Arhiva de cronici

 Arhivă de afişe

Galerie foto

Galerie video

NU MAI ȚINE LINIA OCUPATĂ
de Alexandra Felseghi
regia: Adina Lazăr
Data premierei: sâmbătă, 18 decembrie 2021

Ochii se ciulesc la auzul primelor replici, urechile încordate nu mai percep altceva decât vorbele tăioase de pe scenă. Se instalează, în Sala Mare a Naționalui clujean, un dramatism sticlos, dens, unul care te îngheață și te lipește de scaun, care te face să respiri cu grijă, ca nu cumva sunetul respirației tale să altereze puritatea dramei care vine, curată, dinspre scenă. (...)„Nu mai ține linia ocupată" e un spectacol care merită aplaudat la patru mâini, dar fără zâmbete pe buze. După încheierea aplauzelor, ar trebui ținut un lung moment de reculegere. „Nu mai ține" rămâne scris pe butoaiele peste care se coboară cortina, o cortină care delimitează un monument teatral in memoriam victimelor nerăzbunate de instituțiile unei societăți abrutizate.

 

Florin Moldovan, Piesa anului la Teatrul Național Cluj! „Nu mai ține linia ocupată", un carusel dramatic ce te lipește cu sufletul de scaun, în Ziar de Cluj, 22 dec.2021
 


 

De când revoltele și dezbaterile noastre - câte mai sunt - s-au mutat pe Facebook și se consumă acolo, inutil, nu mai speram să găsesc o temă socială majoră pentru societatea românească pe scena unui teatru național. Mă resemnasem să accept că găsesc acest tip de subiect, esențial de dezbătut cu un public cât mai larg, numai în teatrele mici, independente, unde conștiința critică a teatrului este chiar vectorul de motivare a echipelor de lucru. Din fericire, cea mai nouă premieră de la Teatrul Național din Cluj e un semnal fericit că subiectele sociale care ard în România de azi și echipele de creatori care cred în capacitatea teatrului de a le dezbate critic au ajuns în sfârșit să urce și pe cele mai mari scene care sunt mai aproape de "agora" publică. (...) Spectacolul de pe scena Naționalului clujean, realizat de o echipă majoritar feminină, deschide o dezbatere mai mult decât necesară : cum se explică oare, la mai bine de 30 de ani după căderea zidului Berlinului, după două decenii în secolul 21, când în lume au trecut déjà valuri de feminism care au avansat interesele femeilor - chiar dacă nu s-a ajuns încă la o adevărată echitate în ceea ce le privește - faptul că societatea românească a rămas în stadiul primitiv al tratării femeilor ca pe cetățeni de rangul al doilea ? (...) Spectacolul Nu ține linia ocupată ! vorbește (...) despre fiecare dintre femeile traficate în parcările de pe margina drumului sau trimise în același scop peste granițe, ci și despre disoluția și inutilitatea unui stat ai cărui "stâlpi de rezistență", autoritățile, sunt nulificate de incompetență și corupție.

        Nu ne rămâne decât să sperăm că exemplul Teatrului Național din Cluj va fi preluat și de alte teatre publice care vor avea curajul de a aduce pe scenele lor subiecte similare, adresându-se unor noi categorii de spectatori interesați de ele. Și că dezbaterea publică, odată deschisă, va continua și, într-o bună zi, va produce și efecte concrete, readucând, pe cale de consecință, și teatrul în centrul realităților sociale de care, cel puțin prin instituțiile sale publice, s-a îndepărtat prea mult timp.

 

Cristina Modreanu, De ce nu ne credeți? O cruciadă teatrală de sex feminin

pe scena Naționalului clujean, în Scena.ro, 23 decembrie 2021

 



Ceea ce e înfricoșător, extrem de puternic emoțional, în spectacol e această impresie puternică a vieții din care legea și autoritatea lipsesc ori sînt accidentale și impotente (adolescenta Andreea, al cărei amestec de inocență-naivitate și accelerată maturizare prin sexualizare e excelent redat de Diana Buluga, sfîrșește înapoi în mîinile interlopilor traficanți de carne vie).
 

