Jean-Baptiste Poquelin, cunoscut posterității cu numele de Molière, s-a născut la Paris în urmă cu patru secole, într-o familie înstărită din clasa de mijloc, și continuă să reprezinte, peste veacuri, întruparea spiritului comediei franceze și europene. Om de teatru cu multiple valențe creatoare, Molière și-a dedicat existența acestei arte ca actor, autor și director de companie teatrală. Printr-o tristă ironie a sorții, a murit în 1673, după o criză de tuberculoză, prăbușindu-se în timpul unei reprezentații cu Bolnavul închipuit, în care juca rolul ipohondrului Argan. Viața sa profund angajată artistic, precum și opera pe care a lăsat-o în urmă, au devenit turnesolul care i-a învestit moartea cu o importantă funcție simbolică în istoria teatrului și a literaturii universale. Din cauza unei reguli a Bisericii, care interzicea împărtășirea și înmormântarea actorilor în rit catolic, Molière, marele reformator al teatrului francez, a fost îngropat în toiul nopții, printre mormintele copiilor nebotezați. De altfel, numai prin intervenția regelui a fost posibilă înhumarea marelui scriitor în pământ sacru. Astăzi, trupul său se odihnește însă în cimitirul Père Lachaise din Paris, în vecinătatea unor personalități de seamă ale culturii universale.

Deși a fost un protejat al lui Ludovic al XIV-lea și al fratelui acestuia, cele mai bune comedii ale lui Molière au o incontestabilă componentă subversivă, atacând clerul, aristrocrația și chiar, prin săgeți aluzive bine țintite, pe Regele Soare însuși. Astfel, de pildă, mulți l-au recunoscut pe monarh în personajul lubricului Jupiter din piesa Amphitryon.

Figură controversată, dar și iubită de public, Molière nu și-a început cariera cu succesele fulminante de care a avut parte spre sfârșitul vieții. Închis pentru datorii și nevoit să accepte ajutorul bănesc al tatălui său, autorul și-a găsit în cele din urmă vocea inspirându-se din genuri diverse, precum commedia dell’arte și comediile latine, dar descoperind, totodată, formule dramaturgice novatoare, cu o semnificativă componentă morală și caracterologică. Impactul pe care l-a avut opera sa este resimțit și astăzi în fibra societății franceze, multe dintre numele personajelor molierești devenind substantive comune uzuale. Cele mai cunoscute piese ale lui Molière, precum Tartuffe, Don Juan, Mizantropul, Amphitryon sau Bolnavul închipuit, stimulează în continuare creativitatea unora dintre cei mai importanți regizori ai teatrului contemporan, concretizându-se în opere scenice profund relevante — din punct de vedere estetic, dar și tematic.

Reprezentată pentru prima dată în 1668, cu Molière în rolul servitorului Sosì, piesa Amphitryon este inspirată de lucrarea omonimă a lui Plaut, care, la rândul ei, tratează comic mitul conceperii lui Hercule. Jupiter, ajutat de Mercur, ia înfățișarea lui Amphitryon, comandantul trupelor tebane, pentru a o seduce pe Alcmena, soția acestuia. Drept consecință, pasiunile zeilor se răsfrâng asupra vieții muritorilor, născând confuzii, gelozii și confruntări pătimașe. Finalul fericit nu poate fi posibil decât prin acceptarea adulterului și prin subordonarea cuminte în fața toanelor samavolnice ale instanțelor divine. Mulți l-au recunoscut pe Ludovic al XIV-lea, Regele Soare, în personajul zeului suprem, considerând că senzualitatea lipsită de discernământ a acestuia ar fi stat la baza jocurilor amoroase ce constituie trama piesei. Unii comentatori au văzut în această similitudine o critică zeflemitoare, alții un omagiu măgulitor. Cert este că, dincolo de tonurile și subtonurile politice, dependente de contextul social trăit de Molière, comedia a avut un succes enorm, determinând chiar pătrunderea în limba uzuală a termenilor „amfitrion" și „sosie".

 

Dialog cu regizorul Silviu Purcărete

Silviu Purcărete s-a născut pe 5 aprilie 1950 și a absolvit secția de regie a IATC-ului în anul 1974. Este unul dintre cei mai apreciați regizori de teatru români, prestigiul său având însă un caracter transnațional. Printre cele mai cunoscute spectacole ale lui se numără Titus Andronicus (1992), Phaedra (1993), Cumnata lui Pantagruel (2003) și Faust (2007). În 2013 a montat la Teatrul Național Cluj-Napoca Ce nemaipomenită aiureală!, de Eugène Ionesco, spectacol de mare succes la public și multipremiat de breaslă. Zece ani mai târziu, Silviu Purcărete lucrează din nou cu trupa Naționalului, alături de colaboratorii săi de cursă lungă, compozitorul Vasile Șirli și scenograful Dragoș Buhagiar.


Emma Pedestru: În ce măsură credeți că subversivitatea textelor lui Molière mai funcționează astăzi, pentru publicul contemporan?

