based on ”A Lost Letter” by I.L. Caragiale
This year, upon celebrating 170 years since the birth of the great Romanian playwright I.L Caragiale, Ada Milea reinvents the by-now-classical characters of the ridiculous Romanian political class in a playful and original manner; in her constantly inventive and explosive style, she manages to perfectly capture Caragiale’s sarcasm. The characters are more alive than ever, as relevant as possible for our historical moment and worthy of Caragiale’s deeply critical gaze, as well as his bitter laughter. The eternal party interests, valued above any civic or moral code, the hidden passions and dramatic clashes, the constantly excusable corruption and servility towards those in power, empty patriotism, as well as the idiotic naivety and the constant drunkenness which obliviate the last traces of clear thinking and decency – all of these make up the fabulous score and the monstrously comical panorama of a society which has been with us ever since the nineteenth century.
The revelation of the festival was, without doubt, A Lost Letter in Concert by Ada Milea, based on Caragiale's text. Working with the same orchestra of skilled actors - the likes of whom I have only seen at Dodin's Malîi Theatre - the author has outdone herself. Her satire is so forceful, so inspired (Caragiale makes chaos bearable, she argues), that the spectators laugh their heads off, forgetting that, in Gogol's words, they are actually laughing at themselves. The script, the cast, the excellent musical pieces - everything works perfectly, like a ticking bomb which can and does go off again and again (...) Bravo, bravo, bravo; this show is sometimes difficult to stomach, since it shows the sad fate of our people (the electoral meeting is filmed and interspersed with idiotic news flashing on the tv screen); were it not about our own flaws, it would be truly relaxing rather than ruefully amusing.
Doina Papp, Întâlniri teatrale la Cluj [Theatrical Encounters in Cluj],
in Revista 22, November 1st 2022
If Shakespeare can be performed in a classical, romantic, parodical, or postmodern manner, why would things be any different with Caragiale, whose oeuvre offers generous possibilities of dramatic adaptation? This is precisely what Ada Milea does in her show, turning "A Lost Letter" into a concert-performance, using her already consecrated artistic strategies. The director captures Caragiale's sharp satire and produces ironic, comical, cheerful songs (...) This show is a prime example of good popular theatre, inspired by commercial kitsch and constantly good-humoured. The scenes and the adventures which make up Caragiale's play form a string of comical musical moments, rarely departing from the original text (...) The true dynamic of the show is given by the music, a series of scherzos, complete with various artifices. A shorter text but plenty of humour.
Adrian Țion, Variațiune pe tema Caragiale / Variation on Caragiale,
in Făclia, July 5th 2022
At the torrid end of June, in Cluj-Napoca, Ada Milea's concert-performance "A Lost Letter" is like a breath of fresh air for the public (...) "A Lost Letter in Concert" is a cheerful and amusing show, full of lessons, which helps us discover the society we live in (...)
Bianca Tămaș, Elections, songs, barbeque and beer in the show A Lost Letter, at the National Theatre of Cluj,
in the magazine Golan, June 30th 2022
[Dandanache and Trahanache, how well can they sing?] They sing extremely well, at the National Theatre of Cluj, in Ada Milea's concert-performance - Ada Milea, indefatigable, inventive, surprising, relying on a team which has already dealt with Chiritza and with other similar characters. Do we view A Lost Letter differently now, 170 years after the birth of the inimitable Caragiale? "Different masks, the same play / different voices, the same song" (Eminescu, of course). Certain people are still reluctant when it comes to original, novel dramatic strategies. The same drink in a different glass. Which should capture Caragiale's preferred phrase, "I feel enormously and see monstrously"; he also gave this elegant explanation of the process of creation: "it is to rummage through the enormous chaos of raw materials, to melt them together and pour them into a new mold... this is the power of the artist". This power is, in fact, talent, which Ada Milea has plenty of. She gives ample proof in this show (...) But I'm supposed to mention a few flaws, as well, right? Otherwise, my review would be suspicious. Well, here is one: the show was too short compared to my immense appetite for beauty.
Alexandru Jurcan, Cum cântă Dandanache și Trahanache / Songs by Dandanache and Trahanache,
In the magazine Neuma, no. 7-8 (57-58)/2022
(...) Undoubtedly, the public's favourite show was Ada Milea's musical comedy, inspired by Caragiale. Original, inventive, full of jokes and irony. The spectators laughed their heads off and there were multiple rounds of rapturous applause, minutes on end, shouts of acclamation (...) Ada Milea has proven once again that she has incredible musical, comical and directorial talent, which brings out the best in the actors she is working with. A Lost Letter in Concert was a true hit, the type of premiere that should be taken to other cities, as well, just like they do with Broadway hits.
