regia tehnică: Doru Bodrea
lumini: Alexandru Corpodean, Andrei Mitran
sonorizare: Vasile Crăciun
sufleor: Alina Forna
Comedia Mașiniștii, montată de Dragoș Pop în premieră națională, spune povestea unor profesioniști ai scenei, pe care însă publicul nu i-a zărit niciodată. Doi mașiniști (Sorin Misirianțu și Ovidiu Crișan), prinși în rutina precipitată de dinaintea unui spectacol, încep să se joace de-a teatrul, ajungând, pe scena fără public, să chiar facă teatru și, până la urmă, să își reevalueze în mod autentic existența, limitările și potențialul ratat. Și pentru ei, ca pentru toată lumea, arta intermediază acest proces necesar de autocunoaștere. Producția invită la o meditație pe tema raportului dintre teatru și realitate, într-un mod antrenant și plin de umor.
Sorin Misirianțu a creat un personaj atipic lui, aproape nu-l recunoști, un bine șarjat regizor arogant, total tipicar și lipsit de idei. Ovidiu Crișan, cunoscut mai ales în roluri „grele" de compoziție, ne suprinde plăcut cu o infinită paletă de nuanțe comice: grimase, slap-stick... La final ne dezvăluie și profunzimea ființei umane cu un emoționant discurs cu climax memorabil: Noi, mașiniștii, suntem în spatele scenei, dar facem parte din ea! Publicul a râs permanent, intrând în reverberație cu lecția de comedie de cea mai bună calitate, răsplătindu-i cu multe aplauze și chemări la rampă.
Regizorul a mizat pe talentul celor doi actori, dar și pe factualul bine dozat, construind un spectacol memorabil, necesar („avem nevoie de mașiniști"), cu rigoarea ce-l caracterizează, cu remodelarea umorului și simțul esențial al măsurii. Ovidiu Crișan e o prezență dezinvoltă, cu mimica sa proteică, în nuanțe incredibile, cu gesturi concordante, secondat admirabil de Sorin Misirianțu, în posturi multifuncționale, versatile, construind unul din cele mai bune roluri ale sale. Piesa are și pasaje de o densitate existențialistă, cu trimiteri spre vocație, ratare, diletantism, în registru fluid de râsuʼ-plânsuʼ. Un spectacol-omagiu, de revăzut și aplaudat.
O regie lejeră și un spectacol lejer, amuzant, axat pe jocul actorilor ce fac exchibiții comice la tot pasul. De aceea, șarmul actorilor e esențial. Fără el, împletirea secvențelor ar fi o simplă înșiruire de gaguri mai mult sau mai puțin reușite. Dar dezinvoltura și sprinteneala lui Sorin Misirianțu, alături de verbalismul nuanțat și grimasele ilare ale lui Ovidiu Crișan leagă și potențează discursul la cote corespunzătoare de umor popular, reconfortant. Un duo exersat, perfect asamblat.
George Lungoci s-a născut în 1969 la Timișoara. Tatăl său fiind actor, și-a trăit copilăria într-o strânsă legătură cu lumea teatrului, iar în 1997 a obținut el însuși licența în actorie. A jucat pe scenele Teatrului Național din Timișoara, Teatrului Maghiar de Stat din același oraș și Teatrului Evreiesc de Stat din București. A dat glas în limba română unora dintre cele mai îndrăgite personaje de desene animate, precum Andy Anderson (Viața cu Louie), Curaj (Curaj, câinele fricos) sau Edd (Ed, Edd și Eddy). Din 2001 este angajat al Televiziunii Române, colaborând, printre altele, la scrierea scenariilor pentru numeroase emisiuni și seriale. Este coscenaristul lungmetrajului Secretul lui Zorillo. Piesa Mașiniștii, pusă în scenă de Dragoș Pop la Teatrul Național din Cluj, reprezintă debutul său dramaturgic.
Î.:Ce v-a inspirat să aduceți în prim-planul piesei dumneavoastră personaje dintr-o lume predestinată să rămână invizibilă pentru spectator?
G.L.: Cred că există o fascinație a scenei, a lumii ascunse din jurul ei. Am „crescut" în teatru, tatăl meu a fost actor la Teatrul Național din Timișoara, și de câte ori intram în culise, copil fiind, eram copleșit de ce vedeam. Mecanisme, lumini, recuzită, decoruri, cotloane, forfota întregului personal, atmosfera plină de o anumită tensiune care se crea, totul era în sine un spectacol. Fascinant pentru oricine. Pentru că spectacolul de pe scenă e doar o parte a spectacolului. El are loc și în culise, cu contribuția esențială a întregului personal, a întregii echipe. Și da, contribuția „mașiniștilor", a lucrătorilor nevăzuți, dar devotați teatrului, este apreciabilă.
