Nona Rapotan, Pietonul aerului, pacientul timpului,
Book Hub, 5 iunie 2024
Forțele oniricului încep să fie activate spre exasperarea celor prezenți la „înălțare". Exemplaritatea zborului paralizează buluceala englezilor înțepeniți în conveniențe și austerități ridicole. Problematica intră pe făgașul vieții ca vis, preluat din clasicul Calderón de la Barca. Omul a visat să zboare dintotdeauna. Icar e doar un pionier pilduitor. Replicile ionesciene se întețesc în configurarea eseistică a unor dezbateri destul de abstracte despre contingent, atemporalitate, antilume, sublim, armonia sferelor, armonia comunicării. Și pe fundal sunt proiectate simultan imagini cu mișcarea planetelor (motiv vizual des întâlnit în montările lui Tompa), poduri zburătoare, stele scânteind, o lume a miracolelor cosmice, terestre, universale. [...] Proiecțiile video ale lui Radu Daniel devin frisonante, ca și dialogul filmat, adus în prim-plan, în care se spune că nu prietenia guvernează lumea, ci ura. Ceva pe dos față de spunea Dostoievski Frumusețea va salva lumea. Mișcarea scenică în grup, dirijată de Ferenc Sinkó pe muzica lui Vasile Șirli, însoțită de murmur colectiv cantabil uneori lasă impresia unor suspecte armonizări cu stilul parodic dominator. Costumele Luizei Enescu înviorează, prin coloritul lor, atmosfera pestriță a ansamblului. O lume carnavalescă, pestriță rău.
Adrian Țion, Metafora visării la Eugène Ionesco - Pietonul aerului,
Făclia, 3 iunie 2024
Energia și emoția călătoresc de la unii la ceilalți. Este vorba despre susținere, despre forța unei trupe devotate regizorului și textului. Mesajul lor este articulat, coerent și puternic. Ca și desenul scenografilor Adrian Damian și Luiza Enescu. Scena mare a Teatrului Național din Cluj este ca un tablou pictat de un pictor naiv, respectînd cîteva din didascaliile lui Ionesco. Imaginea vălurită din text, terasată este trasată de o structură tubulară gonflabilă. În imuabilul peisaj englezesc sînt infiltrate ușor, și în decor, elemente ludice. Aproape monocrom, tabloul se colorează prin costume, în culori vii, ca niște fondante prețioase. De mult nu am mai văzut acest tandem scenografic Adrian Damian-Luiza Enescu, atît de eficient și complementar, impecabil mulat pe sensul ideilor lui Tompa Gabor. Este un desen greu de uitat, ca o emblemă vizuală a acestui manifest despre artă și umanitate.
Marina Constantinescu, Metoda de a zbura,
în România literară, nr. 28/2024
Decorul (Adrian Damian) este într-o uluitoare concordanță cu ideea zborului, levitației posibile: saltele imense, gonflabile, într-o etajare ce urcă spre nori. Cer albastru, soare și scriitorul Bérenger, care descoperă că poate zbura. [...] Tompa a ales o piesă jucată foarte rar, revigorându-i mesajul devenit foarte actual, într-o formulă scenică sugestivă, incitantă, demonstrând o versatilitate stilistică de invidiat.
Alexandru Jurcan, Botond Nagy și Gábor Tompa la Naționalul din Cluj,
în Tribuna, nr. 525, 16-31 iulie 2024
Într-o lume care pășește pe pământuri gonflabile și ridică coloane ce comută, digital, de la orizontal la vertical, de la 0 la 1, printr-o simplă apăsare de buton (remarcabile decorurile lui Adrian Damian), Bérenger își permite luxul de a naviga liber (citește: de a zbura) printre semeni și idei. E drept, periplul său pe deasupra capetelor privind mereu în jos și bucurându-se cu roză superficialitate de toate inutilele delicii ale confortabilei existenței vide (foarte fain personajul colectiv creat, și cu complicitatea coregrafiei lui Ferenc Sinkó, de actrițele și actorii interpretând felurite roluri secundare, dar deloc nesemnificative) se termină prost.
Mihai Brezeanu, Zbor deasupra unui cuib de umbrele - Pietonul aerului la FNT, 2024,
LiterNet.ro
Cunoscător perfect al operei lui Eugène Ionesco, pe textele căruia a realizat memorabile montări, Cântăreața cheală, Jacques sau Supunerea, Scaunele, Noul locatar, Rinocerii, regizorul Gábor Tompa construiește un alt spectacol remarcabil - Pietonul aerului, un veritabil poem oniric. Imaginea centrală a spectacolului este zborul, mersul prin aer, imagine care își are originea în vis, vis ce are legătură și cu motivul mitologic al lui Icar, intrând în sfera arhetipurilor și a logicii care guvernează inconștientul colectiv. La baza piesei stă ideea potrivit căreia în trecut omul era capabil să zboare, pe când omul prezentului și-a pierdut această abilitate, pe care Bérenger încearcă să o regăsească.