Alexandra Ares, Întâlnirile internaționale de la Cluj, ediția a XI-a | Reflecție, empatie și inovație / The International Meetings in Cluj, the 11th edition / Reflection, Empathy and Innovation,
In the magazine Rinocerul, October 6th 2022
A new premiere at the National Theatre of Cluj-Napoca, "A Lost Letter", a concert-performance by Ada Milea, has practically done the impossible: upgrading a playwright about whom we keep saying that, although he wrote his plays more than a century ago, is still relevant.
Well, things change with this new performance, which truly brings Caragiale into our contemporary society through language, situations, modern parodical elements, renewing everything that had gotten old (...) Ada Milea and Anca Hanu's songs are no longer the naïve compositions from The Island; instead, they are rich in meaning and tragicomical substance, they are dense and smart, combining original lines by Caragiale with original lines by Ada Milea and Anca Hanu (...) The new "Lost Letter" at the National Theatre had great success with the public on its premiere day. Of course it did! This is Caragiale 2.0, updated, upgraded, with no bugs, the June 2022 version; although the play it is based on had its premiere in 1884 at the National Theatre of Bucharest and was first performed in Cluj in 1920.
Florin Moldovan, Teatrul Național Cluj a reușit să îl upgradeze
pe Caragiale cu o nouă „Scrisoare pierdută" actuală, muzicală, smart / The National Theatre of Cluj has managed to upgrade Caragiale with a new, contemporary, musical and smart "Lost Letter",
in Ziar de Cluj, June 24th 2022
One thing is clear, whatever (...) Ada Milea touches turns to art. The show A Lost Letter in Concert was performed at the International Meetings organized by the National Theater of Cluj, based on Caragiale's play of the same title (minus "in concert") but adding the energetic songs and stage movement which characterize Ada Milea and Anca Hanu's work. Because it must be said/underscored: ever since Anca Hanu joined the team at the National Theater, Ada Milea's shows have become even more alive. (...) The (crazy) stage movement, the costumes and the stage design, plus the extremely humorous video episodes (...) all these make up one of the best shows created by Ada Milea and the actors of the National Theater of Cluj. As proven by the other shows from the 11th edition of these interesting, instructive meetings in Cluj, the actors have multiple talents and put them to use in this show.
Nicolae Prelipceanu, A concert with Trahanache on the Drums,
in Theater Today no. 9-10/2022
Mărturii despre Caragiale
TUDOR ARGHEZI: CARAGIALE
„Sunt unul dintre puținii rămași în viață care l-au cunoscut, aș zice, oarecum mai de aproape. (...) Aș avea poate de spus că acest clasic al literaturii cu verva scăpărată și cu condeiul în aparență fluid, și-a muncit condeiul cu o răbdare de trapist.
Când vreun cercetător migălos, înzestrat cu aceeași răbdare ca el, va putea să compare, juxtapuse, mauscrisele și variantele, succesiv redactate, ale aceluiași obiect, până la simplificarea stilistică definitivă, în cazul că s-ar putea să existe asemenea materiale pe undeva, cititorul își va aduce aminte de un alt mucenic al strădaniei, Gustave Flaubert. La fraza de început din Salambô, romancierul francez a ciocănit șapte ani: „C´etait à Mégare, province de Carthàge, dans les jardins d´Hamilcar”. Tot atât timp din viață și l-a cheltuit și florentinul da Vinci, ca să găsească, în portretul Monei Lisa, surâsul Giocondei proapăt și azi, ca și acum cinci veacuri, sărutat de penelul meșterului italian.
Caragiale a fost văzut odată sfâșiind în bucăți cu necaz zece cărți poștale, una după alta, din pricina unei propoziții de nouă ori nereușită... Voia să-l invite pur și simplu pe prietenul lui din Iași, Ibrăileanu, alt spirit complex la extrem și muncit, într-o vacanță, la o mănăstire din Moldova, Agapia sau Neamț, nu mai țin minte.
Terminându-și invitația, și recitind-o, Caragiale a râs. Un contabil ar fi scris-o dintr-o dată, însă contabilul n-ar fi fost un scriitor și un artist.
