regia tehnică: Vlad Negrea, Ioan Negrea
lumini: Jenel Moldovan, Alexandru Corpodean
sonorizare: Adrian Lăcătuș
sufleor: Alina Forna
În Minunata lume nouă a domnului Harpagon de Michele Santeramo, faimosul personaj din Avarul lui Molière se emancipează de sub tirania primului său autor și își croiește un nou destin printre noi, spectatorii, pe care ne ia drept complici și confidenți. După trauma de a-i fi fost furat cufărul cu bani spre sfârșitul comediei care l-a consacrat în urmă cu trei secole, acesta își reconsideră modelul de afaceri, devenind, dintr-un cămătar meschin, un capitalist rapace.
În montarea lui Roberto Bacci, Harpagon (Radu Lărgeanu) își permite tot soiul de plăceri și excese, deoarece, pretinde el, este un om pe de-a întregul schimbat. Talentul și plăcerea de a strânge sume fabuloase fac ca banii să devină mai degrabă un premiu de perspicacitate decât un scop în sine. Personajul nu se limitează totuși să încheie tranzacții, ci antrenează publicul într-un joc de-a moralitatea, pe care o chestionează, o duce în derizoriu și o întoarce pe dos. În jongleriile lui retorice, limitele dintre bine și rău se reduc la o chestiune de perspectivă, deși sofisticarea aceasta nu este decât o spoială pentru realități monstruoase. Într-o zi însă, Marianna (Diana Buluga), tânăra pe care a cumpărat-o de mică, crescând-o pentru rolurile de servitoare, de asistentă, de companioană sau chiar de soție, se dovedește a fi un potențial donator de inimă, cu un preț ajustat la disperarea cumpărătorilor. Pus în fața unei asemenea dileme (i)morale, prioritățile lui Harpagon intră într-un conflict pe care nu-l poate rezolva fără ajutorul nostru.
„Fantasma lui Harpagon, personajul imaginat de Molière, este încă printre noi, după 300 de ani. Susține că a devenit bun. De data aceasta face afaceri cu copii pentru a se îmbogăți. Îl întâlnim la el acasă, pe o scenă pe care nu a abandonat-o niciodată, stăpân al unei noi lumi în care nevoia de a vinde și cumpăra copii, sau chiar o inimă, îl îmbogățește. Dar cât valorează, de fapt, astăzi, viața unei ființe umane? Vorbind despre copii, Harpagon îi interoghează pe adulți despre alegeri, despre responsabilitate, despre nevoia de a continua să plăsmuiască vieți.”
Spectacolul interactiv se adresează mereu spectatorilor, iar interacțiunea sporește când umorul, când gravitatea unor fapte. Un spectacol imersiv, care interoghează spectatorii despre responsabilități și alegeri cruciale. [...] Radu Lărgeanu (Harpagon) marchează un rol ofertant, într-o construcție rafinată, sub un ludic marcant, cu inflexiuni caricaturale.
Ultima premieră a stagiunii 2024-2025 de la Teatrul Național Cluj-Napoca, Minunata lume nouă a domnului Harpagon, suprapune o poveste binecunoscută peste un context contemporan, adresând întrebări dificile. Regizorul italian Roberto Bacci s-a reîntors la Cluj pentru a pune în scenă piesa lui Michele Santeramo, iar rezultatul ne privește pe toți. Dilemele morale dezbătute în cadrul ei sunt ale noastre, ale tuturor. Din acest motiv publicul devine un personaj colectiv, responsabil pentru pasivitatea generală a mulțimii în fața nenorocirilor.
Mizând pe un comic amar, strecurat cu parcimonie și sfiiciune în Minunata lume nouă a domnului Harpagon, regizorul Roberto Bacci deschide problematica piesei spre dezbatere. O dezbatere cu public despre "realități monstruoase" ale actualității, cu dese provocări și interacțiuni. O dezbatere ce-ți pune un nod în gât pe măsură ce descoperi dimensiunile acestei agresiuni inumane asupra umanului. Luminile din sală rămân aprinse pe toată durata reprezentației. Ca și avertizările din conștiințele spectatorilor.
