalt filon, nu neapărat moralizator, dar care să-ți pună oglinda în față, e doar hăhăială, prosteală. Iar stand-up-ul e tot o formă de artă. După părerea mea, e forma supremă de artă. Eu am fost în Anglia, în Statele Unite... în comedy cluburi unde făceau stand-up artiști fabuloși, oameni foarte deschiși. Am și povestit cu ei. Și, întotdeauna, cele mai bune spectacole de stand-up îți pun și o oglindă în față. Râzi, te hlizești, dar să rămâi măcar cu o chestie... Uite, chiar asta am cercetat în ultima vreme, să văd cum merge, pentru că e foarte distractiv: nu se mai aduc flori la prima întâlnire. Poți să lezezi cu un buchet de flori la prima întâlnire? Nimeni nu mai aduce flori... am întrebat vreo 50 de persoane, fiindcă eu fac și focus grupuri.

E.P.: În general, ce presupune munca aceasta de documentare pentru un spectacol?

D.P.: Eu cam un an lucrez la un spectacol. După care cad multe lucruri, revin altele, dar cam un an lucrez la el.

E.P.: Și, în aceste condiții, cam ce spațiu lași improvizației?

D.P.: Există și o componentă de improvizație, dar tu trebuie să ai sistemul perfect, pe care îl repeți ca la teatru. Înainte făceam stand-up în baruri și verificam ce prinde și ce nu. Dar și acolo sunt publicuri și publicuri. Una este să faci o glumă hardcore la 12:00 noaptea când toți sunt beți, și alta la teatru când lumea nu a început încă să bea, când lumea așteaptă captatio benevolentiae, se lasă mai greu... Dar și partea de cercetare contează foarte mult. Și mai este o chestiune importantă la stand-up comedy: contează și cum spui, nu doar ce spui. Contează ce se înțelege, ce se subînțelege, ce se meta-înțelege. Iar asta ți-o dă experiența, dar mai ales publicul. La teatru, spre deosebire de bar, unde nu există partea asta de pregătire, lumea trebuie, în 2-3 minute, să te accepte la modul absolut. Tu vii să livrezi niște chestiuni la care ei nu se așteaptă, tot timpul e surprinzător. Trebuie să-i „iei în barca ta". Și atunci faci exerciții de tot felul, le crești nivelul de entuziasm. Și dacă acest nivel e bine setat în primele minute, ei timp de o oră „vin" cu tine.

E.P.: De obicei, publicul tău din Cluj răspunde la încercările de interacțiune?

D.P.: Răspunde, da, da, răspunde. Ca în Ardeal: după juma de oră - 40 de minute. Spre deosebire de sud sau Moldova unde răspund imediat, se bagă în seamă, strigă orice prostie... Aici trebuie să tragi de ei. Sunt și la teatru... Până la urmă își dau drumul și spun tot felul de chestii. Și atunci e hazul mai mare și intervine improvizația - în urma a ceea ce se primește din sală. Dar, repet, structura e foarte clară.

E.P.: Cum se schimbă un spectacol de la prima reprezentație la următoarele?

D.P.: Structura rămâne aceeași. Eu acum am cam 40 de one-line-re care intră, care sunt glume sigure și care sunt de fapt duble, pentru că aproape la fiecare există o poantă și o contra-poantă. După aceea, am vreo șase povestiri medii... În general, nu poți să lași mai mult de 7-10 secunde fără ori să surprinzi, ori să îi faci pe spectatori să tragă aer, ori să deschidă ochii, ori să se amuze. Și atunci ei vin cu tine. Iar eu tot cresc, până ajung la un punch line fake, după aia la un  punch line adevărat, după aia la un comentariu... Chestia cea mai tare e când toată lumea se sparge și se aude în sală un râs care, pentru mine, e orgasmatic. Și atunci trebuie să fii crystal clear. Când râde lumea cel mai tare, eu sunt cel mai conștient de ce urmează să zic. Atunci trebuie să aduc o glumă care să aibă legătură cu ce a fost înainte, să nu cobor foarte mult, ca să rămână totuși natural.

E.P.: În final, spune-ne câteva cuvinte despre Nu e bine, copii!

D.P.: O să vorbesc despre ardeleni, o să fie și vreo 40 de one-line-re în care o să vorbesc despre relația mea cu ungurii, cu unguroaica mea - soția mea, mai exact. O să vorbesc despre bărbați și cum ajung să se sensibilizeze. O să vorbesc despre Social Media și despre prietenul nostru cel mai bun - Algoritmul. O să vorbesc un pic despre limba română, despre niște spioni, despre lumea teatrului... O să fie funny. O să fie multe și cu tentă erotico-sexuală, dar nu hardcore. Și, evident, voi vorbi despre prostiile de zi cu zi: de ce nu se mai aduc flori la întâlnire, de ce îi urăsc pe trotinetiști, de ce se înghesuie lumea la intrarea în autobuz, de ce la magazine se schimbă mereu locul produselor...