regia tehnică: Doru Bodrea
lumini: Mădălina Mânzat, Andrei Mitran
sonorizare: Vasile Crăciun
Universul prozei autobiografice a lui Max Blecher s-a format sub presiunea certitudinii unei morți premature, în urma exploziei originare declanșate de un diagnostic implacabil. În scrierile acestuia, boala se manifestă ca un atac interior asupra sinelui și intermediază percepția pe care naratorul o are asupra lumii sau a experiențelor cotidiene. Simțul propriei identități este astfel suspendat într-o realitate difuză, în permanentă deconstrucție. Prin spectacolul Întâmplări în irealitatea imediată, o dramatizare a primului roman semnat de Blecher, regizorul Tudor Lucanu explorează vizual și performativ lupta cu instabilitatea conștiinței și a memoriei, pe care protagonistul încearcă să le cuprindă într-un tablou static, fiind însă condamnat la o eternă și coșmarescă reconfigurare. La o primă vedere conturând un spațiu al liniștii interioare, decorul acestei vieți în descompunere se transformă apoi într-o extensie materială a zbuciumului constant. Oamenii care populează istoria intimă a personajului se insinuează, spectrali, în realitatea sa imprecisă, accentuând stupoarea pe care bărbatul o trăiește ca într-un nesfârșit vis lucid. Astfel, jonglând cu imagini și teme suprarealiste, regizorul transcrie în limbaj dramatic experiența intens poetică a pierderii sinelui.
„Pentru Întâmplări în irealitatea imediată mi-am propus un spectacol în registrul instalațiilor vivante, plecând de la tema principală a romanului lui Max Blecher, și anume Panopticumul. Trecerea prin evenimentele vieții este privită din perspectiva unei „nesfârșite contemplații a vitrinelor din panoramă”, în care statuile de ceară devin personaje captive într-o realitate atât de subjugată banalității, încât ea devine ireală.”
Pentru a savura în mod autentic creația lui Tudor Lucanu este necesară o destul de solidă educație suprarealistă, întrucât operațiile efectuate asupra textului original, deși relativ ușor de reperat pentru un cititor perspicace, obligă totuși la exerciții consistente de logică fantasmatică. Mutațiile nu sunt însă deloc aleatorii, ci contribuie la evidențierea anumitor scene primare cu pondere simbolică din roman.
Chiar și pentru cei nefamiliarizați cu opera sau viața lui Blecher, vizionarea spectacolului garantează o călătorie printr-un univers vizual puternic, atent definit, potențat de un un altul sonor cel puțin la fel de meticulos. Totul ține de intenție, începând cu poziționarea spectatorilor în micuța sală: nu se află doar în fața scenei, ci și pe laterale, încojurând protagonistul, închizându-l în lumea sa instabilă și accentuând sentimentul de claustrofobie deopotrivă pentru el și pentru public.
După această fixare în realitatea imediată, totul sare în irealitate onirică, delirantă. Mai mult chiar, jocul actorilor e pantomimic în proporție de 80%. Fantezii desprinse din mintea unui ins tânăr în criză de identitate care problematizează la interacțiunea cu lumea exterioară a ființelor și obiectelor din jurul său. Regizorul ne pune în față individul cu viața sa interioară. Atât și nimic mai mult. Lumea e un panopticum (amintit), o "roată a norocului" în care eroul debusolat alertează jocul cu figurile de ceară din colecția sa. Le incită să ia parte la experiența sa existențială. Joc halucinant, traumatic, oniric.
Un spectacol ambițios, glisând spre coșmaresc. Oniric, ilogic, suprarealist. De remarcat coordonarea întregii distribuții, anduranța de excepție a actorilor (Radu Dogaru, Cecilia Lucanu-Donat, Matei Rotaru, Cosmin Stănilă, Alexandra Tarce) în roluri ofertante și integrarea insolită a scenografiei în spectacol.
