stage manager: Răzvan Pojonie
lighting technicians: Alexandru Corpodean, Ionuț Maier
sound technician: Marius Rusu
video technician: Vasile Crăciun
prompter: Alina Forna
What can theatre do nowadays? It can channel the past and help us remember the significant figures in the history of humanity, stirring up ancient energies capable of opening for us doors deemed closed for eternity. It can scrutinise the present, separating the wheat from the chaff, sifting life, too nebulous to see clearly. It can envision the future and point to the end of the tunnel, so that we, actors or spectators, can choose what kind of People we want to be. And thus, speaking out on social injustice, on the countless unseen acts of torture, on the indifference and cowardice of those who have sworn to defend the vulnerable, and on the impossibility of living after all the lights have gone out, means using the sieve and exposing what is left after the sifting, blowing rusty doors wide open and letting in the vengeful ancient Erinyes, so that one day the society we all dream of will light up into life. The voice which uttered the words Hang up, calls waiting will fade out, metamorphosing into meaningful action, and theatre will have fulfilled one of its major goals.
De când revoltele și dezbaterile noastre - câte mai sunt - s-au mutat pe Facebook și se consumă acolo, inutil, nu mai speram să găsesc o temă socială majoră pentru societatea românească pe scena unui teatru național. Mă resemnasem să accept că găsesc acest tip de subiect, esențial de dezbătut cu un public cât mai larg, numai în teatrele mici, independente, unde conștiința critică a teatrului este chiar vectorul de motivare a echipelor de lucru. Din fericire, cea mai nouă premieră de la Teatrul Național din Cluj e un semnal fericit că subiectele sociale care ard în România de azi și echipele de creatori care cred în capacitatea teatrului de a le dezbate critic au ajuns în sfârșit să urce și pe cele mai mari scene care sunt mai aproape de "agora" publică. (...) Spectacolul de pe scena Naționalului clujean, realizat de o echipă majoritar feminină, deschide o dezbatere mai mult decât necesară : cum se explică oare, la mai bine de 30 de ani după căderea zidului Berlinului, după două decenii în secolul 21, când în lume au trecut déjà valuri de feminism care au avansat interesele femeilor - chiar dacă nu s-a ajuns încă la o adevărată echitate în ceea ce le privește - faptul că societatea românească a rămas în stadiul primitiv al tratării femeilor ca pe cetățeni de rangul al doilea ? (...) Spectacolul Nu ține linia ocupată ! vorbește (...) despre fiecare dintre femeile traficate în parcările de pe margina drumului sau trimise în același scop peste granițe, ci și despre disoluția și inutilitatea unui stat ai cărui "stâlpi de rezistență", autoritățile, sunt nulificate de incompetență și corupție.
Nu ne rămâne decât să sperăm că exemplul Teatrului Național din Cluj va fi preluat și de alte teatre publice care vor avea curajul de a aduce pe scenele lor subiecte similare, adresându-se unor noi categorii de spectatori interesați de ele. Și că dezbaterea publică, odată deschisă, va continua și, într-o bună zi, va produce și efecte concrete, readucând, pe cale de consecință, și teatrul în centrul realităților sociale de care, cel puțin prin instituțiile sale publice, s-a îndepărtat prea mult timp.
Ceea ce e înfricoșător, extrem de puternic emoțional, în spectacol e această impresie puternică a vieții din care legea și autoritatea lipsesc ori sînt accidentale și impotente (adolescenta Andreea, al cărei amestec de inocență-naivitate și accelerată maturizare prin sexualizare e excelent redat de Diana Buluga, sfîrșește înapoi în mîinile interlopilor traficanți de carne vie).
Chiar și familia ca factor de protecție și siguranță funcționează, de fapt aleatoriu - iubirea și dedicarea părinților Berbeceanu e contrabalansată de abandonul mamei Andreei (Elena Ivanca), care se simte în competiție sexuală cu propria fiică. Și chiar și cînd familia e protectivă și dedicată, asta tot nu ajută în fața accidentalului (una dintre cele mai dureroase scene e cea în care mama îi reproșează tatălui Berbeceanu că nu și-a dus cu mașina fiica, pentru că băuse o bere). Lumea - care e țara noastră - din Nu mai ține linia ocupată! e una în care soarta oamenilor (a tinerelor femei) e hotărîtă de noroc sau ghinion, în care principalele funcții și atribute ale Statului, cea executivă și cea judecătorească, menținerea cadrului juridic și monopolul asupra construcției sociale, nu mai există decît pe hîrtie.