Tamara Constantinescu, Teatrul și universul celuilalt. Jurnal de festival (2) - Întâlnirile Internaționale de la Cluj, 2024,
LiterNet.ro
Roxana Croitoru, O premieră cu și de succes,
Teatrul azi, nr. 3-4/2023, p. 101
Spectacolul Intervenții Pichard este o producție a Asociației Culturale Top Art N&A Cluj-Napoca, susținută sub auspiciile Teatrului Național „Lucian Blaga" și se anunță ca un succes de public încă de la premieră. (...) Ușor deghizată în muncitor cu salopetă și cu apucături băiețești, Narcisa Pintea afișează ostentativ o atitudine jemanfișistă, ascunzând sub această mască traumele personajului. De condiție modestă, femeia-instalator este o persoană simplă, directă, dar ironică și chiar zeflemistă atunci când prețiozitățile franțuzite ale clientei întrec orice măsură. Rolul realizat de Narcisa Pintea surprinde prin vivacitatea și exuberanța împrumutate personajului, de unde și efectele comice stârnite cu abilitate. (...) Ileana Negru deține privilegiul de a conduce dialogul spre păstrarea aparențelor sau spre fanteziile personajului, inventând, dansând, imaginând haotic orice pentru a-și ascunde trauma. (...) Experiența unei actrițe cu vechi state de funcțiuni pe scândura scenei e ușor de observat în fiecare nuanțare a replicilor, în mimică, în mișcare. Confruntarea dintre cele două femei cunoaște momente de tensiune și de candoare, de ură și comprehensiune. Toate sunt coagulate în materia sclipitoare a unei spontaneități verbale de fină extracție umoristică.
Adrian Țion, Două actrițe șarmante: Ileana Negru și Narcisa Pintea,
în Făclia, 16 decembrie 2022
Într-un decor de sufragerie ce se vrea a fi cu pretenții (iar o scurgere de la chiuvetă strică fasonul într-un moment nepotrivit), două doamne își întâmpină publicul pe când acesta intră în sală, trasând deslușit, de la bun început, contrastul dintre lumile cărora le aparțin: una este instalatorul Alexandre Pichard -în fapt, Alexandra Pichard, mascându-și feminitatea prin acest nume bărbătesc menit să inspire încredere clienților- (Narcisa Pintea), iar cealaltă este Hortense (Ileana Negru), aspirantă la statutul de soție a lui Charles, „ambasadorul Franței din Paris". (...) Cele două doamne - în producția care îl aduce în fața publicului pe Mihai-Florian Nițu, actor al Naționalului clujean, pentru prima dată în ipostaza de regizor - întrețin suspansul și buna dispoziție prin trecerile de la comic la ridicol și chiar tragic, într-un joc al măștilor, în care rolurile inițiale se multiplică surprinzător. Un spectacol care ține cu sufletul la gură, în așteptarea deznodământului, cu răsturnări de situație și inserții audio bine programate.
Iulia Ghidiu, „Nu haina face pe om...",
în Făclia, 18 ianuarie 2023
Da, e o piesă feministă, în care bărbații apar ca niște fantome ingrate, dar umorul replicilor îndepărtează orice speculații futile. În fond, e o mare cantitate de viață, despre singurătăți neasumate, despre visări iluzorii, dar, mai ales, despre un fel de solidaritate subită și necesară, poate chiar o prietenie salvatoare. Iată că poți construi o noapte magică pe un eșec lamentabil. Cele două actrițe din spectacolul clujean se completează, într-o empatie fluidă.
Alexandru Jurcan, Mitomanie și dedublare,
Steaua, nr. 5, 2023
După îndelungate popasuri în comedia clasică, românească și universală, Ada Milea s-a lăsat inspirată de scrierile Hertei Müller, laureata cu Nobel în 2009, și a prelucrat (cum altfel dacă nu în stil personal?) fragmente din opera literară a acesteia. Fragmente referitoare la biografia scriitoarei de limbă română și germană, emigrată din România în 1987, cu puțin timp înainte de prăbușirea lui Ceaușescu. Adevărurile dure și nostalgice despre copilăria și viața trăite în România sunt puse pe note de o caldă melancolie și candidă melodicitate, adunate sub titlul Cântece de speriat frica. [...] Evocarea atmosferei glaciale din anii dictaturii mi-a amintit de înscenări mai mult sau mai puțin reușite din stagiunile trecute ale Naționalului clujean, cum ar fi Amalia respiră adânc (regia Alina Nelega, 2014), unde Anca Hanu era o adorabilă pionieră fruntașă sau Singur printre mârlani (regia și coregrafia Andrea Gavriliu, după texte de Florin Bican, 2019), secvențe comice construite pe un eșafodaj parodiat de cântece patriotice și sintagme ridicole, lozinci specifice în epocă. Calitățile vocale ale Ancăi Hanu au fost exploatate și în rolul de un comic grotesc al Chiriței, amintit deja. În actuala premieră a Naționalului clujean, talentata actriță adaugă la umorul subtil finețea unei sensibilități poetice rănite în lupta cu realitatea devastatoare. Dar nu realitatea obiectuală, fizică, ci aceea socială, întreținută cu brutalitatea pumnului în gură.