Silviu Purcărete: Cred că funcționează 100%, așa cum a funcționat 400 de ani, dar - știu că este incorect politic ceea ce spun - nu numai subversivitatea lui contează, ci și calitatea artistică și metafizică a scrierilor sale, care, într-un fel, e chiar mai importantă. Sigur, Amphitryon este o comedie. Este o comedie care conține ambiguitate, fără îndoială, conține tristețe, vorbește, ca toate comediile, despre nedreptate și sigur că este subversivă. Era subversivă pe vremea lui Molière din considerente politice, este subversivă astăzi din considerente corect politice.
 

E.P: Cum ați ales piesa aceasta?

S.P.: Acesta este un text de care m-am îndrăgostit când eram foarte tânăr, când eram student și tot voiam să-l fac, însă nu am avut ocazia. E un text foarte rar pus în scenă - deși se pare că spectacolul produs de Molière a avut succes la vremea lui, a fost jucat de foarte multe ori. M-a atras, de asemenea, ideea că este în versuri, deci cât se poate de demodată, de inactuală ca stil, ceea ce pe mine m-a interesat. Și cred că traducerea lui Victor Eftimiu nu e rea deloc, ba chiar e foarte bună. Având această traducere, am spus că merită, că putem să ne aruncăm să facem spectacolul. Dar ideea asta era, să fie o piesă în versuri.
 

E.P: Personajele din Amphitryon trăiesc, de fapt, o dramă identitară. Cum credeți că va fi aceasta percepută azi?

S.P.: Ceea ce este într-adevăr scandalos, ca să spun așa, este până la urmă destinul personajului feminin principal, care chiar dispare, dispare din text în actul al III-lea, fiind în cele din urmă o victimă absolută. Sigur, întrebarea este: cine sunt eu și cine e celălalt? Cu ce mă deosebesc eu de celălalt? Ce mă face pe mine unic în fața unui partener? Dar acestea sunt întrebări cărora nu le putem da răspunsuri exacte. Sunt ușoare subiecte de meditație. Ușoare pentru că sunt puse în termenii comediei.
 

E.P: Întrebarea rămâne deschisă și pentru personaje, în finalul spectacolului?

S.P.: Bineînțeles. Sigur, dacă ar fi fost un film, același actor ar fi jucat ambele roluri. Nu știu cum făcea Molière, dar este limpede că fizic nu poți realiza identitatea între două personaje. Nu poți să realizezi o copie identică a lui Amphitryon pentru Jupiter. Deci există încă un element care poate crea confuzia. Până la urmă, ține de credință să-ți imaginezi că acela e acela și că celălalt e altul. De ce s-a lăsat păcălită Alcmena? E o întrebare la care eu sunt incapabil să răspund.

Credeți că s-a „lăsat" păcălită? Că a vrut să fie păcălită?

S.P.: Posibil, deși, până la urmă, cred că ea este personajul păcălit. Este o victimă. Ea a suferit, evident, un viol. Deși astea sunt teme care pot fi discutate oricât în conferințe.

 

E.P: Cum stabiliți, împreună cu Dragoș Buhagiar și cu Vasile Șirli, vechii dumneavoastră colaboratori, valențele simbolice ale unui spectacol? Există negociere comună?

S.P.: Nu este o negociere, fiecare aventură se desfășoară altcumva. Nu a existat niciodată o metodă unică pe care să o aplicăm. Sunt anumite lucruri care se repetă de fiecare dată la felul în care lucrez... Dar, altminteri, lucrurile se nasc treptat. Sigur, ne cunoaștem foarte bine și atunci, de multe ori, nu avem nevoie de explicații prelungite. Există simple sugestii care sunt înțelese imediat, chiar dacă sunt lucruri mai complicate. Ceea ce ușurează lucrurile.
 

E.P: Ce a avut special această nouă „aventură", cum spuneați dumneavoastră?

S.P.: O să-mi dau seama după premieră. Timpul a fost scurt, însă toți actorii au fost cât se poate de deschiși și simpatici. Am simțit o reală angajare a tuturor, au făcut totul cu plăcere, au repetat cu bucurie.
 

E.P: Care ar fi specificul acestei trupe?

S.P: Au fost foarte „cu mine". Au fost foarte disciplinați și foarte deschiși. Pe mulți dintre ei îi cunosc pentru că am mai lucrat împreună acum zece ani. Și, desigur, și din alte spectacole. Nu știu să fac analize comparative, însă aici au funcționat foarte bine, într-o atmosferă foarte caldă. Iar domnul Lucanu a fost extrem de util. Mereu am suferit din lipsa unui asistent convenabil, iar el a fost de un profesionalism absolut remarcabil.
 

E.P: Cum a influențat trupa alegerea acestei formule, de spectacol muzical?

S.P.: De fapt, despre asta e vorba în spectacol: despre o mică repetiție. Așa a și început totul, cu un workshop la Teatrul Național din Cluj. Și e un fel de „teatru în teatru", o repetiție - povestea unei repetiții. Spectacolul e un crochiu scenic al acestei piese, chiar un crochiu neterminat care, desigur, a fost generat de această echipă, fiindcă de la ei a pornit totul.