Această ramă generală, în care abuzul la adresa femeilor nu e o chestiune de educație, de cultură socială, de mentalitate, iar lipsa de reacție în fața lui ori impunitatea nu ține strict de o gîndire conservatoare cu care avem a ne lupta în numele civilizației și progresului, e ceea ce distinge spectacolul de la Cluj de toate celelalte abordări (tot mai numeroase în ultimii ani) pe acest subiect. Asta, dincolo de faptul că este unul dintre cele mai reușite transferuri pe o scenă italiană de teatru public ale teatralității codificate pe scena independentă (unde s-au format și Alexandra Felseghi, și Adina Lazăr) - realismul de extracție documentară, care schimbă minimalismul scenografic pe multiplicarea în straturi a spațiului de joc. Dintre producțiile de scenă teatrală ale anului trecut pe care le-am văzut - nu am văzut atît de multe, însă -, Nu mai ține linia ocupată! e cel care se conectează cel mai mult cu preocupările sociale ale momentului (care nu se reduc, în ciuda aparențelor, la pandemie).
Nu mai ține linia ocupată este o tragedie contemporană, cu personaje pe care le învinge destinul nefast și cu un cor de 4 femei furioase în roșu [...] Mecanismul social funcționează pe sistemul scripeților în care sărăcia și lipsa educației se conjugă cu un mediu violent și cu indiferența autorităților. Victimele sunt prinse într-o capcană, uneori fără să conștientizeze pentru că aceasta este singura realitate pe care o cunosc. Diana Buluga face un rol excepțional prin întruchiparea copilului abandonat, a adolescentei abuzate și a femeii traficate, tripla ipostază a unei persoane transformate într-un monument de durere. Actrița a reușit fabulos redarea disperării unui copil de a înțelege lumea în care trăiește și a confuziei sale în a distinge binele de rău în lipsa unui ghidaj moral pe care nimeni (părinții, comunitatea, statul prin instituțiile sale) nu i l-a făcut. Andreea dezvoltă sindromul Stockholm, o dependență de rău pentru că acesta este singurul bine pe care îl știe. De la un punct încolo, suferința ei devine dureros de privit, țipetele și vânătăile ei sunt acuzații la adresa pasivității noastre. Cazul Andreei nu are o singură sursă de inspirație, ci zeci de surse pentru că astfel de victime sunt nenumărate în satele depopulate de sărăcie, unde migrația economică a lăsat acasă copiii în grija nimănui. [...]
Teatrul nu poate funcționa paralel cu realitatea. Avem nevoie de un teatru care să ne zdruncine. Nu mai ține linia ocupată identifică una dintre specificitățile cotidianului românesc, violența de gen, și conturează întregul tablou social care o întreține, inclusiv această plagă, lipsa empatiei în relațiile umane. Este unul dintre prea puținele spectacole care reduce distanța dintre lumea în care trăim și scenă, un teatru reactiv, protestatar, nu mai puțin poetic și vizual, fără ca asta să edulcoreze tema, dimpotrivă, amplificându-i impactul. La final, corul o strânge în brațe pe Andreea, într-un moment de compasiune și solidaritate feminină. Este ceea ce publicul și-ar dori să facă.