Max Blecher a venit pe lume în toamna anului 1909, în casa de la Botoșani a bunicilor materni. Conform biografei Doris Mironescu, data nașterii sale ar fi 17 septembrie (sau 30 în stil nou)[1], deși alte surse indică ziua de 8.[2] Viitorul scriitor avea să își petreacă toată copilăria și adolescența la Roman, pe atunci un oraș comercial relativ prosper, cu o importantă minoritate evreiască, în rândurile căreia tatăl său, Lazăr Blecher, ocupa o poziție importantă, fiind proprietarul unui magazin de sticlărie și ceramică. Ca unic fiu al familiei, urmat doar de fete, Max a avut parte de o copilărie fericită și stabilă, deloc reflectată astfel în proza sa cu accente autobiografice, scrisă mai târziu, deja sub influența unei boli chinuitoare.[3]
Mărturiile familiei și documentele vremii creionează imaginea unui elev eminent, speranță precoce și mândrie a comunității locale. Cititor pasionat, acesta și-a dovedit de foarte tânăr propensiunea către literatură, încercându-și mâna cu versuri și poezii adolescentine. Atât corespondența, cât și opera sa propriu-zisă trădează însă o profundă exasperare, adesea stupefiată, în fața abuliei și a suficienței provinciale, transferate ulterior într-o estetică a urâtului, pe deplin asumată de autor. Tocmai această experiență a vieții marginale din provincie l-a determinat pe Blecher ca, la vârsta de 19 ani, să plece ca medicinist la Paris (unele surse, neconfirmate prin documente, indică totuși Rouen ca oraș al studenției sale[4]). Acolo însă, după o foarte scurtă perioadă, s-au declanșat simptomele unei tuberculoze osoase, care avea să-i curme viața la nici 30 de ani și care ar putea explica, retrospectiv, durerile cronice pe care le îndurase o bună parte din adolescență.
Astfel, în 1928, pentru Blecher avea să înceapă un deceniu de agonie, petrecut în bună parte în sanatorii din Franța și Elveția. În orașul Berck-sur-mer, o mică stațiune pe malul Atlanticului, a locuit timp de trei ani, iar experiența lui de acolo stă la baza romanului Inimi cicatrizate. În această perioadă a debutat cu proze scurte în Bilete de papagal, publicația lui Tudor Arghezi. Tot atunci l-a cunoscut pe poetul de sorginte suprarealistă Pierre Minet, un coleg de generație și de suferință, cu o formă mai ușoară a aceleiași boli, care a avut o mare influență asupra destinului literar al lui Blecher. La începutul lui 1932, acesta din urmă a părăsit însă clinica din Berck pentru una situată în Alpii elvețieni, la Leysin, unde a rămas mai bine de un an, înainte de întoarcerea acasă, în 1933.
În România a urmat un an de tratament la Techirghiol, unde s-a împrietenit, printre alții, cu pictorița Lucia Dem. Bălăcescu. Tot atunci a început și idila autorului cu o tânără căsătorită, Maria Ghiolu, din al cărei roman cu iz memorialistic, Serenada zadarnică, publicat în anii '70, se desprinde un amplu portret al lui Blecher. De altfel, apropierea celor doi a durat până la moartea scriitorului, fiind evidențiată și în paginile Jurnalului lui Mihail Sebastian. Mai mult, o parte dintre poemele tânărului, reunite în volumul Corp transparent, precum și dedicația de pe prima pagină, sunt adresate acestei iubiri imposibile.
În ultima parte a vieții, scriitorul, chinuit de boală și țintuit la pat, a scris romanele Întâmplări în irealitatea imediată, Inimi cicatrizate și Vizuina luminată - ultimul, de fapt un jurnal de sanatoriu, fiind publicat postum. În Întâmplări în irealitatea imediată, inițierea sexuală și existențială a unui protagonist puber se decantează suprarealist într-un târg de provincie, în care elementele cotidiene, în banalitatea lor absolută, încremenesc și chiar suprimă simțul realității. Acesta este mai puțin un roman dedicat bolii și suferinței, deși prezența lor se impune ca un filtru deformant.
Max Blecher și-a petrecut ultimii ani într-o casă aflată la periferia orașului Roman și a murit la aproape 29 de ani, după un deceniu de chin, care l-a determinat pe Mihail Sebastian să noteze în jurnalul său: „Atroce suferinți. Totul devine absurd de inutil lângă o atât de mare durere."[5]
[1] Doris Mironescu, Viața lui M. Blecher. Împotriva biografiei, Editura Humanitas, București, 2018.
[2] De pildă Marieva Ionescu, „Un jucător «Până la ultimele jetoane», prefață la Inimi cicatrizate, Editura Humanitas, București, 2017.
