... Prin spectacolul Bolnavul închipuit de Molière Sanda Manu şi-a dorit, mai cu seamă, să facă publicul să râdă. Nu încape îndoială că Sanda Manu şi-a atins scopul, iar râsul e provocat cu ajutorul unor mijloace de bună calitate, cu atenţie căutat, produs al gândirii unui om de teatru cu mare experienţă. Bolnavul închipuit mi se pare, din acest punct de vedere, un spectacol polemic şi un spectacol, provocare. Într-o vreme în care, într-o inconştientă concurenţă, televiziunile, chiar teatrele şi, recent marele ecran se străduiesc să acrediteze ideea că nu se poate râde decât punând la bătaie mijloace grosiere, Sanda Manu ne arată că putem să ne amuzăm sănătos urmărind un spectacol de teatru a cărui veselie derivă din bun gust şi atentă supraveghere a mijloacelor comicului.
Mircea Morariu, Parodie rafinată,
în Familia, nr. 1 / 2003
***
Cea mai profundă şi mai evidentă realizare a spectacolului e însă armonia stilistică a întregii reprezentaţii, concretizată în jocul dedicat şi rafinat al tuturor membrilor echipei, de la protagonist pînă la ultimul corist. [...]
Un spectacol relaxant şi fermecător, cu evidentă priză la public dar şi cu o calitate teatrală şi plastică de porţelan subţire, grafitat atent. Bolnavul închipuit mi se pare o provocare neaşteptată, plină de vitalitate, a şcolii româneşti clasice de regie la adresa şcolii tinere, oricare va fi fiind aceea...
Miruna Runcan, Zglobie, ipohondria dansa,
în Observator cultural, nr. 147-148, 17-31 decembrie 2002
***
Trebuie să o spunem de la bun început, spectacolul Teatrului Naţional din Cluj cu Bolnavul închipuit este, alături de Hamlet-ul lui Vlad Mugur, una dintre cele mai însemnate reprezentaţii din ultimii ani. Acum avem de-a face cu un moment de maximă cotă interpretativă, fiindu-ne oferită măsura a ceea ce ne aşteptăm a se întâmpla mai des pe binecunoscuta scenă transilvană.
Sorin Crişan, Să mori ca Molière pe scenă,
în Teatrul azi, nr. 3-4-5 / 2003
***
Totul se subordonează actorului în spectacolul Sandei Manu, ceea ce nu constituie o noutate pentru cunoscuta regizoare bucureşteană, care are reputaţie de mare pedagog, preocupat îndeosebi de latura uman-formativă a creaţiei teatrale. (În acest sens, montarea de la Cluj funcţionează ca o adevărată „şcoală ludică“ în interiorul instituţiei Teatrului Naţional). Interpreţii personajelor moliereşti cîntă, dansează, sporovăiesc, cu o vervă rară, ce mărturiseşte, indirect, despre încrederea avută în directivele de scenă şi reuşita finală a spectacolului...
Anca Haţiegan, Bolnavul închipuit,
în Steaua, nr. 11-12 / 2002
***
În versiunea propusă de Sanda Manu, comedia lui Molière se construieşte ca un spectacol luxuriant, în care sunetele şi culorile, ritmul acţiunii şi interacţiunea personajelor tind să copleşească spectatorul, ţintuindu-l în scaun şi provocînd empatia acestuia. (...) Bolnavul închipuit este un spectacol asemănător unei jungle tropicale, în care sunetele şi culorile care te năpădesc te obligă să stai mereu cu atenţia trează. Un spectacol Fauvist, în cele din urmă, dar care nu şochează, ci convinge.
Claudiu Groza, Molière. În jungla scenei,
în Ziua de Transilvania, nr. 3198, 16 noiembrie 2002
Un spectacol antrenant, viu, plăcut şi lejer, care te face să uiţi, preţ de cîteva ore, necazuri şi probleme, tranziţii şi incertitudini. de aici şi apropierea de celebrul titlu cinematografic din 1963 al lui Stanley Kramer. În acelaşi ton al bunei dispoziţii, al rîsului natural, al destinderii depline.
Demostene Şofron, Pe scena Naţionalului clujean...