Interviu cu autorul Michele Santeramo - realizat de Anca Șugar
Anca Șugar: Cum justificați transformarea lui Harpagon dintr-un avar clasic într-un traficant de copii? Este aceasta o critică la adresa capitalismului modern sau o explorare a moralității umane în condiții extreme?
Michele Santeramo: Fantasmele mele, serie de personaje inspirate din mari clasici, nu își neagă originile, ci arată că acestea s-au schimbat odată cu evoluția societății. În acest caz, Harpagon nu își neagă lăcomia, ci pur și simplu a înțeles că „cutia" sa plină cu bani, cea pe care o găsește la sfârșitul ultimului act din „Avarul" lui Moliere, este peste tot în lumea noastră, în fiecare viață umană care poate fi schimbată. Harpagon știe foarte bine că de la ființa umană te poți aștepta la orice, atunci când se află în condiții extreme. Nu are iluzii în această privință. Pe de altă parte, perspectiva lui nu se dorește a fi o critică a capitalismului modern, ci mai degrabă o invitație la conștientizare: protejăm doar ceea ce este prețios. Dacă copiii ar fi considerați prețioși, poate că nu ar fi uciși cu atâta ușurință.
A. Ș.: Personajul Mariannei este atât victimă, cât și complice. Credeți că astfel de conflicte interioare reflectă realitatea victimelor traficului de ființe umane sau le reduc la simpli pioni într-o poveste mai mare?
M. S.: Marianna spune despre ea însăși că este obișnuită să fie lipsită de valoare. Recunoștința ei față de Harpagon vine din această conștientizare: eram lipsită de valoare, tu ai văzut un talent în mine și l-ai valorificat. Am ascultat mărturia unei persoane care mi-a povestit ce a trebuit să îndure în timpul călătoriei sale pentru a debarca în Occident. Aceasta a devenit povestea Mariannei. O poveste adevărată, care s-a întâmplat unei persoane reale. Teribilă și cotidiană. Harpagon este bun cu ea, poate că este singura persoană care i-a arătat bunătate în întreaga viață, de aici vine recunoștința ei față de el.
A. Ș.: Spectacolul sfârșește fără o concluzie clară: Harpagon evită să ia o decizie. Este aceasta o alegere artistică pentru a sublinia lipsa de soluții în fața răului sistemic, sau pur și simplu refuză să ia o poziție?
M. S.:Acest Harpagon este convins că împrejurările sunt mai categorice decât deciziile care pot fi luate. Din acest motiv nu judecă pe nimeni, pentru că știe că victimele împrejurărilor sunt nejudecabile. Pus în fața alegerii teribile pe care trebuie să o facă, în cele din urmă, refuză să aleagă deoarece crede că lucrurile, cele mai atroce și dificile, se întâmplă de la sine. Copacul nu decide să crească, ci pur și simplu crește, asta spune el pentru a se justifica. Este credința lui, nu a mea. Când am descoperit-o, scriind, nu m-am putut abține să nu o consemnez ca punct de vedere al său.
A. Ș.:Piesa parodiează „Avarul" lui Molière, dar o face într-o lume unde copiii sunt literalmente vânduți. Cum ați procedat ca să nu trivializați tragedia reală a traficului de persoane prin exagerarea satirică?
M. S.:Personajul Harpagon, exagerat, cinic, convins că lucrează pentru binele umanității, este cel care permite textului un salt în grotesc, în provocator. Pe scenă, însă, vom vedea mai ales părinți aspiranți care cumpără copii, pentru a-și salva propria viață și pe cea a copiilor. Astfel se deschide o altă temă: cea a paternității cu orice preț. Harpagon știe că are de-a face cu oameni care au nevoie să se simtă ca tați și mame pentru a-și umple viața. Cruzimea cumpărării unei ființe umane poate izvorî și din sentimente pure și frumoase. Toată lumea de aici face ceva din iubire. Dar nu este de la sine înțeles că un act de iubire provoacă doar iubire, așa cum nu este sigur că o acțiune care pare rea, cum ar fi cumpărarea unui copil, derivă în mod obligatoriu din rău.