Exigent până la tiranie cu sineș, se explică de ce opera rămasă-n urma lui, ca și a poetului Eminescu, nu se numără cu cifra anilor trăiți în maturitate. Stilul lapoviță nu putea să nu-i fie antipatic unui căutător în cerneală de cristale. Glumind pe socoteala unei burghezii semidocte cu o ironie blândă, dar sângeroasă, Caragiale a fost un martor supărător pentru o epocă politică destrăbălată în mediocritate, conștientă că e observată și caracterizată exact. Publicul cititor afla în Caragiale compensarea dezgustului la care ajunsese. Cuvântul lui tipărit era așteptat cu nerăbdare și frică. O frază răsturnată nu știu cum, un cuvânt sucit cum știa numai el să-l sucească, provoca pe de o parte hohotul de râs și, pe de altă parte, vrajba răzbunătoare.
Dar, paralel cu satira necruțătoare, condeiul lui Caragiale parcurgea toată claviatura literară cu strălucire. El a putut să ilustreze teatrul cu o dramă zguduitoare, Năpasta, și genul nuvelei cu o cumplită povestire, O făclie de Paște. Accentul geniului e pretutindeni prezent.
Atelierul lui literar se situează la fruntăria dintre Gogol și Molière. În gluma ironică a fostului nostru mare contemporan transpare amărăciunea omului chinuit și odată cu palma dată peste gura falselor elite ipocrite ale societății, se zărește în ochii lui lacrima durerilor mute și mila de asupriți. Mi se pare că aș fi surprins-o și eu, ivită discret în fața unui tablou de țărani săpând în pământ, supravegheați de ispravnicul călare, cu cravașa. Răzbunarea hulei acestor elite n-a întârziat mult. Un minuscul nemernic-simili – universitar stipendiat și-a luat sarcina infamă să-l acuze pe Caragiale de plagiat, fabricând și o pagină mototolită dintr-o carte inexistentă, scrisă de un inexistent. S-a tăgăduit originalitatera puternicei lui piese de teatru, Năpasta. Totodată, gândăcăria conservatoare și literară își exprima astfel resentimentele refulate.
Neavînd o instanță de apel academic, de altfel inutilă, și uitând cu o cinstită naivitate că magistratura făcea parte din complotul urzit, Caragiale a dat pe netrebnic în judecată. Justiția îl aștepta bucuroasă că poate da un verdict oficial de stigmatizare. Denunțătorul a fost, bineînțeles, achitat.
Consternat de dușmănia unanimă a forurilor înalte, și umilit, și-a luat geamantanul și, ostracizat și sărac, s-a expatriat la Berlin, unde ura mediocrității nu-l mai putea ajunge.
Din otrava lui Socrate trebuia împărtășit și Caragiale.“
OCTAVIAN GOGA: MOȘ VIRGULĂ
„La Seghedin în închisoare unde ispășeam o pedeapsă, acolo l-am văzut ultima oară. (...) Câte nu mi-a vorbit în cele trei ceasuri. Plin de surprize, vioi, paradoxal, nenea Iancu mă mustra părintește...
– Ți-am spus de atâtea ori nu te mai bate cu proștii, că te răpun... Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viață? Pe urma deștepților? Prostia, suverana prostie, e totdeauna mai tare. În zadar lupți frumos cu tăieturi fine de floretă, el lovește greu cu lăstarul în moalele capului. Și în zadar risipești spirit și vervă, el e tare ca piatra. Cum să-ți spun, prostul are o concepție telurică a vieții. Uite așa își înfundă ochii și urechile, își înfige capul în pământ ca struțul, ridică spatele și trec pe deasupra lui toate curentele... Nimic mai greu decât să cârmuiești proștii... Ei au un instinct de împotrivire organică... Să vezi... Mai acu vreo treizeci de ani eram revizor școlar la Piatra Neamț... Trenuri nu găseai în Moldova, mergeai la inspecții călare... Avea popa o iapă murgă... zic, să mi-o dai părinte dimineața... Popa zâmbea.
- Prea bucuros, domnule Iancu. Și am plecat... Cât m-a zolit iapa ceea, mă... Oricum dam din căpăstru ieșea rău... N-o puteam cârmui nicidecum... M-am întors la vreo două ceasuri tot apă:
- Părinte, cât face iapa asta?
- Face zece galbeni!
- Ei, pune dumneata cinci, să pui și eu cinci, s-o tăiem, că-n asta-i om...