Î.: Din experiența dvs. în teatru, cum îi privește actorul pe oamenii din spatele scenei?
G.L.: Cum altfel, decât ca pe colegi! Expresia „mașinist la arlechin" nu e deloc o glumă. Ei sunt spectatorii cei mai sinceri și criticii cei mai direcți. Teatrul nu se poate face fără respect pentru colegii care fac parte din echipa unui spectacol.
Î.:Pentru eroii dumneavoastră, ficțiunea și realitatea ajung, în cele din urmă, să se confunde. Cum ați experimentat, ca om de teatru și de televiziune, această întrepătrundere a realității cu arta?
G.L.: Face parte din „fișa postului". Ficțiunea se naște din realitate de cele mai multe ori. O poveste poate să înceapă de la un detaliu observat la un moment dat pe stradă, sau oriunde. Să observi oamenii, realitatea, înseamnă de fapt să creezi, pentru că observându-i, le atribui fără să vrei ficțiunea care se naște în mintea ta. Începi să fabulezi de fapt, pretinzând că observi.
Î.:Deși aveți o vastă experiență ca scenarist, acesta este primul dvs. proiect dramaturgic. Ce v-a determinat să vă întoarceți la teatru tocmai în postura de autor?
G.L.: E primul proiect materializat. Mai am. Și simt că voi mai avea. Dar și o piesă de teatru e tot un scenariu. Doar că, de teatru.
Î.:Cum v-a influențat experiența de actor în scrierea piesei?
G.L.: Evident, de acolo se trage, din experiență. Așa cum am scris în scurta descriere a piesei, ea are întâmplări prin care am trecut, pe lângă care am trecut, dar peste care n-am putut să trec.
Î.: Scriind piesa, cum v-ați adaptat, ca scenarist de film și televiziune, exigențelor și particularităților artei scenice?
G.L.: Am trăit și lucrat în teatru și în televiziune sau film. Au multe în comun, dar au și multe zone în care se despart. Ca dovadă că e foarte greu, dacă nu imposibil să filmezi un spectacol. E ceva pe scenă care nu poate fi cuprins pe ecran. Teatrul e făcut să fie receptat în mod direct, fără intermediar (obiectivul camerei), nu are un decupaj care să-ți arate doar ce vrea regizorul să vezi. În sală, fiecare spectator face decupajul său. Se uită unde vrea, vede ce consideră că e mai interesant. Teatru și filmul construiesc emoția și povestea în feluri diferite, cu mijloace diferite, cu tehnici diferite. Și când spun tehnici, mă refer în primul rând la scris.
George Lungoci despre piesa Mașiniștii, montată în premieră națională la Teatrul Național din Cluj-Napoca
Piesa Mașiniștii e o satiră. La adresa stereotipurilor din lumea teatrului, dar și la adresa imposturii din toate zonele societății. Pentru că există impostură cu diplomă și fără, după cum există și talent nativ sau intuiție. Nu e clar dacă personajele piesei sunt înscrise într-o zonă sau alta, așa cum nu e clară delimitarea și etichetarea pe care subiectivismul o face în receptarea și evaluarea unei creații.
Dar piesa Mașiniștii este și o privire în interior. O introspecție într-un moment de bilanț. Este despre eșec și succes, despre balanța fragilă care poate înclina cursul destinului. Despre decizii, șansă, regrete, luptă, resemnare și acceptare.
Are întâmplări prin care am trecut, pe lângă care am trecut, dar peste care n-am trecut.
E o vorbă în teatru: apariția unui mașinist la arlechin în timpul repetițiilor e de bine, înseamnă că momentul acela e bun. Mașiniștii cu ani de teatru în spate încep să simtă curentul teatral, încep să se identifice cu actul creativ. Nu de puține ori spun: „am spectacol deseară".
Regizorii montează. Mașiniștii montează și demontează. Demontează după aplauze, precum criticii. Și toți au ceva în comun: iubesc teatrul. La fel ca noi, ceilalți.
„Mașiniștii este un spectacol despre oamenii nevăzuți din spatele scenei. Cine sunt? Ce gândesc? Ce simt? Care sunt dilemele, nazuințele și aspirațiile lor în destinul comun și tumultuos al făuririi unui spectacol? Oameni impregnati de teatru, cu sensibilitățile decantate si busola precisă asupra valorii estetice, rafinați de sutele de spectacole din care au făcut, trup și suflet, parte. Acest spectacol își propune să sondeze, să reflecte și, nu în ultimul rând, să omagieze figura omului care face posibilă magia.” Dragoș Pop