A. Ș.:Publicul este pus în postura de martor pasiv la crimele lui Harpagon. Îi învinuiți pe spectatori pentru complacerea lor, sau aceasta este o oglindă a modului în care societatea noastră tratează exploatarea?
M. S.:În Fantasme, spectatorii sunt parte activă a spectacolului. Sunt martori recunoscuți de personajele de pe scenă, sunt implicați în luarea deciziilor, li se vorbește direct. Nu cred că sunt vinovați, au opinii pe care acest spectacol încearcă să le scoată la lumină. Harpagon vrea să înceapă o discuție: nu are răspunsuri despre ce este bine sau rău, dar vrea să ridice întrebarea. Mii de copii dispar în fiecare an. Ce se întâmplă cu ei? Putem vorbi despre asta? Las aici o întrebare la care chiar nu știu încă răspunsul: cumpărarea unui copil destinat foametei, sărăciei, vieții în război, este cu siguranță ilegală, dar, mă întreb: este într-adevăr o crimă? Harpagon nu oferă răspunsuri, dar ne pune fiecăruia dintre noi această întrebare. Și alte întrebări, până la extrema: ce ai fi dispus să faci pentru a-ți salva propriul copil? Aceste întrebări își propun să pună spectatorul într-o condiție activă: fiecare va răspunde pentru sine, dar cel puțin își va fi pus întrebarea.
Interviu realizat de către Anca Șugar cu regizorul Roberto Bacci
Anca Șugar: Domnule Bacci, cum ați abordat regia acestei adaptări radicale a unui clasic molieresc într-un context atât de contemporan și brutal, în care traficul de copii devine metafora supremă a avariției?
Roberto Bacci: Am discutat un timp îndelungat cu Michele Santeramo despre acest text. Este un proces normal pentru noi, care durează de obicei multe luni, în care căutăm, dezvoltăm diferite teme, ajustăm sau încercă diferite finaluri. Acest lucru îmi oferă timp să reflectez îndelung asupra sensurilor textului, asupra relevanței lor pentru lumea în care trăim. Nu ne-am propus să vorbim neapărat despre avariția lumii, cât despre pierderea valorii vieții. După acest lung proces, sunt gata pun în scenă textul cunoscând aspectele sale cele mai ascunse. În felul acesta, mă pot gândi îndelung și la rolurile care urmează să fie atribuite și, prin urmare, la actori, ca și cum i-aș simți deja jucându-și rolurile în interiorul meu.
Apoi, parte din această introspecție se transformă și las ca multe lucruri să se schimbe în timpul repetițiilor, urmărind mai ales ceea ce actorii sunt capabili să simtă și să propună. Ei sunt cei care mă ghidează în mare parte în crearea spectacolului, în timp ce eu pot sugera, improviza sau dezvolta pornind de la ceea ce se naște în repetiții. Dacă aș avea planul de lucru întru totul pregătit, aș obține de la spectacol ceva ce cunosc deja și atunci nu ar merita să-l pun în scenă.
A. Ș.: Piesa implică spectatorul într-un mod direct, transformându-l într-un martor tăcut și vinovat; cum ați construit această relație tensionată între scenă și sală?
R. B.: Sub privirea actorilor și cu luminile aprinse în sală, publicul nu se mai simte protejat de întuneric, ci devine, ca să spunem așa, implicat și încurajat să-și dea propria părere personală asupra alegerilor pe care Harpagon le va face. Prin urmare, dialogul cu spectatorul este privilegiat, pe lângă cel dintre personaje, care are loc pe scenă. Sunt întrebări care ne privesc pe toți și care nu rămân suspendate în aer sau care aparțin doar simplei narațiuni teatrale, ci sunt întrebări care îl cheamă pe fiecare să răspundă și să-și asume responsabilitatea morală pentru o alegere.
A. Ș.: Cum ați lucrat cu actorii pentru a păstra echilibrul fragil dintre grotesc și uman, mai ales în scenele în care Harpagon justifică rațional ceea ce este, în esență, o crimă morală?