- Ba, să n-o tăiem domnule Iancule, mai bine să-i învățăm năravul... Știi ce? Când o încaleci și ajungi la o răspântie, dacă vrei să apuce la stânga, tu să tragi de frâu la dreapta... Da să tragi cumplit, auzi?... Să vezi c-o ia la stânga... Așa am făcut... Ei vezi, la prost trebuie meșteșug, nu glumă... Ascultă-mă...
Nenea Iancu își scotea ochelarii, mai spunea o pildă, mai arunca câteva frânturi de glumă, îl copleșeau amintirile, sta o clipă pe gânduri și ofta din tot sufletul... (...)
– Arta –spunea el– cere conștiință, fără un perfect simț de onorabilitate literară nu se pot scrie lucruri de seamă. Ca în toate, și în literatură se pretinde o cinste profesională, un prestigiu de atelier... Ce crezi tu, în câte ape n-am scăldat eu Hanul lui Mânjoală?... Ce să mai vorbesc de melodia frazei, de ferecătură, de ritmul vorbelor...
Iaca, numai interpuncția... Câți nu înțeleg că interpuncția e gesticularea gândirii... Nu se poate artă fără migăleală... Cu vremea îți cere tot mai mult scrupulele de conștiință... Dac-o fi să îmbătrânesc, știi cum să-mi ziceți? Să-mi ziceți, Moș Virgulă! (...)“
LUCA I. CARAGIALE: AMINTIRI DESPRE CARAGIALE
„Caragiale a fost viața întreagă foarte mândru de probitatea lui de artist. Expresia lui favorită, ca să arate cât de meticulos era pe chestia stilului, se închegase într-o frază pe care i-am auzit-o adesea: „Îmi pieptăn stilul!” S-a spus despre dânsul că scria cu o extremă dificultate. Eu, care am avut prilejul să-l văd de atâtea ori la lucru, cred că s-a exagerat oareșicum. Mi s-a întâmplat adeseori să-i transcriu manuscriptele după primul concept. Le-am găsit întotdeauna foarte citețe, cu puține ștersături. Fraza, scrisă în grabă sub imboldul inspirației, curgea clară și concisă. Când i le înapoiam transcrise de mine, începea însă o nouă muncă migăloasă și încordată: „pieptănătura stilului”. Îi revedeam paginile cu totul pestrițe de însemnări, aruncături de membre de fraze, ștersături și corecturi în cerneală roșie, verde sau violetă. Le copiam iar, și munca lui reîncepea. L-am văzut astfel prefăcând de patru ori Calul dracului. (...) Caragiale scria în tăcere și adeseori spunea că se simte subt imboldul unei puteri străine. Compunând, construia dialogurile vorbind tare, zâmbea sau se-ncrunta. (...) Când îl întrebam cum scrie, îmi răspundea aproape invariabil: „Eroii mă persecută... Forfotesc în mintea mea... Vorbesc... Le văz gesturile; le aud cuvintele. Dar nu știu exact nici ce spun, nici ce vor face și, pe urmă, m-apuc să scriu, și-i las să-și spuie singuri păsul”. Și, după aceea, adăoga întotdeauna comparația creării operei de artă cu o laborioasă parturiție.
Caragiale scria fără plăcere. L-am auzit, deseori, blestemându-și „meșteșugul ingrat” și afurisind clipa când s-a apucat de literatură. Conștient, în fond, de valoarea lui, rămânea un veșnic jicnit în viață. (...)
Îi cunoșteam cărțile preferate, pe care i le așezam pe măsuța de lângă pat, înainte ca dânsul să se culce. Avea o antipatie, pe care cu greu o putea tempera, contra oricărei inovații în literatură. În felul scriitorilor vechi, găsea că simplicitatea și sinceritatea sunt însușirile povestitorului mare. Herodot, Plutarc, Dante și Machiavelli erau autorii lui iubiți. Oedip rege a lui Sophokles îl făcea să plângă încă la bătrânețe. (...)
Caragiale avea mai puțină simpatie pentru literatură decât pentru muzică. Și acolo, mare detractor al modernilor, rămânea în extaz în fața muzicei clasice. Pentru dânsul muzica se sfârșea cu Beethoven și mai înflorea odată izolată în „nebunul” de Schumann. Înzestrat cu o extraordinară ureche muzicală, Caragiale, care era lipsit de orice cultură specială muzicală, cunoștea pe de rost simfoniile lui Beethoven, sonatele lui, operele lui Mozart și pe „părintele” Haydn. Când asculta muzica, obrazul lui expresiv și veșnic mișcător se imobiliza într-o expresie luminoasă și ochii îi sclipeau de lacrimi. Apoi, când muzica înceta, vorbea – cu verva entuziastă care-l caracteriza – despre muzica ce-i vibra încă în reminiscențe sonore în suflet. (...)