Considerat de teatrologul Claudiu Groza „evenimentul teatral al finalului de 2021 în România", spectacolul Naționalului clujean Nu mai ține linia ocupată izbutește să convingă prin cel puțin două dimensiuni înregistrate ca reușite în actuala stagiune pandemică. Mai întâi de toate trebuie remarcat că dramaturgia românească actuală există, e viabilă și promovabilă și apoi că dezbaterea propusă, axată pe teme oripilante, considerate tabu de puriști, poate îmbrăca forme artistice subtil expresive atunci când realizatorii se pricep să le susțină cu talent.(...) Cazul de la Caracal e împletit cu unul similar, în care o altă fată, Andreea Tomuță, devine unealtă erotică în mâna unui pește fără scrupule, Sere Ghinoiu. Crimele îngrozitoare, șocante au servit drept inspirație, iată, din Antichitate până în zilele noastre. De la Sofocle la Dostoievski și de la Eschil la Truman Capote. Spre a lega subiectul piesei de monumentalitatea modelelor antice, tandemul Felseghi - Lazăr a introdus în spectacol corul, adică un număr de patru virtuale erinii, divinități ale infernului, înveșmântate corespunzător, cu părul răvășit, care transcend majestuos, prin gestică și mișcare, peste hidoasele realități, lansând usturătoare verdicte, acuzații, blesteme. Dezvăluind și condamnând ca o instanță supremă. Este elementul de mare rafinament scenic susținut de Diana Ioana Licu, Angelica Nicoară, Elena Ivanca, Adriana Brăilescu, sub îndrumarea inspirată a coregrafei Andrea Gavriliu. Ele impun gravitatea și solemnitatea fatalității prin simultaneitatea rostirii și a mișcării. Este elementul simbolic, insinuat cu vigoare crescândă ca un ecou venit de departe în stare să salte construcția scenică din structura de teatru-reportaj, îmbinând realismul scenelor cu alegoria subiacentă. Vocea disperării din secvențele hărțuirii este înlocuită cu vocile răzbunării. În această direcție, limbajul bivalent primește conotații mitice, de mare forță și expresivitate.
Emoționant până la frison, fără să cadă în patetism, dur până la sufocare, fără să urmărească un efect de tabloid. Nu mai ține linia ocupată este, aș zice, evenimentul teatral al finalului de 2021 în România. Cu siguranță, oricum, un spectacol care dă un suflu nou, neașteptat (și binevenit) de radical repertoriului Teatrului Național din Cluj, nu foarte bogat în producții inspirate din proxima realitate. (...) Excelenta scriitură dramatică și amploarea palierelor semantice ale regiei sunt potențate de scenografie și ecleraj și catalizate impecabil de jocul actoricesc. (...) Echipa de actori a Naționalului a jucat cu implicare, precizie, coordonare, forță și energie absolut admirabile. (...) Merită remarcată performanța întregii echipe a spectacolului de a fi reușit să redea forța unei asemenea povești fără a o văduvi de detalii, nuanțe, subtexte, trimiteri, semne de întrebare.
O frenezie insolită la Teatrul Național din Cluj, după premiera spectacolului Nu mai ține linia ocupată de Alexandra Felseghi, în regia Adinei Lazări, care aduce - iată - teatrul social într-o instituție prestigioasă, după ce a făcut „ravagii" cu nominalizatul, premiatul, frisonantul Verde tăiat. Un subiect actual, stringent, arzător despre condiția femeii. (...) Marea găselniță: corul (antic!) sui-generis, invaziv, grav, cu accente de Casandră. Patru femei în roșu țipător, ca o urgență viscerală. Regizoarea își construiește spectacolul cu minuție, rigoare și echilibru, servită de textul contondent al Alexandrei Felseghi. Un ritm trepidant, un suspans empatic.
Actrița Diana Buluga, în rol principal, creionează trauma unui copil abandonat și a unei adolescente abuzate. (...) Separarea de abuzator devine tot mai grea pentru victimă, întrucât ar pierde singura relație pozitivă formată. Atât ea, cât și ceilalți actori care formează distribuția au avut roluri puternice cărora le-au dat viață cu o măiestrie de excepție. Acest rol i-a adus actriței o nominalizare la Premiile UNITER 2022 la secțiunea cea mai bună actriță în rol principal. Spectacol al cărui subiect are relevanță socială, Nu mai ține linia ocupată! devine vocea celor vulnerabili, a temerilor și a nevoii de iubire. Prin această creație artistică, teatrul și-a atins unul dintre principalele roluri – de a sensibiliza, de a ne face să ne punem întrebări și de a ne tulbura. Le mulțumesc tuturor celor care au contribuit la acest spectacol și mă înclin în fața lor. Iar vouă vă recomand cu sufletul deschis să mergeți să vedeți acest spectacol.