O lume nebună, nebună în Logodnicele aterizează la Paris,
în Adevărul de Cluj, 4 decembrie 2001
***
Ca regizor, Florin Piersic a urmărit în primul rînd punerea în evidenţă a textului prin rostirea lui clară şi nuanţată, în acelaşi timp într-un mod care să-i personalizeze pe rostitorii / rostitoarele lui - în aşa fel încît înregistrat fiind în direct spectacolul să poată fi pe deplin perceput ca teatru la microfon. În continuare, ca orice actor cu personalitate trecut la regie, a recurs la construirea profilurilor personajelor pînă la amănunt, la mişcări, tonalităţi, atitudini, reacţii care să le definească profilul în absolut orice moment. Fără doar şi poate, chiar modalitatea aceasta nesofisticată de exprimare (dar care reclamă un înalt nivel profesional-actoricesc) este cheia succesului spectacolului. Adică una din chei, fiindcă nu putem, chiar dacă am vrea, să facem abstracţie de farmecul personal al actorului Florin Piersic, de marea-i popularitate, de imensa-i experienţă actoricească.
Radu Bădilă, Nevoia de comedie,
Cele patru declaraţii propun tot atîtea tipologii feminine - Mimi, madam Sorcoveanu, Dezina, Tuşca Vilmoş - construite cu grijă şi meticulozitate, compoziţii bine, foarte bine elaborate. Care pun în evidenţă caractere cînd frivole, cînd arţăgoase, stări din cele mai diverse exploatate judicios. Se poate vorbi despre gradarea efectelor scenice, materializarea gîndurilor şi sentimentelor printr-o studiată mimică şi gestică, nuanţările verbale care punctează şi dezvăluie caractere în devenire sau decădere, morală înainte de toate...
Demonstene Şofron, Declaraţie pe texte de Tudor Muşatescu,
în Adevărul de Cluj, 30 decembrie 2000
***
La doi ani de la o nominalizare în Festivalul de teatru studenţesc de la Sibiu, cu rolul Olga din Trei surori, interpreta [Elena Ivanca] uimeşte asistenţa cu admirabilul ei instinct comic şi o bună stăpînire a mijloacelor de expresie, în rîndul cărora mimica, intonaţia, gestul, plasticitatea expresiei corporale sau alternanţa ingenioasă a replicilor rostogolite în cascadă cu pauzele populate de tăceri grele de sens sau de „măşti“ de stupefacţie alcătuiesc laolaltă o savuroasă demonstraţie de fantezie şi virtuozitate. Ea este cu atît mai binefăcătoare pentru retina unui public traumatizat astăzi de vulgaritatea „umorului“ de pe micile ecrane sau din sălile polivalente. Interpreta reprezintă un cert cîştig pentru Naţionalul clujean şi pentru teatrul românesc, deoarece are şi harul trebuincios, şi maturitatea necesară pentru marea performanţă.
Ion Parhon, Trei stele pe cerul dimineţii...
în România Liberă, 30 ianuarie 2001
***
Elena [Ivanca] a luat în braţe cele patru „declaraţii“ ale lui Muşatescu şi şi-a construit, cu atenţie, fiecare personaj. Cu atenţie la costumaţie, la gesturi, la mimică. Fiecare personaj avînd caracteristici evidente, ticuri şi poşetuţe care spuneau mai mult, uneori, decît reuşeau replicile să o facă. O pălărie careghioasă, o cămaşă de noapte de-o culoare hilară, o gură strîmbă, o pereche de pantofi cu tocuri inegale, o hîrtie igienică ce se asorta cu culoarea şalului, un accent „de cartier“, o ochiadă de profesionistă într-ale experienţelor intime şi multe asemenea „mici nimicuri“ s-au adunat pe parcursul show-ului, precum boabele pe-un ciorchine oferind, în cele din urmă, spectatorilor un fruct plesnind de zeamă gustoasă, parfumată. Cele patru personaje au totuşi un numitor comun, cel al derizoriului uman în care înoată fără şansa de a ajunge la vreun liman „luminos“. Cele patru femei, indiferent de vîrsta fiecăreia, sînt, pînă la urmă, nişte fiinţe singure. O singurătate care, cît se arată ea a fi de caraghioasă, de comică, are, totuşi, o doză de tristeţe. Tristeţe pe care o zăreai, din cînd în cînd, traversînd ochii actriţei astfel încît totul primea un plus de autenticitate.
Radu Ţuculescu, Întîi o paranteză, apoi despre one woman,
în Observator cultural, nr. 50, 6-12 februarie 2001