Una dintre amintirile puternice pe cari le păstrez despre părintele meu e aceea când i-am adus întâiul jurnal nemțesc care amintea revolta țăranilor din 1907. În omul acela, care persiflase veșnic avânturile patriotice, o groaznică suferință a început să clocotească. A stat zile întregi nemișcat, cu capul sprijinit în mâni. Când îi vorbeai, se trezea ca din vis și răspundea întrebărilor cu glasul obosit. Pe urmă deznădejdea era înăbușită de revoltă. (...)
Într-o noapte caldă de iunie, am stat de vorbă târziu cu tata. Fereastra era deschisă, și din stradă se auzea zgomotul vieții intense a Berlinului. Vorbea cu admirație și emoție despre Shakespeare și despre teatru în general. Îmi pare rău că nu pot repeta exact tot ce a spus în noaptea aceea, căci a vorbit într-adevăr într-un fel rar lui însuși. Spunea că teatrul nu-i literatură, fiindcă nu ai grija stilului. Fiecare dintre eroi vorbește cum îi vine în momentul afectului. Îl asemăna cu arhitectura, căci ca și în arhitectură clădești în teatru. Și, pe urmă, a vorbit despre Macbeth. Niciodată nu l-am văzut mai patetic. Mi-a dovedit că Macbeth e capodopera artei dramatice. Construcția arhitectonică ți-e dată de la început, că soarta lui din prima scenă este pecetluită și, știind ce are să se întâmple, nu te mai interesezi decât de partea pur artistică, cum are să se întâmple. Și explică scena întâi a tragediei shakespeariene: „Se-ntâlnește cu vrăjitoarele; îi spun că are să fie than de Cawdor, rege, dar că nu are să domnească. Pier vrăjitoarele și vine ștafeta de-l vestește că-i numit than de Cawdor... Ei! Atuncea știi că s-a isprăvit cu bietul om... că se împlinește ce i-a fost zis... și aștepți, aștepți cu gura căscată... și vezi că totul se întâmplă așa... dar cum se-ntâmplă, asta-i meritul lui Shakespeare”. Pe urmă a evocat scena duelului cu Macduff și a insistat cu admirație violentă asupra ei. Continuă înfrigurat: „Macbeth îi spune: «Nu te măsura cu mine, că mie mi-a fost ursit că nu am să fiu omorât de om născut din femeie și pentru ca să fiu omorât ar trebui să umble pădurile»... Și atunci știi bine că trebuia Macbeth să fie biruit și nu știi cum... Dar Macduff răspunde: «Nu m-am născut din mamă, că din pântecele ei cu mâinile am fost smuls, și afară vin crengile pădurii Birnam duse de oameni»...
Era târziu în noapte...
A doua zi l-am găsit mort, sprijinindu-se cu un cot de perna din pat și cu obrazul foarte liniștit.“
Din volumul Amintiri despre Caragiale, antologie și prerfață de Ștefan Cazimir,
București, Humanitas, 2013
BIOGRAFIE
I.L. Caragiale s-a născut la
30 ianuarie 1852, în satul Haimanale din județul Prahova, ca fiu al lui Luca Caragiale și al Ecaterinei. Bunicul patern, Ștefan, grec sau albanez, ar fi venit de la Constantinopol ca bucătar al lui Vodă Caragea, în 1812.
Între 1860-1864 urmează clasele primare la Școala Domnească din Ploiești, iar între 1864-1867, Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel", din același oraș, considerat mai târziu de Caragiale, drept urbe natală.
Se înscrie, în 1868, la Conservatorul din București, unde urmează cursurile de declamație și mimică ale unchiului său, Costache Caragiali, până la suspendarea acestora, în 1870. Se întoarce la Ploiești și se angajează copist la Tribunalul Prahova. În același an, la 8 august, participă la republica ploieșteană pentru o zi a lui Alexandru Candiano-Popescu, politica fiind obiect de deriziune în numerase schițe și articole viitoare. La 10 septembrie, moare tatăl său, Luca. După moartea tatălui revine în București, ca sufleur și al doilea copist la Teatrul Național, numit la propunerea lui Mihail Pascaly. Drumul către politic trece prin gazetărie. Corector, girant responsabil, redactor, editor sau colaborator, Caragiale menține cu presa cel mai intens și mai constant contact profesional.
