stage manager: [Arhidiade Mureşan] / Răzvan Pojonie
lights technician: Alexandru Corpodean
sound technician: Marius Rusu
Alinei Nelega’s monodrama presents episodes from the life of Amalia. She had passed through Communism in an aboulic state, from its beginning until its maximum darkness and had gotten to a new era of freedom, which proves to be equally confusing to her. The little communist girls - happy to be away from the German governess, the piano lessons, the French hours - grows confused by the losses in her life. But the traumas don’t transform her into a self pitiful person. Instead, the character remains fantastically courageous and charmingly candid. Alina Nelega’s play does not reject the past, with its obvious defects, but sets the past under the careful analysis of the present, through a demonstration of detheatralisation of the theatre.
This kind of production is "more direct, it is closer to the hiperreality which is more necessary in the theatre, film, visual arts and literature. It is a type of image which is build on a word, in a direct relationship with it, less oblique, less descriptive, less dynamic", says the author in an interview.
Prizes and participation to festivals:
The actress ANCA HANU has won the Best Actress Award at the Short Theatre Festival in Oradea (2014) and the Best Main Actress Award offered by Cluj-Napoca National Theatre, during the International Meetings in Cluj (2014).
The production was presented at the Short Theatre Festival in Oradea (2014), the International Meetings in Cluj (2014) and the National Theatre Festival in Bucharest (2014).
Ticket prices:
25 lei;
10 lei - discounts for pupils, students, pensioners.
Anca Hanu, Best Actress Award at the UNITER Gala, 2015. Anca Hanu, Best Actress Award at The Short Theatre Festival in Oradea, 2014.
„Reprezentaţia se bazează într-o măsură covârşitoare pe resursele actoriceşti, cu minime adjuvante scenice, iar ceea ce a impresionat şi convins în jocul Ancăi Hanu a fost pe de o parte un calm impecabil, iar pe de alta o versatilitate ingenios calibrată a măştilor personajului său. Tudor Lucanu a optat, după cum era şi firesc, pentru o regie fină, care să acorde libertate actriţei.“
„Am apreciat ştiinţa regizorului de a găsi echilibrul necesar între lacrima şi râsul Amaliei, sugerându-i actriţei cum să dozeze emoţia, învelind-o în vălul fin al glumei, al unui jemanfişism care te ţine treaz, atent, necopleşit de emoţii. Anca Hanu a înţeles perfect această stare a personajului, adăugându-i doar ceva (mult!) din propria ei energie şi sensibilitate.“
„Foarte bunelor montări ocazionate de piesa Alinei Nelega li se alătură acum aceea a Teatrului Naţional din Cluj-Napoca, semnată regizoral şi scenografic de Tudor Lucanu şi actoriceşte de Anca Hanu. Principala ei calitate, sursa reuşitei se află, după părerea mea, în răbdarea cu care a fost citit textul. În atenta decupare a secvenţelor din care acesta e compus, în observarea progresiei interioare a partiturii. (...) Amalia respiră adânc de la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca e ceea ce aş numi „un spectacol subţire". Subţire în sensul că nici Anca Hanu, nici Tudor Lucanu nu vor să ia ochii, să uluiască. Dorinţa lor e ca, prin intermediul acestui monolog de un ceas, să dialogheze cu spectatorii. Să fie cu aceştia un dialog. Izbutesc. Victoria se obţine câteodată în teatru, după cum se vede, şi datorită lipsei de agresivitate.“
„Anca Hanu oferă o lecţie de măiestrie actoricească. Trecerile dintre stări, pragurile dintre vârste nu se observă, căci totul curge. Actriţa saltă din situaţie în situaţie cu o uşurinţă ce trădează un mare talent. Ea se joacă, iar faptul că nu a uitat ludicul într-o cutie din copilărie este de admirat.“
„Gesturile cu care sunt mânuite puţinele elemente scenografice trădează siguranţa actriţei principale. Avem de a face cu mecanism de joc adus aproape de perfecţiune, de completitudine (...) Virtuozitatea Ancăi Hanu o preschimbă cumva într-un monstru scenic, eroic pentru că nu îşi deplânge soarta, unul care stapâneşte perfect „scândura". Surprinde spectatorul până la a-l face să nu se mai mire, în ultimă instanţă, de nimic. Această naturaleţe ar putea-o face pe Anca Hanu să rămână în conştiinţa acestora drept „Amalia", dacă nu a făcut-o deja.“