Chiar și familia ca factor de protecție și siguranță funcționează, de fapt aleatoriu - iubirea și dedicarea părinților Berbeceanu e contrabalansată de abandonul mamei Andreei (Elena Ivanca), care se simte în competiție sexuală cu propria fiică. Și chiar și cînd familia e protectivă și dedicată, asta tot nu ajută în fața accidentalului (una dintre cele mai dureroase scene e cea în care mama îi reproșează tatălui Berbeceanu că nu și-a dus cu mașina fiica, pentru că băuse o bere). Lumea - care e țara noastră - din Nu mai ține linia ocupată! e una în care soarta oamenilor (a tinerelor femei) e hotărîtă de noroc sau ghinion, în care principalele funcții și atribute ale Statului, cea executivă și cea judecătorească, menținerea cadrului juridic și monopolul asupra construcției sociale, nu mai există decît pe hîrtie.
 

Această ramă generală, în care abuzul la adresa femeilor nu e o chestiune de educație, de cultură socială, de mentalitate, iar lipsa de reacție în fața lui ori impunitatea nu ține strict de o gîndire conservatoare cu care avem a ne lupta în numele civilizației și progresului, e ceea ce distinge spectacolul de la Cluj de toate celelalte abordări (tot mai numeroase în ultimii ani) pe acest subiect. Asta, dincolo de faptul că este unul dintre cele mai reușite transferuri pe o scenă italiană de teatru public ale teatralității codificate pe scena independentă (unde s-au format și Alexandra Felseghi, și Adina Lazăr) - realismul de extracție documentară, care schimbă minimalismul scenografic pe multiplicarea în straturi a spațiului de joc. 

Dintre producțiile de scenă teatrală ale anului trecut pe care le-am văzut - nu am văzut atît de multe, însă -, Nu mai ține linia ocupată! e cel care se conectează cel mai mult cu preocupările sociale ale momentului (care nu se reduc, în ciuda aparențelor, la pandemie).

 

Iulia Popovici, Nu mai țineți linia ocupată - nici măcar cu teatrul,

în Observator Cultural nr.1092, 11 ianuarie 2022


ȘASE PERSONAJE ÎN CĂUTAREA UNUI AUTOR
de Luigi Pirandello
regia: Tudor Lucanu
Data premierei: 5 iunie 2021

Cred că ne este de-a dreptul imposibil să percepem impactul premierei cu Şase personaje în căutarea unui autor, acum exact o sută de ani, atâta vreme cât schimbările succesive în reprezentările teatrale au lărgit enorm orizontul dramatic. Suntem, după înscrisul unei lucrări a artistului Valentin Boiangiu, în post-fabulaţionism, deja, şi, cumva, ca pe o spirală, e căutat din nou caracterul. Masca revine, cochetează cu avatarul. Implacabila lege a artei, de a cere o continuă înaintare, tot mai insaţiabilă, în ciuda riscului ca publicul să piardă cadenţa, face ca punerea în scenă a acestei piese, azi, să impună un plus de imaginaţie. Abordarea lui Tudor Lucanu îmi pare a fi atentă la publicul larg, tocmai în ideea de a-l aduce mai aproape de arta tot mai nerăbdătoare, oferindu-i posibilitatea unei recuperări a unui decalaj, pentru ca mai apoi să propună un exerciţiu ca un pas înainte.Cred că ne este de-a dreptul imposibil să percepem impactul premierei cu Şase personaje în căutarea unui autor, acum exact o sută de ani, atâta vreme cât schimbările succesive în reprezentările teatrale au lărgit enorm orizontul dramatic. Suntem, după înscrisul unei lucrări a artistului Valentin Boiangiu, în post-fabulaţionism, deja, şi, cumva, ca pe o spirală, e căutat din nou caracterul. Masca revine, cochetează cu avatarul. Implacabila lege a artei, de a cere o continuă înaintare, tot mai insaţiabilă, în ciuda riscului ca publicul să piardă cadenţa, face ca punerea în scenă a acestei piese, azi, să impună un plus de imaginaţie. Abordarea lui Tudor Lucanu îmi pare a fi atentă la publicul larg, tocmai în ideea de a-l aduce mai aproape de arta tot mai nerăbdătoare, oferindu-i posibilitatea unei recuperări a unui decalaj, pentru ca mai apoi să propună un exerciţiu ca un pas înainte.
 