Caragiale debutează în Ghimpele, în 1873, unde va colabora până în 1875.
Între 1876-1877 este corector la Uniunea democratică, ziarul grupării tinerilor liberali. Scoate săptămânalul umoristic și literar Claponul. E o perioadă de improvizații, de căutări inerente începutului.
Între 1877-1878 publică un text de o surprinzătoare limpezime și incisivitate, Cercetare critică asupra teatrului românesc, în România liberă. În acest text denunță corupția presei pe de o parte, impostura localizărilor și a plagiatelor din teatru, pe de alta. Preocupările scriitorului de gazetar al vieții teatrale merg atât spre chestiuni instituționale, cât și spre chestiuni estetice. Ideile pledează pentru un teatru autonom, eliberat de tutela bugetară spre satisfacerea dorințelor publicului. Devine coleg de redacție cu Eminescu și Slavici la Timpul. Din luna mai începe să frecventeze ședințele bucureștene ale Junimii lui Titu Maiorescu. La a XV-a aniversare a Junimii de la Iași, la 12 noiembrie 1878, Caragiale citește O noapte furtunoasă sau Numărul 9.
La 18 ianuarie 1879 are loc prima reprezentație a Nopții furtunoase. În același an are loc lectura piesei Conul Leonida față cu Reacțiunea. De altfel, la reuniunile Junimii scriitorul își va citi, rând pe rând, comediile. În Convorbiri literare (octombrie și noiembrie), organul de presă al Societății, apare O noapte furtunoasă.
La 22 iulie 1880 are loc premiera la Conul Leonida față cu Reacțiunea, la grădina Rașca. Comedia apăruse în Convorbiri literare în luna februarie. Piesa pare să nu se mai fi jucat la Național până în 1912, la jubileul de șaizeci de ani al autorului.
La 17 februarie 1883 premiera, la Teatrul Național, cu O soacră, cu titlul Soacra mea Fifina, apărută fragmentar, în Evenimentul literar, în februarie 1894. Piesa a trecut și a rămas aproape neobservată.
La 13 noiembrie 1884, la Teatrul Național are loc premiera cu O scrisoare pierdută, apărută în Convorbiri literare în martie 1885. Piesa cunoaște un considerabil succes de public și de cronică dramatică.
La 12 martie 1885 se naște Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu cu Caragiale. La 8 aprilie are loc premiera cu D-ale carnavalului, apărută în Convorbiri literare în mai 1885. Deși distinsă cu Premiul Direcției generale a teatrelor, piesa e criticată în jurnale și fluierată de public.
În 1888, după ce își făcuse un nume prin publicarea și reprezentarea comediilor, Caragiale este numit director al Teatrului Național - cu titulatura de director general al teatrelor. Un an mai târziu, sub presiunea atacurilor dinăuntrul și din afara teatrului, Caragiale demisionează.
La 7-8 ianuarie 1889 are loc căsătoria civilă și religioasă cu Alexandrina Burelly, fiica arhitectului Gaetano Burelly. În luna mai apare volumul Teatru la Editura Librăriei Socec - în prefață, studiul lui Titu Maiorescu, Comediile d-lui I.L. Caragiale. În Convorbiri literare apare O făclie de Paște, nuvelă care face trecerea spre registrul grav.
La 3 februarie 1890 are loc premiera dramei Năpasta, care apare la Editura Haimann. Insucces al Aristizzei Romanescu în rolul Ancăi. Piesa nu a plăcut, reproșându-i-se construcția dramatică deficitară și lipsa de verosimil psihologic.
În 1891, la 14 aprilie are loc ședința Academiei Române la care volumele Teatru și Năpasta sunt respinse pentru primirea premiului „I.Heliade Rădulescu". Opera teatrală a lui Caragiale este învinuită de imoralitate și tendință antinațională.
Încearcă să se stabilească împreună cu familia, dar fără să izbutească, la Sibiu, oferindu-și Astrei serviciile, ca profesor de franceză.