R. B.: Înainte de a-l defini pe Harpagon drept un criminal moral, subiectul și alegerile sale ar trebui analizate temeinic. Există aspectul criminal al vânzării de copii pentru bani, dar ar fi necesar să evaluăm și ce înseamnă o societate în care fiecare viață, fiecare existență poate fi evaluată în bani. Nu doar cea a copiilor, ci și a noastră, de zi cu zi. Îmi apar, spre exemplu, o mulțime de oferte pe internet pentru lucruri de care am nevoie și despre care numai eu știam. Nu este oare acesta un mod de a mă cumpăra și apoi de a mă vinde? La fel se întâmplă și cu copiii care, fără să-și dea seama, sunt puși pe piață de războaie sau catastrofe care îi lasă singuri pe lume? Astăzi, fiecare viață este evaluată în bani.
A. Ș.: Marianna este un personaj-cheie, simbol al inocenței pervertite; ce ați dorit să comunicați publicului prin evoluția ei de la victimă la „soluție" într-o economie a cruzimii?
R. B.: Marianna își găsește propria soluție punându-se la dispoziție pentru a crește și mai mult comerțul lui Harpagon, inovându-l cu noi strategii. Într-un anumit sens, nu există altă scăpare decât colaborarea, pentru a se salva.
A. Ș.:Ați simțit nevoia să temperați în vreun fel brutalitatea textului sau, dimpotrivă, ați decis să o amplificați în montare pentru a șoca și provoca publicul?
R. B.: Textul odată pus în scenă dezvăluie surprize în sine, așa cum se întâmplă întotdeauna. În construirea personajului lui Harpagon, lucrând cu actorul Radu Lărgeanu, am descoperit o venă comică foarte utilă pentru ascunderea adevăratei naturi tragice a personajului. Acest lucru permite spectatorului să accepte povestea mai bine și, în același timp, să descopere, la final, natura tragică și întrebările care se ascund în text. Întrebări adresate în special părinților de astăzi: ce valoare capătă sintagma „fiul meu" și ce se ascunde în spatele acestei declarații de posesiune, dincolo de o evidentă declarație de afecțiune?
A. Ș.: Într-o lume marcată de război, crize de refugiați și decalaje sociale uriașe, ce rol mai are teatrul? Poate o astfel de piesă schimba percepții sau chiar comportamente?
R. B.: Teatrul de reprezentare a poveștilor edificatoare sau dramatice, cred, și-a pierdut o mare parte din funcția sa istorică. Încercarea mea și cea a lui Michele Santeramo este de a deconstrui mașinăria spectacolului cât mai mult posibil și de a reveni la o relație tensionată și interogativă cu spectatorul, cu individul social. Din acest motiv, întrebările pe care le ridică spectacolele noastre sunt îndreptate mai presus de toate către noi înșine, către cine am devenit. Acesta a fost cazul spectacolului „Il Nullafacente" și acesta este și cazul lui „Harpagon". În plus, în universul lui Michele există tema fantasmelor care provin din trecutul culturii teatrale, la fel ca Harpagon de Molière. După 300 de ani, vine la noi un avar care s-a actualizat fără a pierde viciul lăcomiei, dar s-a deghizat într-un filantrop care face bine lumii pentru a exista și astăzi, chiar dacă este o fantasmă.
A. Ș.: Procesul de casting pentru un astfel de text este, cu siguranță, o provocare majoră - ce calități ați căutat la actori pentru a putea susține intensitatea morală și emoțională a unui astfel de spectacol?
R. B.: Distribuția a fost facilitată de actori pe care îi cunosc de mulți ani, cu care am lucrat deja și pe care îi prețuiesc și îndrăgesc mult. Cu acești actori, orice întreprindere este posibilă pentru că au instrumente complexe și pot face față oricărei provocări.
A. Ș.: Cum ați vedea acest spectacol montat într-un spațiu „civil", de exemplu o sală de așteptare, o gară, un aeroport, pe stradă, într-un loc în care spectatorul să nu se simtă protejat de convenția că se află într-un teatru?
R. B.: Este adevărat, este dificil să faci acest tip de spectacol într-un teatru unde spectatorul este protejat de „al patrulea perete" și rămâne închis în anonimatul său. Tocmai din acest motiv am cerut să fie lumină în sală, astfel încât, adesea, ochii actorilor să îi poată privi direct pe cei ai spectatorilor.