Nu mai ține linia ocupată este povestea unui copil care a rămas fără părinți și a unor părinți care a rămas fără copil, un spectacol despre consecințele pe care lipsa unor exemple morale sănătoase în familie le poate avea asupra copiilor. Pe scurt, este o poveste smulsă din realitatea noastră cotidiană, cea din spatele fotografiilor frumoase și a citatelor motivaționale de pe rețelele de socializare. Este o poveste tristă, dar prezentă și care nu mai trebuie ignorată. Spectacolul e genul care te frânge, te rupe în bucăți și apoi tot el te adună. Te înspăimântă și, în același timp, îți dă curaj.
(...) Cluj-Napoca a găzduit premiera unui spectacol de teatru intitulat Nu mai ține linia ocupată (de Alexandra Felseghi, regia Adina Lazăr). Un spectacol în așa fel construit, încât aproape orice „conservator” îl va socoti ideologizat, pătat cu abordări progresiste sau îi va atribui alte etichete „inspirate”. De la afiș, recuzită și aranjarea scenei, la abordarea actoricească și scenariu, piesa va fi privită cu rețineri mari de către orice om „de dreapta”. În schimb trebuie precizat, de la bun început, că în teatru forma poate fi înșelătoare, în timp ce fondul – adică mesajul, ideea în sine – poate exprima o realitate. (...) Spectacolul despre care discutăm transmite foarte fidel atmosfera generală a orașului Cluj-Napoca. Și prejudecățile și etichetele pe care ar tinde omul „de dreapta” să le atribuie unei astfel de manifestări artistice ar părea legitime. În schimb problema rămâne.
Este vorba despre traficul de persoane – o problemă socială ignorată total de către cei „de dreapta”, în schimb asumată de către cei „de stânga”. Piesa a prezentat o poveste asemănătoare cucazul de acum doi ani al Alexandrei Măceșeanu, din Caracal. A fost, în adevăratul sens al cuvântului, un „spectacol-manifest”, o „revoluție” artistică, un „strigăt de disperare” care nu te lasă indiferent. Titlul spune că a fost o premieră „fără” aplauze. Ghilimelele nu sunt întâmplătoare, întrucât firește că au existat aplauze. În schimb starea cu care ai rămas la finalul reprezentației și expresia actorilor abia „ieșiți din rol” nu transmitea același sentiment de entuziasm precum o premieră obișnuită. Procedeele artistice au fost atât de actuale, încât sunt convins că spectacolul va fi un succes, realmente. Acest lucru și în contextul în care orașul transilvănean cere și apreciază un astfel de teatru.
(...) Modern a fost spectacolul Nu mai ține linia ocupată de Alexandra Falseghi, regizat de Adina Lazăr (...) un spectacol stilizat foarte contemporan și elegant în pofida localizării piesei în „mica provincie” românească. (...) Alexandra Falseghi a reușit să creeze o piesă de teatru autentică și proaspătă care a funcționat foarte convingător, mai ales în scenele care au prezentat realitatea masculină interlopă (...) Nu mai ține linia ocupată, s-a distins ca unul din cele mai bune din acest festival [IIC 2022] prin forța ideilor și actualitatea situațiilor de viață exprimate.
Spectacolul [Nu mai íne linia ocupată] lovește ca un bici! Te lasă fără respirație! Și nu pentru că faptele sînt teribile, ca în toate grozăviile cu care chiar teatrul clasic ne-a obișnuit, pregătind catharsisul. Ci pentru că faptele, ușor deghizate, sînt adevărate, s-au petrecut recent și au zguduit rețelele sociale.
în Observator cultural nr. 1130 (870) 12-18 oct.2022
Nu mai ține nu e doar un strigăt de exasperare, ci și un implicit apel la solidaritatea socială rostit de pe scena mare a Teatrului Național Cluj în cea mai recentă producție, Nu mai ține linia ocupată de Alexandra Felseghi, în regia Adinei Lazăr, cu premiera în 17 decembrie 2021. (...) Nu mai ține linia ocupată citează cazul Caracal pentru a aborda problema socială a violenței endemice asupra femeilor, dar mai ales pentru a denunța complicitatea instituțiilor statului la mușamalizarea agresiunilor. (...) În grila teatrului cu fundament documentar spectacolul acumulează tensiune, e convingător și lansează de pe scena mare a teatrului național un strigăt de ajutor cu un asumat ton civic. Când statul abjură de la misiunea de a-și apăra cetățenii, scena arată adevărul pe care vrem să îl auzim cu voce tare. Neputința victimelor și a familiilor lor de a li se face dreptate e și neputința noastră, a societății, pe care teatrul o descarcă prin catharsis.