La 9 mai 1892 susține o conferință la Ateneu cu titlul Gaște și gâște literare, împotriva Junimii; conferința și articolul Două note atrag ruptura de Titu Maiorescu și încetarea colaborării la Convorbiri literare. Apar Note și schițe, Păcat, Om cu noroc, Trei novele.
Îi scrie profesorului Ioan C. Panțu din Brașov, întrebându-l dacă s-ar putea stabili acolo cu familia, dar nu reușește.
La 3 ianuarie 1893, Caragiale vinde fraților Șaraga din Iași drepturile pentru retipărirea pieselor de teatru. La 2 iulie i se naște fiul Luca I. Caragiale (Luki). Reintră în actualitate cu revista Moftul român. Scriitorul se orientează decisiv către proza scurtă satirică, orientare direcție revelată prin viitorul volum de Momente.
Caragiale încearcă să-și facă o situație ca „publicist și comerciant". În acest sens deschide, în asociație cu Mihalcea, o berărie în strada Gabroveni, iar după doi ani ia în concesiune restaurantul gării din Buzău, ca și deschiderea berăriei Gambrinus, în Piața Teatrului Național. Alexandru Macedonski, în Românul, învinuiește guvernul de nepăsare față de împrejurările ce silesc un fost director general al teatrelor, scriitor de talent, să deschidă o berărie. Dar îmbunătățirea situației materiale nu-i vine de pe urma afacerilor, cu care reușește fie să deștepte compătimiri, fie să scandalizeze, ci de pe urma unei moșteniri a unei rude îndepărtate, care îi creează posibilitatea unui trai de rentier. „Ca orice artist" - afirmă Ion Vartic - Caragiale „râvnește la statutul de întreținut. De aceea pretinde mereu funcții formale sau substitute de rentă viageră (...). Prin asemenea sinecuri el proiectează o «declasare simbolică» (...), urmărind să subziste ca parazit, asemeni aristocratului, parazitul prin definiție: «De! Și noi literații suntem un fel de boieri - aș îndrăzni să zic, din naștere: avem și noi etichetele noastre, dacă n-avem blazoane...». (...) Până la urmă, din această situație îl salvează moștenirea Mamuloaiei".
La 1 ianuarie 1894 apare revista Vatra, sub conducerea lui Slavici, Caragiale și Coșbuc. La 30 mai se naște fiica sa, Ecaterina I. Caragiale (Tușki).
La 20 aprilie 1895 are loc o reprezentație neautorizată cu O scrisoare pierdută la Teatrul Național din București. Caragiale acționează în judecată teatrul sub motiv că actorii, compunându-și figurile după „chipurile unor persoane onorabile și înalt puse în societate", ar fi făcut o „bufonerie" dintr-o lucrare de artă.
În 1896 colaborează la revista Lumea veche a lui Alecu Urechia, iar la Ziua a lui G. Panu scrie articole politice, un material la moartea lui Odobescu, reportajul Culisele chestiunii naționale. În luna aprilie apar Schițe ușoare. Conduce Epoca literară ca supliment al ziarului politic Epoca, unde Șt.O Iosif îi servește ca secretar de redacție. Îi solicită lui N.Gane, primar al Iașului, postul de director la Teatrul Național, dar este refuzat.
1897 - conferință la Iași cu titlul Păreri literare. Aceeași conferință o ține și la Craiova și la Turnu Severin. În cursul anului îi apar volumele Schițe, Notițe și fragmente literare, Calendarul Dacia.
În anul 1898 scrie o serie de articole despre criza Teatrului Național din București publicate în Evenimentul de la Iași. Se anunță lecturi ale lui Caragiale la Ateneu. Ține o conferință la Constanța despre Seriozitate, în folosul cercului literar „Ovidiu".
În anul 1899, din septembrie și până în următorul an scrie în Universul seria de Notițe critice, care vor sta la baza volumului de Momente. Este numit în Comitetul teatral ca reprezentant al primăriei de către Barbu Delavrancea, dar supără direcțiunea teatrului prin articolul despre Teatrul Național.
1900 - ca membru al Comitetului, supune atenției lui Barbu Delavrancea, primar al Bucureștiului, înființarea unui teatru popular și al unei orchestre comunale, într-un local propriu. La 23 februarie, un grup de prieteni sărbătoresc cei douăzeci și cinci de ani de activitate literară ai lui Caragiale, printr-un banchet, la care vorbesc Take Ionescu și Delavrancea. Hasdeu îi trimite o felicitare foarte elogioasă. Este tipărit, cu acest prilej, un număr festiv și unic de revistă, cu titlul Caragiale. Evenimentul este sărbătorit și la Ateneu.
