(...) Scenaristele firoscoase fac trimitere la o metaforă literară: gândacul din nuvela lui Kafka,
Metamorfoza. Ei da, cu asta dau ele peste nas cârcotașilor. Shakespeare nu are nimic cu comunismul, dar nici cu Kafka. Spectacolul primește altă dimensiune. Se lățește sardonic spre colajul eseistic tratat ca parodie generalizată. Replicile sunt hazoase, se râde mult, se aplaudă. Adrian Cucu atinge miezul problemei în monologul lui final. De ce venim la teatru? Nu ca să ne amuzăm? Înscenarea/proiectul femeilor care au păstrat titlul shakespearian jubilează, după ce au rindeluit textul după propriile lor pofte. Suntem deasupra! strigă ele victorioase. Și uite așa se prepară succesul de public.
(...) Întreaga acțiune este plasată în perioada comunistă, când căsătoria se petrece la fel de rapid ca un match pe Tinder, după cum se sugerează într-o replică, iar în universul adaptat vremurilor își fac loc o serie de referințe culturale mai actuale, de la postul de radio Europa Liberă, la setul de DJ pe care se pune muzică electronică, dar și zodiile (...) totul este, de fapt, un exercițiu referitor la reprezentarea și tratarea femeii în societate. Actrițele corectează funcțiile la feminin: e „dramaturgă”, nu „dramaturg”; tot ele afirmă că îmblânzirea este, de fapt, „îndobitocirea” femeii care se supune bărbatului. Dar și data premierei – 8 martie – este un indiciu pentru mesajul feminist care se conturează pe parcurs.
(...) Spectacolul se naște printre noi (sau se desfășoară printre noi, calculat funcțional să ne prindă, să ne angreneze în mașinăria lui). Există, așadar, ceva din gama lucrurilor pe care britanicii le-ar numi hooks. (...) suntem prinși într-o simulație Pirandelliană tridimensională. Îmi place ritmul ales, îmi taie atenția în cel mai bun sens și o ascute. Totul e ca o praștie care te contorsionează în scaun să bâjbâi acțiune prin lojă, pe culoar, pe alte scaune, printre oamenii din public, printre tine. Și e tare că e făcut literalmente, nu doar schițat, ba mai mult e tare că s-a dozat totul fenomenal cât să țină cât mai mult de noua adrenalină și să-i poată fi sevă. (...) Avem așadar o structură cocon, cu exterior de teatru contemporan (à la meta-Leta), cu un algoritm simplu dar greu ca execuție (și admirabil ca efort) și taskul algoritmului, de a face ordine în haos. (...) e un demers frumos, bun, funcțional, am fost acolo cu sala, am fost sala, sala a fost spectacolul (la propriu, pe unele părți). (...) e o ambiție uriașă aici (și reușită), e un mastodont textual cu o structură de geniu, pe care poate timpul, poate cronici ca asta, poate cronici mai bune, poate oameni o să îl șlefuiască.
Realitatea năvălește pe scenă... regizor, sufleur, regizor tehnic, plasatoarea, instaurând personaje în „căutarea" unui mereu alt regizor. E bună prima variantă, cu sugestii mirobolante? Bine zice cineva „dați jos comunismul de pe Shakespeare!". Nici chiar așa, nu totul se pretează la orice, însă nici o interpretare facilă, schematică, rezumativă, nu aduce folos. Care variantă convine? Dezbaterea rămâne deschisă, îmblânzirea crește exponențial în multe sensuri, categorii, iar parodia naște o „explozie de idei" (bine crede Leta Popescu). (...) Un spectacol captivant, provocator, revigorator.
Alexandru Jurcan, „Dați jos comunismul de pe Shakespeare!",
în revista Tribuna, nr. 494, 1-15 apr.2023