E complicat și, în bună măsură, inutil să eviți a spune că Nu mai ține linia ocupată e un spectacol necesar. Pur și simplu, ăsta e primul lucru care îți trece prin cap după ora și trei sferturi de spectacol curat, clar, net, dur, ăsta e primul lucru pe care îl auzi rostit de ceilalți spectatori care se încolonează, tăcuți, spre ieșirile din sala mare a Odeon-ului.(...) Spectacolul e necesar pentru că exercițiul social al formulării interogațiilor esențiale ("Cum a fost posibil cazul Alexandra Măceșanu? Cum sunt posibile atâtea și atâtea cazuri în care abuzuri flagrante și / sau infracțiuni grave îndreptate împotriva femeilor sunt ignorate / minimalizate / tratate cu rea-voință și / sau incompetență de autorități și bună parte din societatea civilă? Ce facem să schimbăm această stare de fapt?"), căutării, găsirii și implementării răspunsurilor sunt vitale în cazul în care dorim să arătăm altfel ca oameni și ca societate.
Ochii se ciulesc la auzul primelor replici, urechile încordate nu mai percep altceva decât vorbele tăioase de pe scenă. Se instalează, în Sala Mare a Naționalui clujean, un dramatism sticlos, dens, unul care te îngheață și te lipește de scaun, care te face să respiri cu grijă, ca nu cumva sunetul respirației tale să altereze puritatea dramei care vine, curată, dinspre scenă. (...)„Nu mai ține linia ocupată" e un spectacol care merită aplaudat la patru mâini, dar fără zâmbete pe buze. După încheierea aplauzelor, ar trebui ținut un lung moment de reculegere. „Nu mai ține" rămâne scris pe butoaiele peste care se coboară cortina, o cortină care delimitează un monument teatral in memoriam victimelor nerăzbunate de instituțiile unei societăți abrutizate.
Alexandra Felseghi was born on July 15th 1987 in Cluj-Napoca. She graduated from the Faculty of Theatre and Film, UBB in 2009, with a degree in Directing, and obtained a master’s degree in Theatre, Film, and Multimedia – Performative Arts and Film in 2011. She has a PhD in Theatre and Performative Arts, with the thesis Incursion into Independent Theatre – Performance and Plural Creator (2016).
She is currently conducting research in the postdoctoral project of the Faculty of Theatre and Film, she works as an assistant professor at the same faculty, and is a prolific playwright and director, taking part in numerous cultural projects either as author or collaborator.
Besides the new and original Hang Up, Calls Waiting, she has written and produced a significant number of dramatic texts: 20k Leagues Under the Seas, Severed Green (nominated for the UNITER Awards in 2021, in the category “Best Production”), Factories and Plants, The Secret Life of the Most Unexpected Objects, 3 Million, Eat Me, Gen.EU, Survivor (an adaptation of The Survivors. Testimonies from Romania’s Communist Prisons, by Anca and Raul Ștef), Take 5, Heteroclite, Lost in Transition, A Midsummer Night’s Dream (adapted for neoclassical ballet), Every Day is a Bridget Day, This is My Body. Come into My Mind. These theatre productions have participated in and won awards at multiple festivals.
In 2021, Alexandra Felseghi received the dramaturgy award offered by the theatre magazine Scena.ro at the “Sofia Nădejde” Awards Gala.
In 2020, she was one of two artists chosen by Cluj Cultural Centre to represent the city in the international project Europe@Home, organised by Faro2020 – European Capital of Culture.
In 2018, she was among the finalists of the dramaturgy competition Focus Drama.RO, organised by the North Theatre of Satu Mare, with the text We Don’t Talk About It, completed during the dramatic writing residency Drama 5.
In 2017, she was among the winners of the dramaturgy contest EurOpinions, organised by 3G Theatre in collaboration with the National Theatre of Târgu-Mureș, with the text Father Always Aimed for the Face.