În 1901, la 10 octombrie îi apare volumul de Momente, nouă cotitură a carierei literare caragialiene, despre care G. Ranetti spune: „nu Momente, Monumente!". Alți contemporani considerau această orientare o cădere în derizoriu. „Caragiale ar trebui oprit, în interesul reputației sale de scriitor, de a publica fleacuri", afirma Duiliu Zamfirescu într-o scrisoare către Titu Maiorescu, după apariția schiței 25 de minute...
În decembrie demarează procesul de calomnie împotriva lui Caion, care-l acuzase de plagiat a Năpastei.
1902 - Procesul de calomnie se termină cu victoria împotriva lui Caion. Delavrancea a reprezentat cu strălucire partea civilă. Comisia de premii a Academiei Române respinge volumul Momente de la Premiul „Năsturel Herăscu". La Secessions-Theater din Berlin este reprezentată Năpasta sub titlul Anca.
În perioada 1903-1904 Caragiale face, din decembrie până în februarie, împreună cu familia, o călătorie în Italia, Franța și Germania. Din București, în februarie, îi scrie lui Ilie Dăianu, încercând să se stabilească la Cluj. În noiembrie se stabilește provizoriu la Berlin. Despre această căutare a unui loc de stabilire - mai întâi la Sibiu, apoi la Brașov ori la Cluj -, Ion Vartic observă: „El caută, instinctiv, un loc care să nu-i amintească de «familie», de București, «micul Paris», și de Mitică, «micul parizian». Caută, deci, un loc cât mai «nefamilial». De aceea cercetează, pe rând, Sibiul, Brașovul, Clujul, decizându-se, ofensiv, în prelungirea unei opțiuni coerente, pentru Berlin. Or, între cele trei orașe transilvane și Berlin se conturează un spațiu compact: spațiul central-european". Exilul autoimpus este analizat de autorul Clanului Caragiale: „El pleacă într-un exil voluntar, pentru că România e prea strâmtă pentru mintea lui: «Prostul îți dă întotdeauna la cap. Nu vezi și cu mine? Am fugit din țară de proști...». Într-o țară mare, proștii sunt mai răsfirați, într-o «familie», te sufocă. (...) Expatrierea lui Caragiale e un gest făcut împotriva «familiei», și împotriva «României eterne» din România istorică pe cale de cristalizare. (...) Autoexilul lui este o înaintare în istoria substanțială, gestul celui care vrea să fie un orășean al istoriei".
La 14 martie 1905 se stabilește definitiv la Berlin. Începe lucrul la Titircă, Sotirescu & C-ie, comedie politică înfățișând personajele din O noapte furtunoasă și O scrisoare pierdută după 20-25 de ani, parvenite la mari situații. Piesa rămâne în stare de schiță. Cultivă asiduu prieteniii cu oameni din țară: Paul Zarifopol, Al. Vlahuță, Barbu Delavrancea (care-l și vizitează la Berlin).
1907 - După răscoalele țărănești scrie articolul 1907. Din primăvară până-n toamnă publicat parțial, în limba germană, în ziarul vienez Die Zeit, apoi integral, în broșură, la Tipografia ziarului Adevărul.
În 1908 ține conferințe în mai multe orașe din țară, în echipa propagandistică a lui Take Ionescu. Este zguduit de moartea prietenului său Ranetti-Roman. Reia legăturile cu Titu Maiorescu.
1909 - reia colaborarea cu Universul, publicând povestiri și schițe și organizând corespondența despre Politică și literatură și Morală și educație cu Al. Vlahuță. În iunie salută apariția Companiei Davila, care își va deschide stagiunea în septembrie, cu instantaneul Începem!...
În 1910 apar Schițe nouă la Editura Adevărul. La 20 octombrie se joacă la Théâtre National de l´Odéon din Paris Des yeux dans l´ombre după drama Năpasta.
1911 - în vară, se întâlnește la Karlsbad cu Coșbuc, cu Al. Vlahuță, dar și cu Alexandru Vaida-Voevod.
Poartă o corespondență cu Emil Gîrleanu, directorul Teatrului Național din Craiova, pentru autorizația de a organiza o „săptămână Caragiale".
George Coșbuc, Elena Coșbuc, Al. Vlahuță, Alexandru Vaida-Voevod și Caragiale
la Karlsbad