Marius Dobrin, L'Auteur c'est moi - Şase personaje în căutarea unui autor, Agenda LiterNet, august 2021
 

 
Montarea Teatrului Naţional "Lucian Blaga" din Cluj, semnată de regizorul Tudor Lucanu, care concepe inspirat şi decorul, se remarcă tocmai prin simplitatea abordării, prin fidelitatea faţă de conceptele pirandelliene, ale problematicii condiţiei umane, expuse de autor. Începutul urmează cu rigurozitate didascaliile, spectatorului fiindu-i nuanţat indusă iluzia unei repetiţii, a unui spectacol nefinalizat. [...] Accentuând efectul de "teatru în teatru" şi totodată aparenţa unei repetiţii reale, interpreţii care îi figurează pe actorii trupei recurg la numele lor real. Paradoxal, apariţia neobişnuită a celor şase personaje, în plină repetiţie, mai reale şi mai consistente chiar decât actorii adevăraţi, devine stranie tocmai prin concreteţea, prin simplitatea prezenţei lor. Prin notele dominante - durerea, remuşcarea, răzbunarea, dezgustul - personajele îşi devoalează secretele dramatice ale existenţei lor. Urmele trecutului le aşază mai degrabă în categoria personajelor inumane, dar Pirandello nu le judecă, dimpotrivă, le permite disculparea în faţa auditoriului, printr-o abordare demonstrativă, aproape filozofică a propriilor greşeli, izvorâte, susţin ei, din cele mai bune intenţii. Iar dacă dramaturgul nu îi acuză, nu o va face nici spectacolul, pentru că Tudor Lucanu orchestrează interpretările tuturor spre esenţa adevărului pirandellian dezvăluit.
 


CHIRITZA ÎN CARANTINĂ
după Matei Millo
spectacol-concert de: Ada Milea
Data premierei: duminică, 18 aprilie 2021

Ada Milea, împreună cu echipa, a realizat şi de această dată un spectacol agreabil, cu partituri muzicale ofertante, cu umor şi bună dispoziţie, în care se ironizează lumea Chiriţelor de orice fel, dar mai ales se face haz de necaz de "contextul pandemic actual".
Tamara Constantinescu, O carantină... de neratat! - „Chirița în carantină”,
liternet.ro, mai 2021

Comicul rafinat, fibra spontană, capacitatea nativă de a improviza, o simplitate elaborată în caleidoscoape de dramaturgie versificat-muzicalizată fertilizează râsul cu rost și cu sens. (...)Se pricepe ca nimeni alta la cântece înseriate în scenarii de întâmplări și întorsături abile, în structuri de momente care, ca ansamblu, generează un epic coerent. Multe ajung rapid hituri, rămân pe timpanul și în mintea publicului doritor de relaxare elevată. (...) În cheia ludic-zveltă a stilisticii Adei Milea, cântecele curg într-o succesiune de numere înșirate logic în estetica propunerii. Versificația e suplă, mustește de zeflemeaua prietenoasă („să lăsăm trecutul să treacă", „să trăim într-o apropiere îndepărtată", „o iubește până o jefuiește", „mafioții nu-ș așa cruzi ca roboții", „carantină de calitate" etc.), căci rostul comediei e să caricaturizeze spre a îndrepta defectele. Iar când  persiflarea e cordială și vine în cascade de surprize livrate coerent și jucăuș, eficiența ideilor îmbinate în joc sporește. Poantele rimate, varietatea sonoră, ritmurile diverse, izul multicultural, accelerarea melodioasă și virajele neașteptate de tempo sunt delicioase. (...) Trupa de la Cluj e grozavă, include actori de toate leaturile, cu potențial, cu deschidere și performanțe certe. Aici își revelează în special însușirile muzicale și coregrafice, dar descoperi, de pildă, că Sânziana Tarța are și talent de grafician, semnând  afișul. Ingeniozitatea colectivă umple scena de spontaneitate și energie. 

Oltița Cîntec, Când Chiritza vrea să evite izolarea,

în Observator Cultural, 13 mai 2021