Adrian Țion, Observator teatral: Herta Müller & Ada Milea,
în Făclia, 23 aprilie 2024
Anca Hanu, actriță cu talent poliedric, cu voce de neignorat, ce glisează între sensibilitate și parodic/ludic (când textul o cere). Ea deține forța candorii, care îi păstrează demnitatea. Spectacolele Adei Milea nu au cum să strălucească fără Anca: versatilitate, vitalitate, aplomb, virtuozitate. Spectacolul e absolut necesar: a nu uita spaima oribilă. Știm bine: cine uită trecutul, riscă să-l retrăiască.
Alexandru Jurcan, O triadă insolită: Herta, Ada, Anca,
Tribuna, nr 252, 1-15 iunie 2024
Așadar, spectacolul Cântece de speriat frica îi oferă spectatorului imaginea faptului că în viață poți să greșești, să cazi, dar că în final frica se sperie de caractere puternice și de priceperea cu care echipa spectacolului a menținut vie atenția tuturor pe parcursul unei ore intense de conștientizare a realității din jurul nostru.
Anca Șugar, O dușcă de conștientizare în cinstea curajului,
Tribuna, nr. 520, 1-15 mai 2024
Înainte de a fi convertite poetic, textele Hertei Müller au fost citite și înțelese de Ada Milea pe o treaptă realistă: una extrem de importantă în fixarea cadrului existențial, pentru două-trei generații, dincoace de Cortina de Fier. Lagărul, Partidul, Securitatea, Supravegherea, Delațiunea șcl. nu au fost metafore literare ori simboluri artistice, ci realități istorice în care s-a trăit peste patru decenii, un anumit model (oferit ca singurul) de societate, un anume tip (impus drept unicul) de viață cotidiană. Înainte de a face artă cu ele, și Herta Muller, și Ada Milea le-au de-literaturizat și de-ficționalizat. Cele două artiste parcă ne spun împreună: aveți grijă, aici nu e o distopie literară precum 1984 a lui Orwell. Aici este chiar viața părinților și bunicilor voștri, în patru decenii de dictatură comunistă. Iată de ce era atât de importantă, în economia și în substanța spectacolului-concert, această "treaptă" realistă, înainte de conversiunea poetică a unor secvențe și de generalizarea simbolică a altora.
Daniel Cristea-Enache, 40 de ani de comunism / oră - Cântece de speriat frica la Întâlnirile internaționale de la Cluj, 2024,
LiterNet.ro
Cu candoare, duioșie, naivitatea ochiului de copil uneori, aflăm despre cuvintele decupate ce reprezentă amintiri, iubiri, priviri, despre vinovăția zăpezii, despre batiste ca semn de ocrotire și iubire, despre moartea care nu se poate materializa în orașul asfaltat. Cu o scenografie minimalistă, realizată inspirat de Alexandra Mureșan, și spectaculoase utilizări ale luminii (Mădălina Mânzat), spectacolul-concert, colaj biografic, înduioșează și răscolește.
Tamara Constantinescu, Ajutorul poate veni de la celălalt! Jurnal de festival (1) - Întâlnirile Internaționale de la Cluj, 2024,
LiterNet.ro
Pe străzile memoriei, cum spune unul dintre song-uri, poți să te întâlnești cu oameni dragi - cum ar fi mama, sau o prietenă care te-a îmbrățișat la plecarea în exil - dar și personaje periculoase, amenințătoare - securistul care te-a presat fără succes să devii colaboratoare - însă totul se transformă spectaculos în acest plan secund al amintirii. Acolo se alcătuiesc propriile colaje, așa cum scriitoarea a făcut decupând litere și transformându-le în poeme, acolo se caută salvarea, eliberarea de praful toxic al trecutului. Modelul colajului de imagini, cuvinte, lumini, dar mai ales sunete e preluat de Ada Milea (în scenografia empatică a Alexandrei Mureșan), pentru a țese învelișul din care amintirile, semnificative pentru întregi generații, apar mai puternice, cântate de minunata Anca Hanu (alter-ego-ul scriitoarei). Actrița este acompaniată de colegii ei de scenă extrem de înzestrați muzical, Radu Dogaru, Cristian Rigman, Mihnea Blidariu, dar și de cei care întrupează personajele din amintire: mama (Adriana Băilescu), securistul (Miron Maxim), prietena (Mădălina Mânzat). Versurile song-urilor sunt o creație originală a Adei Milea, care a distilat inspirat opera Hertei Müler, a trecut-o prin filtrul personal și i-a dat apoi din nou drumul în lume, sub formă de spectacol, pentru a ne ajuta pe noi toți să „speriem frica".
Cristina Modreanu, Întâlnirile internaționale de la Cluj 2024: Cum să tratăm anxietățile contemporane prin teatru, Scena.ro