Thoughts on the text
Since 2019, the phrase “hang up, calls waiting” has become notorious, with most Romanians associating it with the scandalous murder in Caracal. For some, however, its frequent use in social media hashtags, in the continuous media flow or even in day-to-day conversations has contributed to “the banality of evil”, to decontextualisation and even a sense of supersaturation. As for myself, I interpret the phrase – just as I did when it first became prominent – as the direct, brutal expression of systemic injustice and inaction in relation to the absolute loneliness of people facing critical situations. For me, as a playwright, it is very important that my texts help me find an answer to certain questions about the world I live in. For example, one of the essential questions I first approached was the following: why do we, as a society, tend to normalise abuse of any kind? I have often asked myself this question as an artist, until the subject could no longer be ignored.
The revolting message “hang up, calls waiting” is just the “cherry on top” – it speaks of a series of faults, such as precarious education (or the complete lack thereof), the patriarchal mentality based on the differences that separate us and carefully preserved through unjust, criminal traditionalism, promoted and “injected” into society by extremist politicians or by various zealots acting in their own interest, a lack of training in the area of public services, victim blaming and the exoneration of the aggressors. For instance, a 2019 survey showed that 55% of Romanian citizens believed rape to be justifiable. According to a research report by the UN (Global Study on Homicide. Gender-related killing of women and girls, also published in 2019), 30% of Romanian women admitted having been the victims of physical or sexual violence at a certain point in their lives.
I started writing this text due to the need to broadcast the voices of those women whose tragedies were entirely preventable, had they been treated more seriously by their communities, as well as the authorities. I am referring to a host of already infamous cases such as Caracal (where, among other things, the Police were proved inefficient in an emergency), Vaslui (where the villagers sided with the seven rapists and even harassed the victim in their turn) or Mehedinți (where a 17-year-old girl was burnt alive by a former convict who had been released before the end of his sentence) and Galați (where the Police did not even attempt to leave their car when a minor asked for their help). These are only a few out of a multitude of situations in which the disregard for the victims is simply disarming, and the attitudes of those holding decisional power suggest, albeit subtly, the same idea: “hang up, calls waiting”.
I wanted my text to be a wake-up call which goes past media sensationalism and reveals the truly dramatic experience of real people, blameless victims of ignorance and indifference. I believe it to be a necessary text and production, especially in the context of the pandemic that we have been fighting for more than a year and a half, in which domestic violence has increased dramatically (not only in Romania but also globally and especially during lockdown).
In short, Hang Up, Calls Waiting is the tale of a child looking for her parents and the tale of her parents looking for their child. It is a tale about the possible consequences of a lack of healthy familial models. It is about hunger for love. It is a story about precarious life, which can transform young girls into certain victims of human trafficking. All these scenarios happen all around us but are usually hidden due to shame or ignorance. This time, I chose to stop and purposefully think them over.
Alexandra Felseghi
November 2021
In conversation with the director, Adina Lazăr
ADINA LAZĂR has graduated from the Faculty of Theatre and Film, UBB (“Babeș-Bolyai" University, Cluj-Napoca), with a degree in Directing (2016). She directed her first production while still at university – The Titanic Orchestra by Hristo Boicev (at the North Theatre of Satu Mare) – and was assistant director to her colleague, Andrei Măjeri. She is currently involved in the field of independent theatre in Cluj-Napoca and Zalău. She is a director at Reactor de Creație și Experiment – Love me Tinder by Kata Győrfi, #ABUSE – Tomorrow I’m Leaving Home by Adriana Creangă and Adina Lazăr – and at Create.Act.Enjoy – PENA, based on a collective script. In 2017, she began her exclusive collaboration with the playwright Alexandra Felseghi, resulting in the productions EAT ME, 3 Million, The Secret Life of the Most Unexpected Object, 20K Leagues Under the Seas. Since 2019, she has been working in Zalău, where until now she has directed the productions Factories and Plants and Severed Green (nominated for the UNITER Awards 2021 in the category “The Best Production”).
Since 2022, she has been working on videos produced in the project Lights On Romania.
In 2017, she was among the winners of the project FRESH START, initiated by Reactor de Creație și Experiment. The same year, she won the second place at the theatre festival D-BUTAN-T, organised by the “Andrei Mureșanu” Theatre of Sfântu Gheorghe. Her work favours sociopolitical themes, as well as a preoccupation with comedic mechanisms and the sources of comedy.
During the rehearsals for Hang Up, Calls Waiting, which premiered at the National Theatre of Cluj-Napoca, based on a freshly written text by Alexandra Felseghi (who was also ever-present during the rehearsals), I asked the young director a few questions:
Eugenia Sarvari: How would you describe your path from the first production you directed at the North Theatre of Satu Mare to your current project at the National Theatre of Cluj-Napoca?
Adina Lazăr: The path went through Zalău, both literally and metaphorically, in my case. The productions I directed in Zalău these past few years, Factories and Plants and Severed Green, brought me great satisfaction on a professional and personal level. Those five years meant a lot of work, since in the independent sector a project implies both the creative part and everything that precedes it: editing the project, obtaining financial support, logistics etc. However, what remains with me having taken this road is gratefulness. I am grateful to have been lucky and privileged enough to choose my own projects and teams.
E.S.: What is the source of your passion for socially engaged theatre?
A.L.: I don’t think I’m necessarily attracted to it; rather, I need to represent reality the way I perceive it. The productions I have worked on alongside the playwright Alexandra Felseghi have been filtered through our personal experiences and constitute a reaction to the events happening around us. Theatre is my way of protesting against injustice and against the fact that certain people are violating the rights of others.
E.S.: How difficult is it to conduct research for this kindof theatre and how did you do it when producing Hang Up, Calls Waiting?
A.L.: Depending on the theme, the research process can be more or less difficult. I have worked on certain productions using the verbatim method (Abuse – Tomorrow I’m Leaving Home, 3 Million, Factories and Plants) and I got to know wonderful people whose stories touched us greatly, who trusted us enough to share the difficulties they had been through and whom we are still in touch with today. For Severed Green, because of the pandemic and the risks of doing research in the areas affected by massive deforestation, we decided to do it remotely. Thus, our production was documented rather than documentary theatre.
Regarding Hang Up, Calls Waiting, Alexandra was the one who conducted the research, which resulted in a fictionalised text, based on Alexandra Măceșanu’s case, who was abducted and killed in the summer of 2019 in Caracal. From my conversations with Alexandra, I can tell you it was a painful and shocking process, which is visible in the text, as well.
E.S.: What was the atmosphere like during the rehearsals, considering the deeply dramatic nature of the real-life situation, the tragedy that inspired the text?
A.L.: It is, indeed, a horrifying story. At times, it’s even inconceivable. I think the entire team felt both indignation and helplessness while working with the text and dealing with the true story it is based on. There are a few moments in the performance that are so tense and emotionally charged that even I cannot get used to them, no matter how many times I have watched them unfold.
E.S.: What did it mean to be nominated for the UNITER Awards, for the production Severed Green?
A.L.: In short, it meant that I am now able to direct my first production at the National Theatre of Cluj-Napoca. This nomination opened a few doors and offered me certain opportunities, which I hope to use well. Long term, I hope that this momentum gained through a production directed in Zalău could be a stepping stone to the foundation of a local theatre there, as well.
E.S.: Do you have any future projects in collaboration with the playwright Alexandra Felseghi?
A.L.: We are going to start working on the third part of the (In)Justice Trilogy! comprised for now of Severed Green and Hang Up, Calls Waiting. We have just found out that We Don’t Talk About It, based on Alexandra’s text, has passed the first selection round in a project competition organised by “Odeon” Theatre. It is a concept we hold very dear, with personal stories, which we will definitely work on in the near future.
At the same time, Alexadra is writing and working as an assistant professor at the Faculty of Theatre and Film in Cluj-Napoca, while I will be directing a new production at the Municipal Theatre of Baia-Mare at the end of January.
December 2021
Codruța Cadar is in her second year of pursuing a BA in Theatre Studies at the Faculty of Theatre and Film, UBB Cluj. As a dramaturgy assistant, she watched the rehearsals closely and had conversations with the cast.
In conversation with Diana Buluga – the role of the teenager Andreea Tomuță
Codruța Cadar: What is your opinion on documentary theatre? Is there room for documentary theatre on stage at the moment?
Diana Buluga: Yes. Plenty of room. Absolutely. At least at this point in my professional life, this kind of theatre is a much better representation of who I am than classical dramaturgy, because it has a stronger message. Of course, this doesn’t mean that classical texts have no message, but I believe that a text which is so close to the reality we live in right now can touch more people and, even it seems naïve, can help bring some sort of change. I am very passionate about the educational function of documentary theatre.
C.C.: Did you follow the cases that inspired this production?
D.B.: Although I do not watch television per se and don’t regularly read the news, these tragedies reached me when they happened. Now, researching the role, I went back to those articles, following the events and their chronology.
C.C.: What new elements can be found in this production compared to the media coverage or to the way you perceived these events when they happened?
D.B.: First and foremost, theatre brings the story to life. An article can make us emotional, it can showcase the truth (as well as manipulate), but I believe that theatre, through its vitality, can make us understand much better the reality of what happened. It adds to the mix the individual nuances of the characters, who introduce multiple valences into this world. A world you can understand and even accept by reading the press; but this acceptance is quite sterile. Here, you get the chance to see the world three-dimensionally, while an article is limited to a two-dimensional perspective.
C.C.: Considering the sensitive subject, what nuances did you want to highlight in your own character when you were still designing it?
D.B.: I’ll rely on instinct and give the first answer that comes to mind. What I desire the most is that we stop seeing the world dichotomously, “good” and “bad”, that we stop labelling people this way and begin to understand that there are countless nuances to everything, that we recognise that the victims of abuse need a lot of help to recuperate. And that the abuser has not necessarily decided to be like that but is the product of a context, a background which contributed to their development. That is my wish. At least this is what I tried to do with my character, Andreea: I wanted her to be more than a victim, to be nuanced, because this is how life works, none of us is either angel or demon.
In conversation with Matei Rotaru – the role of the policeman, Flavius Obăcescu
C.C.: What is your opinion on documentary theatre? Is there room for documentary theatre on stage at the moment?
M.R.: Yes. I think it is extremely necessary. For me, at least, it is also a challenge to adapt my methods and myself to this kind of making theatre. But I do believe it is very, very necessary.
C.C.: Did you follow the cases that inspired this production?
M.R.: I read whatever I could find online, but I cannot say that I followed them very closely. I am familiar with the stories, but my research was not exhaustive.
C.C.: What new elements can be found in this production compared to the media coverage or to the way you perceived these events when they happened?
M.R.: The fact that the story is actually being told. And that it is intentional, it constitutes a kind of manifest. The media will always deliver mere snippets, resorting to their well-known techniques: “Look, we are showing you this alongside our implicit opinion, which we don’t articulate as such but which is clearly visible, everyone can see it in the storytelling”. But this production makes the story come alive.
C.C.: Considering the sensitive subject, what nuances did you want to highlight in your own character when you were still designing it?
M.R.: With the exception of the truly criminal elements of the story, I think everyone is more or less right in certain respects. Meaning that everyone is human and has been taken aback by the ugliness of what happened. I tried not to judge my character, to understand him in a humane manner… In fact, of course I ended up judging him, but I wanted to show that my judgment simply doesn’t matter.
In conversation with Adriana Băilescu – the role of the mother, Maria Berbeceanu
C.C.: What is your opinion on documentary theatre? Is there room for documentary theatre on stage at the moment?
A.B.: Undoubtedly, documentary theatre has its own place on stage or at least this is how it should be! Theatre has the “duty” and the power to showcase real events that happen all around us and to be a wake-up call, sending a powerful message.
C.C.: Did you follow the cases that inspired this production?
A.B.: When the news first emerged, I remember being shocked and deeply appalled, especially by Alexandra Măceșanu’s case. I admit that I was not familiar with the other cases, because I often lack the patience, strength, or trust to watch the news.
C.C.: What new elements can be found in this production compared to the media coverage or to the way you perceived these events when they happened?
A.B.: Our production is not simply concerned with the facts but forces you to experience them, to feel and to grieve. It provides the satisfaction of raising your fist in indignation, even though you can no longer do anything concrete to prevent the tragedy. You know you can speak up; you can reckon with the injustice!
C.C.: Considering the sensitive subject, what nuances did you want to highlight in your own character when you were still designing it?
A.B.: My character seemed to… come to life of its own accord. I am a mother myself, and the mere act of imagining that my child could go through something like this causes me great pain and helplessness, both of which have helped me become one with the character. Moreover, I am also part of the women’s choir, which gives me a new, overwhelming kind of energy; it makes me go on stage and play the mother with the strength, the energy, the frustration, and the indignation of all those women.
The interviews above were conducted on December 16th 2021.
